Revizuirea întemeiată pe descoperirea faptelor sau împrejurărilor necunoscute care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză. Analiza doctrinară și jurisprudențială

17 iul. 2020
Articol UJ Premium
Vizualizari: 3479
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Secțiunea 5. Înțelesul sintagmei fapte sau împrejurări descoperite

Cealaltă condiție pe care legiuitorul a atașează faptelor sau împrejurărilor este ca acestea să fie descoperite, din această exprimare rezultând și necesitatea preexistenței acestora față de momentul pronunțării hotărârii judecătorești supuse revizuirii.

În acest sens s-a arătat în jurisprudență[33] faptul că „În speță, împrejurările invocate (faptul că inculpatul avea calitatea de simplu detectiv și nu avea putere de deciziei, chestiuni dovedite cu organigrama poliției, cu legitimația de serviciu) nu pot avea semnificația unor fapte sau împrejurări noi, în accepțiunea art. 453 alin. 1 din Cod. Aceste evenimente au apărut ulterior condamnării, deci nu au preexistat hotărârii de condamnare (s.n.) și care să fi influențat soluția procesului, dacă ar fi fost cunoscute la momentul soluționării cauzei. Prin urmare, în cauza nu se poate vorbi despre împrejurări necunoscute de instanță la soluționarea cauzei pentru că acest lucru nu era posibil. Soluționarea acestei cauze și condamnarea inculpatului s-au făcut în conformitate cu legislația în vigoare la momentul respectiv și cu probele dosarului care au confirmat comiterea faptei reținute în sarcina sa. Apărările în discuție nu constituie fapte sau împrejurări noi în sensul arătat de dispozițiile procesuale de la revizuire.”

Necunoașterea faptelor probatorii sau, în anumite situații, după cum am arătat, chiar a mijloacelor de probă, trebuie să fie raportate la instanța de judecată, iar nu la părțile din dosar, neinteresând sub acest aspect că faptele sau împrejurările au fost cunoscute de părți înainte sau în timpul judecății cauzei, în acest sens arătându-se că[34] ,,descoperirea acestora, a faptelor sau împrejurărilor, trebuie corelată numai cu necunoașterea acestora de către instanța de judecată, iar nu și cu necunoașterea lor de către părți. Cu alte cuvinte, urmează a fi considerate ca fiind descoperite numai faptele și împrejurările invocate în cererea de revizuire care îndeplinesc condiția de a nu fi cunoscute de instanță care a pronunțat hotărârea de bază, indiferent dacă acele fapte sau împrejurări au fost cunoscute de părți în timpul judecății cauzei”.

 Doar în lumina acestei interpretări a noțiunii de necunoaștere, care trebuie și ea să fie, după cum s-a arătat, una flexibilă[35], se poate face vorbire despre caracterul de noutate a faptelor și împrejurărilor ce fundamentează cererea de revizuire.

Pentru a se putea examina caracterul nou și necunoscut al faptelor sau împrejurărilor prezentate instanței de judecată care este competentă a soluționa cauza, criteriul îl reprezintă lucrările dosarului.

Trebuie semnalat faptul că prin această noțiune nu trebuie înțeleasă doar activitatea judecătorului de la instanța care a soluționat cauza în mod definitiv sau de la instanța care a pronunțat hotărârea supusă căi de atac, ci noțiunea cuprinde toată activitatea concretizată prin acte procesuale si procedurale regăsite la dosarul cauzei soluționat prin hotărârea judecătorească, cu excepția, bineînțeles, a acelor acte care nu sunt legate de judecata în fond, cum este de pildă, cazul contestației la executare.

Deși verificarea caracterului nou se face în funcție de înscrisurile de la dosar, aceasta noutate nu trebuie sa fie absolutizată, revizuirea putând fi totuși admisă chiar și în acele situații în care inculpatul a făcut propunerea cu privire la teza probatorie, fără ca aceasta sa fie completată cu mijlocul de probă sau în acele situații în care, deși s-a solicitat administrarea unei probe printr-un mijloc de probă, proba nu a putut fi administrată potrivit dispozițiilor legale.

