Ridicarea excepției de neconstituționalitate într-o cauză penală. Examenul legăturii cu cauza a textelor criticate pentru neconstituționalitate. Apel (NCPP, Legea nr. 47/1992)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (Complet de 5 judecători) nr. 140/2017

NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 370 alin. (1) și (2), art. 421 pct. 1 lit. b), art. 426, art. 432 alin. (4), art. 477 alin. (3); Legea nr. 47/1992: art. 2 alin. (3), art. 29

Astfel cum a precizat și prima instanță, din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale trebuie să îndeplinească cumulativ cele patru cerințe stipulate expres de textul legislativ: starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare; prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; dispozițiile criticate pentru neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

În ceea ce privește primele trei condiții, completul de 5 judecători constată că acestea sunt îndeplinite: excepțiile au fost invocate în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și au în vedere neconstituționalitatea unor texte în vigoare, din C. proc. pen., care nu au fost declarate neconstituționale.

Ultima condiție de admisibilitate impune ca dispozițiile criticate pentru neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Examenul legăturii cu cauza a textelor criticate pentru neconstituționalitate se realizează în mod concret, în funcție de interesul specific al celui ce invocă excepțiile și de înrâurirea pe care dispozițiile legale o au în speță.

Prin decizia penală nr. 224/A din data de 20 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2017, ce cuprinde dispoziția atacată cu apel în speță, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, analizând admisibilitatea în principiu a contestației în anulare declarată de apelantul contestator împotriva deciziei penale nr. 170/A din 15 mai 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2017, a constatat ca inadmisibilă calea de atac declarată.

Pentru a proceda astfel, instanța de fond a constatat, în mod corect, că decizia împotriva căreia s-a formulat contestația în anulare nu a privit fondul unei cauze penale, nu a soluționat un conflict penal, ci, dimpotrivă, a avut în vedere admisibilitatea unui apel formulat de apelantul contestator împotriva unei decizii definitive, pronunțate într-o contestație la executare (decizia penală nr. 225/A din data de 15 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2/2017), la rândul ei, respinsă, în mod definitiv, ca inadmisibilă (decizia penală nr. 825/A din data de 10 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/300/2010).

În cadrul contestației în anulare formulate, apelantul contestator a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 și art. 477 alin. (3) C. proc. pen.

Cu referire la excepțiile invocate de apelantul contestator, completul de 5 judecători constată că textele criticate pentru neconstituționalitate nu îndeplinesc condiția legăturii cu cauza.

Pe de o parte, cu privire la dispozițiile art. 477 alin. (3) C. proc. pen., care prevăd că dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I, apelantul contestator și-a justificat interesul procesul prin susținerea că admiterea excepției va avea drept efect lipsirea de efecte a deciziei nr. 5/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, (care a stabilit, cu titlu obligatoriu, că hotărârea pronunțată în procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, împotriva unei sentințe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului).

Se reține că apelantul contestator a considerat ca neconstituțională sintagma „obligatorie pentru instanțe” din cuprinsul textului alin. (3) al art. 477 C. proc. pen., pe motiv că norma legală este lipsită de claritate, precizie și predictibilitate.

Concret, apelantul contestator a apreciat, în contextul legal creat de decizia nr. 5/2015 anterior menționată, că legiuitorul ar fi trebuit să prevadă norme legale care să statueze că toate hotărârile judecătorești de natură penală pot fi atacate cu contestație în anulare, inclusiv cele care nu rezolvă un raport de drept substanțial.

În raport de obiectul cauzei fondului în cadrul căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate analizată (contestație în anulare), se constată ca fiind justificată concluzia primei instanțe, în sensul că apelantul contestator nu are un interes procesual în cauză, deoarece cauza de fond nu se afla într-un apel promovat împotriva unei decizii de tipul celor la care se referă decizia nr. 5/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a cărei aplicare este obligatorie potrivit art. 477 alin. (3) C. proc. pen., ci obiectul cauzei deduse judecății este o contestație în anulare.

Ca atare, între textul criticat pentru neconstituționalitate – art. 477 alin. (3) C. proc. pen. – și cauza dedusă judecății pe fond nu exista o legătură, deoarece o soluție pronunțată cu privire la excepția de neconstituționalitate a acestui text nu poate avea nicio înrâurire asupra modului de soluționare a contestației în anulare formulată de apelantul contestator, iar soluția conținută de decizia nr. 5/2015 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, obligatorie pentru instanțe începând cu data publicării în M. Of. nu este relevantă în cauză, deoarece cauza aflată pe rolul primei instanțe este o contestație în anulare, nu un apel declarat împotriva unei decizii pronunțate cu privire la admisibilitatea unei contestații în anulare.

