Revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Aspecte introductive

Instituția revizuirii se află reglementată în cuprinsul cărții a II‑a a Codului de procedură civilă, intitulată procedura contencioasă, întocmai ca și în vechea reglementare procesual civilă de la 1865. Tratarea acestei materii se face în Titlul al II‑lea al acestei cărți, denumit Căile de atac, unde la capitolul al III‑lea sunt reglementate căile extraordinare de atac.

Revizuirea este prevăzută în art. 509‑513 C. pr. civ. și cuprinde în prezent un număr de 11 motive. În esență, revizuirea și‑a păstrat de‑a lungul timpului fizionomia de cale extraordinară de atac, îndreptată împotriva unor hotărâri irevocabile și definitive, intrate în autoritate de lucru judecat. Cu trecerea anilor, fie s‑au reformulat motivele de revizuire existente, fie s‑au adăugat motive noi de revizuire, dictate de realitățile juridice. Chiar și așa, revizuirea și‑a păstrat menirea de a îngădui desființarea unor hotărâri judecătorești definitive, pronunțate cu încălcarea adevărului material sau a legalității.

Revizuirea nu pune problema realizării unui control judiciar, cum este cazul căilor de atac de reformare, ci a unei noi judecăți, pe baza unor elemente, circumstanțe nou descoperite și care nu au fost cunoscute instanței la momentul soluționării pricinii ori ce au survenit ulterior^[1], în anumite cazuri stricte, în ideea apărării principiului legalității ce trebuie să guverneze întreaga procedură a derulării procesului.

2. Analiza cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ. se regăsea și în vechea reglementare, la art. 322 pct. 7 C. pr. civ..

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ, se poate cere revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul, atunci când „există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”, în vreme ce în vechea reglementare, nesocotirea autorității de lucru judecat era sancționată prin dispozițiile art. 322 pct. 7, text de lege potrivit căruia revizuirea se putea cere dacă existau „hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate”.

Puterea lucrului judecat a fost definită în literatura de specialitate ca fiind o calitate atașată numai acelor hotărâri judecătorești pronunțate în materie contencioasă, prin care se tranșează însuși fondul dreptului dedus judecății și care, fondată pe imutabilitatea conținutului verificării jurisdicționale înfăptuite, asigură, prin efectul său pozitiv, valorificarea constatărilor jurisdicționale ale instanței într‑un proces ulterior purtat între aceleași părți, pentru a deduce alte consecințe ale unei situații consacrate juridicește, iar prin efectul său negativ, irepetabilitatea aceluiași litigiu determinat prin coordonatele obiect, cauza și părți în aceeași calitate^[2].

În vechea doctrină și jurisprudență era acceptat că pentru a verifica motivul de revizuire mai sus arătat era suficient să se constate contrarietatea între dispozitivele hotărârilor sau imposibilitatea executării acestora în mod concomitent^[3].

În literatura noastră judiciară veche se impusese regula, potrivit căreia numai dispozitivul hotărârii trecea în puterea lucrului judecat, deoarece numai aceasta determină dreptul recunoscut sau tăgăduit de hotărârea dată în cauza judecată, astfel încât esențial era dispozitivul, singurul care trece în puterea de lucru judecat, întrucât considerentele nu fac altceva decât să explice, eventual să completeze dispozitivul^[4]. S‑a mai arătat și că dispozitivul și considerentele care‑l susțin formează un tot indivizibil și nu se poate despărți dispozitivul de considerente, decât atunci când ar exista contrarietate între dânsele^[5].

În această direcție s‑a pronunțat și fosta instanță supremă^[6], arătând într‑o decizie de speță că, stările de fapt, motivele fără valoare dispozitivă avute în vedere în fundamentarea soluției pronunțate, nepurtând asupra unui raport juridic dedus judecății, nu au putere de lucru judecat.

În timp, a început să se contureze o optică nuanțată privind partea din hotărâre acoperită de puterea lucrului judecat, admițându‑se că motivele hotărârii completează și lămuresc dispozitivul acesteia, determinându‑i înțelesul și întinderea, astfel încât motivele/considerentele în sine dobândesc putere de lucru judecat numai prin coroborarea lor cu dispozitivul, cu care trebuie să fie în armonie.

Cum în mod judicios s‑a reținut în doctrină, regula potrivit căreia numai dispozitivul hotărârii ar avea putere de lucru judecat nu trebuie absolutizată, întrucât o asemenea calitate vor dobândi și considerentele prin care se dezleagă elementele acelui raport juridic litigios, asupra căruia instanța s‑a pronunțat în dispozitiv, ele alcătuind „sufletul și nervul sentinței”^[7].

Firește că simplele interpretări teoretice ale unor texte de lege sau ale unor fapte, interpretări ce aparțin judecătorului, nu vor putea dobândi putere de lucru judecat^[8], susțineri ce rămân de actualitate și în noua reglementare, în condițiile în care considerentele dobândesc autoritate de lucru judecat numai atunci când sprijină dispozitivul și sunt în deplină armonie cu acesta, respectiv atunci când conțin statuări jurisdicționale prin care sunt tranșate anumite chestiuni litigioase.