În schimb, s-a arătat[36] că nu este posibila rejudecarea cauzei în acea situație în care s-a făcut propunerea cu privire la faptul probatoriu și mijloacele de probă corespunzătoare, însă organul judiciar, fără nicio justificare, nu a dat urmare acestei propuneri, omițând să o ia în considerare, precum și dacă s-a făcut propunerea cu privire la faptul probatoriu și mijloacele de probă corespunzătoare, însă organul judiciar, fără nicio justificare a respins-o pe considerentul că proba nu este concludentă și utilă cauzei.

În aceeași opinie anterior citată, s-a mai arătat că faptele sau împrejurările nu pot fi considerate noi și nici descoperite în contextul în care propunerea de probă s-a făcut, aceasta a fost pusă în discuția părților, fiind admisă de către organul judiciar, însă acesta a omis să administreze proba sau in contextul în care deși admisă, instanța a omis să se pronunțe asupra ei.

Însă în toate situațiile, după cum s-a arătat în literatura de specialitate[37], deși probele sunt fapte sau împrejurări noi ce servesc la aflarea adevărului, „cazul de revizuire nu se referă la descoperirea de probe noi, căci în acest mod revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicție în care s-ar putea continua probațiunea. Fără îndoială că noile fapte și împrejurări urmează a fi confirmate de probele noi, dar nu probele noi formează obiectul revizuirii, ci faptele sau împrejurările pe care le dovedesc. De exemplu, pentru fapta invocată în apărare la instanța de fond, dar pentru care martorii nu au reușit să confirme existența ei, nu se poate cere, în revizuire, ascultarea altor martori care ar putea confirma apărarea invocată anterior.”

Față de dispozițiile prevăzute în conținutul normativ al articolului 453 din Codul de procedură penală, trebuie subliniat că nu orice faptă sau împrejurare nouă, în accepțiunea anterior dezvoltată, este aptă de a fundamenta rejudecarea cauzei în urma admiterii căii de atac a revizuirii, ci doar cele care reliefează netemeinicia soluției atacate.

Secțiunea 6. Fapte sau împrejurări noi – fundament al netemeiniciei hotărârii revizuite. Caracter total al revizuirii

Faptele sau împrejurările trebuie să fie de natură a dovedi caracterul netemeinic al soluției care se tinde a fi schimbată.

Din acest punct de vedere, se poate aprecia că procedura revizuirii, cum este ea descrisă în legea procesuală penală, consacră în continuare sistemul revizuirii totale, limitând[38] incidența acesteia la situațiile în care, pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, dovedindu-se netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de încetare a procesului sau de achitare, instanța pronunță o soluție diametral opusă celei stabilite prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Și jurisprudența se exprimă tot în această direcție, a revizuirii totale, care tinde la schimbarea hotărârii, iar nu la modificarea ei, arătându-se că[39] „pentru ca faptele sau împrejurările necunoscute instanței să constituie temei al revizuirii, este necesar ca pe baza faptelor sau împrejurărilor noi să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare. În raport cu această cerință, actul nou atestând că paguba cauzată prin infracțiune a fost reparată, pentru ca, pe această bază, să se poată dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, nu poate servi ca temei pentru admiterea unei cereri de revizuire, deoarece noua împrejurare nu este de natură a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, ci numai existența unui temei privind individualizarea mai favorabilă a pedepsei.”

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Lipsa temeiniciei, expresie a revizuirii totale, nu poate fi antrenată nici de prezentarea unor considerente din care să rezulte greșita încadrare juridică a faptei, greșita aplicare a legii penale în cazul prevăzut de art. 5 din Noul Cod penal sau o altă situație de fapt care este generată de o modalitate diferită de apreciere a probelor, și nici, după cum s-a arătat[40], de solicitarea de reținere a unei cauze speciale de reducere a pedepsei stipulate fie de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, fie de o altă lege care cuprinde în dispozițiile sale un asemenea beneficiu.

Cât privește înțelesul noțiunii de netemeinicie, aceasta presupune că dacă ar fi fost cunoscută fapta sau împrejurarea nou învederată, aceasta ar fi condus singură, sau împreună cu alte probe, la o soluție diametral opusă, în caz de condamnare, renunțare la aplicare pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei trebuind să se ajungă la o soluție de achitare sau încetare a procesului penal, iar în caz de achitare a inculpatului, să se tindă la o soluție de condamnare a acestuia.

