Revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Este vorba de situația când, pe calea revizuirii se valorifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, adică invocarea acelor aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății sau evitarea contrazicerilor între așa numitele considerente decizorii ale hotărârilor (cele care conțin intrinsec soluții), în acord cu dispozițiile art. 431 alin. (2) C. pr. civ. („oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într‑un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”).

Însă, atunci când pe cale revizuirii se opune efectul extinctiv al autorității de lucru judecat, întrunirea cerinței triplei identități de părți, cauză și obiect rămâne condiție de admisibilitate a revizuirii, urmărindu‑se preîntâmpinarea contrazicerilor între dispozitivele hotărârilor judecătorești^[20]. Într‑o atare situație, devine imperios necesar ca în cel de al doilea proces să nu se fi invocat excepția puterii de lucru judecat sau dacă aceasta a fost totuși ridicată, instanța să fi omis să o soluționeze. În caz contrar, dacă excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă în mod greșit, partea lezată are posibilitatea să se plângă pe calea apelului, iar nu să uzeze de o cale extraordinară de atac, deoarece se opune de această dată însăși puterea de lucru judecat asupra rezolvării date acestei excepții procesuale.

În consecință, valorificarea aspectului pozitiv al autorității de lucru judecat nu presupune întrunirea condițiilor excepției autorității de lucru judecat (tripla identitate de elemente: părți, obiect, cauză), însă în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive anterioare, trebuie să existe o identitate de chestiune litigioasă între aceleași părți (indiferent dacă, de această dată, figurează sau nu și alături de alte părți), fapt care obligă instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s‑a decis deja în prima hotărâre și să‑și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății ulterior^[21].

În practica judiciară s‑a reținut în consonanță cu cele de mai sus că, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauza și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecata fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece în caz contrar s‑ar ajunge la situația încălcării componenței res judicata a puterii de lucru judecat^[22].

Cu alte cuvinte, existența unei hotărâri judecătorești definitive poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii sau cu putere de lucru judecat, când se invoca obligativitatea sa, nefiind necesară în această ultimă ipoteză întrunirea triplei identități de părți, obiect sau cauză, fără ca între cele două noțiuni să fie pus semnul egalității.

Într‑o decizie de speță^[23] s‑a arătat că soluționarea unei cereri de revizuire întemeiată în drept pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ. presupune ca instanța să verifice strict incidența autorității de lucru judecat a primei hotărâri în raport de hotărârea a cărei revizuire se solicită. Astfel, o cerere de revizuire care tinde la anularea primei hotărâri, iar nu a celei de a doua, se impune a fi respinsă ca inadmisibilă.

Ca atare, susținerea în sensul că hotărârea din urma încalcă puterea de lucru judecat a primei hotărâri (art. 431 alin. (2) C. pr. civ.), nu este de natură a impune concluzia admisibilității cererii de revizuire înteme­iată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ., întrucât instanța de revizuire nu este instanță de control judiciar, care să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii a cărei revizuire se solicită, fiind îndreptățită doar să constate dacă prin ultima hotărâre s‑a adus atingere autorității de lucru judecat rezultată din prima hotărâre.

Astfel, prin noțiunea de autoritate de lucru judecat trebuie înțeleasă componenta acesteia de excepție procesuală, în vreme ce prin cea de putere de lucru judecat, componenta de prezumție absolută^[24]. Noul Cod de procedură civilă a delimitat cele două noțiuni, folosind la art. 430 C. pr. civ. doar noțiunea de autoritate de lucru judecat, spre deosebire de disp. art. 166 din vechiul C. pr. civ., unde se vorbea de puterea de lucru judecat. La art. 431 alin. (2) C. pr. civ. apare prevăzută și componenta lucrului judecat ca prezumție, ca efect pozitiv al lucrului judecat.

În literatura de specialitate^[25] s‑a arătat că, urmare a terminologiei uzitate de legiuitor în noua regle­mentare, se va folosi expresia autoritate de lucru judecat, când se invocă ca excepție de procedură, însă atunci când se invocă ca prezumție într‑un alt litigiu, fără a exista tripla identitate de părți, obiect și cauză, se va folosi expresia lucrul judecat anterior.

S‑a pus problema dacă poate exista contrarietate între o hotărârea judecătorească și o hotărâre arbitrală, întrucât în jurisprudență s‑a conturat și opinia potrivit căreia, hotărârile potrivnice trebuie să fi fost pronunțate de către instanțe care fac parte din sistemul organelor judiciare, nu și situația în care una dintre hotărâri a fost pronunțată de un organ administrativ cu atribuții jurisdicționale^[26].

În acest sens, exemplificăm o decizie din jurisprudența anterioară noului Cod de procedură civilă^[27], care însă își menține actualitatea și în raport de actuala configurare a motivelor acțiunii în anulare^[28], în care s‑a hotărât că nu există contrarietate între o hotărâre arbitrală și o hotărâre judecătorească, din moment ce hotărârea arbitrală nu poate fi desființată decât prin acțiunea în anulare și numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, controlul efectuat de instanță asupra hotărârii arbitrale fiind în esență un control de legalitate și nu de temeinicie, nefiind posibilă reexaminarea pe fond a litigiului, fiind astfel respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire.