Pe de altă parte, cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., instanța de control judiciar constată că, astfel cum corect a sesizat prima instanță, ceea ce critică, în realitate, apelantul contestator nu este conținutul acestui text de lege, ci interpretarea jurisprudențială a acestuia, apelantul contestator susținând că art. 426 C. proc. pen. nu interzice exercitarea unei contestații în anulare împotriva hotărârilor definitive care nu soluționează, pe fond, un raport de drept substanțial penal.

Cum apelantul contestator consideră că legiuitorul ar fi trebuit să adopte o reglementare care să permită examinarea, în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, a tuturor hotărârilor definitive, instanța de control judiciar apreciază corectă observația primei instanțe în sensul că, prin excepția de neconstituționalitate formulată cu privire la textul art. 426 C. proc. pen., se tinde, practic, la o modificare a legii procedurale, în sensul lărgirii sferei de exercitare a contestației în anulare.

Astfel, în speță nu poate fi reținut argumentul invocat de apelantul contestator, în sensul că textul art. 426 nu ar menționa, explicit, că hotărârile penale definitive care pot face obiectul contestației în anulare sunt exclusiv hotărâri prin care s-a rezolvat un conflict de drept penal substanțial (achitare sau condamnare), deoarece această concluzie, la care, de altfel, a ajuns și practica judecătorească, este implicită și rezultă cu claritate din lectura cazurilor în care este posibilă formularea unei contestații în anulare, conținute de același text.

În acest sens, completul de 5 judecători arată că art. 432 alin. (4) C. proc. pen. stabilește că sentința dată în contestație în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.

Totodată, conform art. 370 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanță de judecată sau prin care aceasta se dezînvestește, fără a soluționa cauza, se numește sentință, textul menționând că instanța se pronunță prin sentință și în alte situații prevăzute de lege.

Alin. (2) al art. 370 C. proc. pen. prevede că hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului, recursului în casație și recursului în interesul legii se numește decizie; fiind arătat că instanța se pronunță prin decizie și în alte situații prevăzute de lege.

Prin urmare, coroborând dispozițiile anterior menționate cu cazurile de contestație în anulare prevăzute de art. 426 C. proc. pen., completul de 5 judecători reține că singurele situații în care instanța ce judecă contestația în anulare se pronunță prin sentință, iar aceasta este supusă căii de atac a apelului, sunt reprezentate de cazurile în care competența de soluționare aparține instanței de fond, respectiv cel prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., când sentința a rămas definitivă prin neapelare, și cel prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., când ultima hotărâre a rămas definitivă prin neexercitarea căii ordinare de atac. În toate celelalte situații, competența de soluționare a contestației în anulare aparține instanței de apel, iar decizia acesteia este definitivă.

Se observă că toate cazurile enumerate de art. 426 C. proc. pen. privesc judecata pe fond a unei cauze penale, realizată în fața instanței de apel, cu excepția cazurilor menționate la lit. b) și lit. i) din art. 426 C. proc. pen., care însă se referă tot la hotărâri prin care se realizează o judecată pe fondul cauzei, de această dată în fața primei instanțe.

În consecință, este corect argumentul primei instanțe referitor la faptul că, prin excepția de neconstituționalitate a art. 426 C. proc. pen., apelantul contestatore tinde, practic, la o modificare a legii procedurale, în sensul lărgirii sferei de exercitare a contestației în anulare.

Acest deziderat excedează însă competenței instanței de contencios constituțional, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Modificarea sau completarea legii este de competența exclusivă a legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență, ci având exclusiv rolul de garant al supremației Constituției României.

Se constată că, în realitate, nemulțumirea apelantului contestator nu a fost determinată de o contradicție concretă a textului art. 426 C. proc. pen. cu prevederile constituționale sau de lipsa de claritate ori previzibilitate a acestei norme juridice, ci a fost declanșată de inexistența unei norme procesual penale care să prevadă posibilitatea promovării unei contestații în anulare împotriva tuturor hotărârilor definitive, nu doar împotriva acelor hotărâri care să rezolve efectiv un conflict penal.

În acord cu concluzia primei instanțe, completul de 5 judecători constată că în cauza de față nu există o legătură efectivă, concretă, între modul de soluționare a căii de atac formulate de apelantul contestator și necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional cu privire la textele de lege criticate pentru neconstituționalitate, o eventuală decizie a Curții Constituționale prin care s-ar statua asupra constituționalității sau, dimpotrivă, asupra neconstituționalității dispozițiilor criticate neputând avea vreo înrâurire în ce privește soluția ce s-ar fi putut pronunța de către prima instanță.

În consecință, constatând că în cauză nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a legăturii textelor criticate pentru neconstituționalitate cu soluționarea cauzei dedusă judecății, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, apelul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 426 și art. 477 alin. (3) C. proc. pen., conținută în dispozitivul deciziei penale nr. 224/A din data de 20 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2017.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul contestator la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul contestator, în sumă de 260 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.