Altfel spus, beneficiază de putere de lucru judecat și considerentele unei hotărâri judecătorești, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta, doctrina statuând că aceste considerente reprezintă considerente decizorii. Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, în anumite situații, respectiv în cazul hotărârilor prin care se respinge o acțiune în justiție, necesitatea de a recurge la considerentele hotărârii are caracter imperativ, înțelegerea sentinței prin care s‑a respins acțiunea fiind posibilă doar prin raportarea la considerentele hotărârii^[9].

În noua reglementare procesuală civilă, considerentele care tranșează chestiuni litigioase, așa‑numitele considerente decisive, dobândesc netăgăduit putere de lucru judecat, concluzie ce se desprinde din disp. art. 430 alin. (2) C. pr. civ^[10]. Noul C. pr. civ. tranșează în mod expres această chestiune, prevăzând la  art. 430 alin. (2) că, „autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s‑a rezolvat o chestiune litigioasă”, astfel încât aceasta nu vizează doar considerentele decisive, adică acelea care susțin și explicitează dispozitivul, ci și considerentele care au dezlegat o chestiune litigioasă, a cărei rezolvare nu se va regăsi așadar în dispozitivul hotărârii.

Astfel, puterea lucrului judecat acoperă și soluțiile dată de instanță asupra unor probleme incidente care, deși nu au fost abordate direct și expres, au fost rezolvate implicit și în mod necesar pentru a genera soluția finală. Cum în mod lăudabil s‑a arătat în literatura de specialitate^[11], puterea lucrului judecat se extinde și asupra chestiunilor virtual soluționate, adică asupra urmărilor necesare decurgând din hotărâre, exem­plificându‑se situația renunțării la însuși dreptul dedus judecății, când reclamantului i se închide prin hotărârea respectivă definitiv posibilitatea de a‑și mai valorifica dreptul alegat printr‑o nouă cerere în justiție. În acest sens a și fost exprimată în literatura juridică franceză opinia că^[12], în realitate, puterea lucrului judecat acoperă atât chestiunile expres tranșate, cât și acelea asupra cărora instanța a statuat în mod indirect.

Cum s‑a menționat în doctrină, în lumina noilor Coduri, autoritatea de lucru judecat nu se mai fundamentează pe adagiul latin res iudicata pro veritate habetur, îndepărtându‑se de natura sa probatorie, de prezumție absolută de adevăr, așa cum era consacrată în Codul civil^[13], apreciindu‑se că această optică a legiuitorului este în concordanță cu realitățile faptice ale noilor sisteme de drept, în care stabilitatea și securitatea raporturilor procesuale justifică mult mai bine instituția autorității de lucru judecat decât prezumția irefragabilă de adevăr a unei hotărâri judecătorești^[14].

În acest sens, în literatura de specialitate întemeiată pe noua reglementare procesuală civilă^[15] s‑a arătat că revizuirea pe temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ. este admisibilă și atunci când contrarietatea există numai între considerentele hotărârilor, iar nu neapărat între dispozitivele acestora, câtă vreme prin art. 461 alin. (2) C. pr. civ. s‑a recunoscut posibilitatea atacării doar a considerentelor, ceea ce înseamnă că și revizuirea poate fi folosită pentru a înlătura autoritatea de lucru judecat a altor considerente^[16].

Cazul de revizuire este aplicabil atunci când două sau mai multe instanțe au pronunțat soluții contradictorii în una și aceeași cauză, fără ca partea interesată să fi invocat excepția puterii lucrului judecat. Din această cauză s‑a afirmat^[17] că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă constatarea cu întârziere a autorității de lucru judecat. A fost exprimată și opinia că^[18], autoritatea de lucru judecat se apropie tot mai mult de principiul non bis in idem, ce consacră interdicția reluării aceluiași litigiu între aceleași părți.

Cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat prima hotărâre. Trebuie să fie vorba despre hotărâri definitive potrivnice, chiar dacă prin acestea nu s‑a rezolvat fondul cauzei, iar hotărârile să fi fost pronunțate în dosare distincte. Pentru admisibilitatea acestui motiv de revizuire, lato sensu trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unor hotărâri judecă­torești definitive^[19], iar hotărârile judecătorești în cauză să fie potrivnice.

Din actuala fizionomie a motivului de revizuire rezultă că nu mai este prevăzută drept condiție de admisibilitate pronunțarea hotărârilor potrivnice în aceleiași pricini, între aceleași persoane și având aceeași calitate, însă situația trebuie privită nuanțat. Astfel, nu este necesar a fi întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s‑a soluționat deja anterior, fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv și considerente și această judecată fiind deja făcută, să nu mai poată fi contrazisă.