În practică se poate ridica și problema contradicției între o hotărâre civilă și una penală, textul de lege nedistingând în acest sens cu privire la felul hotărârilor judecătorești. Art. 22 alin. (1) C. pr. pen. stabilește că „hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat pentru instanța civilă care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, persoanei care a săvârșit‑o și a vinovăției acesteia”.

Însă, astfel cum rezultă și din prevederile art. 1365 C. civ., „instanța civilă nu este legată de dispozițiile din hotărârea penală definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite”, astfel că în acești parametri nu se pune problema încălcării autorității de lucru judecat.

Totodată, raportat la faptul că potrivit art. 513 alin. (4) C. pr. civ., dacă instanța admite revizuirea, va dispune anularea în tot sau în parte a celei de a doua hotărâri pronunțată cu încălcarea puterii de lucru judecat a primei, astfel că, în ceea ce privește revizuirea întemeiată pe contrarietatea între o hotărâre judecă­toreasă penală și una civilă, prima hotărâre pronunțată trebuie să fie cea penală și al cărei efect pozitiv al autorității de lucru judecat este înfrânt de o hotărâre judecătorească ulterioară, pronunțată de instanța civilă. Această cronologie este cât se poate de firească, întrucât instanța civilă de revizuire nu are decât competența anulării propriei sale hotărâri.

Deși unor hotărâri judecătorești instanța le recunoaște caracterul executoriu încă din momentul pronunțării în primă instanță, acestea bucurându‑se implicit și de autoritate de lucru judecat provizorie până la momentul definitivării soluției în apel sau recurs, acestea nu pot fi atacate pe calea revizuirii, întrucât textul de lege de la art. 509 alin. (1) C. pr. civ. impune condiția existenței unor hotărâri judecătorești definitive, deci care se bucură de autoritate de lucru judecat deplină.

Prin hotărâri potrivnice se înțeleg acele hotărâri care cuprind măsuri ce nu pot fi puse în executare, pentru că sunt contradictorii, legiuitorul având în vedere acele hotărâri ale căror dispozitive sunt irecon­ciliabile, fapt ce ar face imposibilă executarea lor simultană. Prin urmare, dacă există numai contrarietate între considerentele unei hotărâri și dispozitivul celei de a doua hotărâri, revizuirea nu este admisibilă^[29].

Este inadmisibilă revizuirea, atunci când pricina a fost soluționată în două procese și s‑a pronunțat aceeași soluție, neexistând contrarietate, ci o problemă de executare, în situația în care s‑ar pune în executare ambele hotărâri. Ne putem imagina situația în care partea ar putea obține repararea prejudiciului de două ori, prin punerea în executare a celor două sentințe pronunțate în dosare distincte, însă purtând aceeași soluție și în care aceasta a avut câștig de cauză, debitorul având deschisă într‑o atare situație contestația la executare^[30]. În schimb, în situația a două hotărâri potrivnice, fiecare parte ar putea să se prevaleze de hotărârea care‑i este favorabilă.

Însă, în mod pertinent s‑a arătat în literatura de specialitate că, în situația pronunțării a două soluții de respingere în două cauze înregistrate distinct, însă între aceleași părți, având același obiect și purtând aceeași cauză ‑ soluții de respingere pe fond a cauzei întemeiate în schimb pe motive complet diferite, contradictorii, nu se poate considera că revizuirea ca singură modalitate de înlăturare a acestei contradicții este inadmisibilă^[31].

În decizia de speță amintită mai sus, Înalta Curte a statuat că încălcarea autorității lucrului judecat trebuie să rezulte din dispozitivul hotărârilor invocate, care se execută, neavând nici o relevanță considerentele care, ca în speță, ar fi potrivnice, pentru că din prima hotărâre ar rezulta că revizuenții pârâți ar fi locuit în imobil în temeiul unui contract de închiriere care nu a fost reziliat, iar în cea de a doua s‑a constatat lipsa unui titlu valabil de locațiune.

Pentru admisibilitatea cazului de revizuire analizat este necesar să existe hotărâri definitive ale căror dispozitive sau considerente sunt contradictorii, condiție ce rezultă din dispozițiile art. 430 alin. (2) C. pr. civ., întrucât autoritatea de lucru judecat nu privește numai dispozitivul, ci poate privi și considerentele pe care acesta se sprijină^[32], inclusiv cele prin care s‑a soluționat o cauză litigioasă. Într‑o atare situație, cerința triplei identități de părți, obiect și cauză se va analiza prin raportare strict la considerentele socotite contradictorii, iar nu la cele două hotărâri în ansamblul lor.

Atunci când instanța va admite revizuirea strict pentru contrarietate între considerente, va proceda la înlăturarea celor care nesocotesc puterea de lucru judecat, respectiv a considerentelor contradictorii din cea de a doua hotărâre, căci nu este instanță de control judiciar care să aprecieze care dintre considerente susține mai bine soluțiile pronunțate.

Nu poate exista contrarietate între două măsuri care nu tranșează fondul litigiului, ci se mărginesc la luarea unor măsuri asupra cărora se poare reveni în același cadru, de pildă între o încheiere prin care s‑a respins cererea de suspendare a executării unei sentințe și o altă încheiere, prin care s‑a dispus suspen­darea executării aceleiași sentințe până la judecarea apelului^[33].