Această optică este confirmată și în jurisprudența instanței supreme[41], statuându-se că „în cazul unei condamnări, prin cererea de revizuire întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi trebuie să se urmărească achitarea condamnatului, iar nu menținerea condamnării, cu modificarea încadrării juridice. Dacă cererea este formulată în sensul schimbării încadrării, ea trebuie respinsă în principiu.”

În latura civilă, după cum s-a arătat[42], trebuie că judecătorul să ajungă la concluzia fie că despăgubirile s-au acordat, deși nu erau justificate, fie din contră, ca nu s-au acordat despăgubiri, deși acestea trebuiau acordate, același autor arătând și faptul că „în jurisprudență au fost respinse cererile de revizuire prin care se invocă o pagubă mult mai mică, care ar fi atras menținerea condamnării pentru delapidare, de la modalitatea agravată la cea simplă, cu reducerea pedepsei, că inculpatul condamnat pentru omor ar fi comis infracțiunea în stare de provocare, care ar fi menținut condamnarea, dar ar fi redus pedeapsa sub minimul legal, că în mod greșit s-au calculat despăgubiri civile, deoarece prejudiciul ar fi fost mai mic, menținându-se astfel obligarea la despăgubiri civile.”

Așadar, articolul 453 alin. (4) din Codul de procedură penală evidențiază și o anumită cerință de ordin calitativ a acelor fapte sau împrejurări, care, alături de altele sau doar prin ele însele, sunt apte să fundamenteze o cerere de revizuire, și anume aptitudinea lor de a schimba, nu doar de a modifica, soluția definitivă.

Incidența acestui caz, se limitează așadar doar la acele ipoteze în care, pe baza noilor fapte sau împrejurări, să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de încetare a procesului penal sau de achitare, în sensul că faptele sau împrejurările noi conduc la o soluție opusă celei care a fost pronunțată.

În acest sens se exprimă și literatura de specialitate care arată că[43] „dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare (la dovedirea inexistenței cauzei de achitare în caz de achitare, la dovedirea inexistenței cauzei de încetare în caz de încetare sau la dovedirea inexistenței cauzei de achitare sau încetare în caz de condamnare), ci numai la dovedirea unor elemente care implică menținerea soluției de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire.”

În consecință, faptele sau împrejurările susceptibile a atrage rejudecarea după admiterea revizuirii trebuie să aibă aptitudinea de a duce la netemeinicia hotărârii cu efectul schimbării acesteia în sensul pronunțării unei alte soluții dintre cele legale, însă diametral opuse.


[33] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 457/2015.

[34] Ioan Cîrlan, Ioana Simina Cîrlan, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed. Hamangiu, 2010, p. 121.

[35] Andrei Zarafiu, Procedură penală. Partea Generală. Partea Specială, ed. 2, Ed. CH Beck, București, 2015.

[36] Ioan Cîrlan, Ioana Simina Cîrlan, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed. Hamangiu, 2010, p. 127.

[37] Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept Procesual penal, ed. a 3-a, editura Hamangiu, 2013, p.739.

[38] Nicolae Volonciu (coordonator), Noul Cod de procedură penală comentat, ed. Hamangiu, 2016, p. 1308.

[39] Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 2101/1997.

[40] Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea Specială. Sinteze și grile. Ed. 4, CH Beck, București, 2017, p. 432.

[41] Curtea Supremă de Justiție, Sectia penală, Decizia nr. 853/2002.

[42] Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept Procesual penal, ed. a 3-a, editura Hamangiu, 2013, p. 740.

[43] Nicolae Volonciu, Adina Vlăsceanu, Codul de procedură penală comentat, ed. Hamangiu, 2007, p. 329.

Revizuirea întemeiată pe descoperirea faptelor sau împrejurărilor necunoscute care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză. Analiza doctrinară și jurisprudențială was last modified: iulie 21st, 2020 by Ioan Vasilică

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice