Revizuirea întemeiată pe descoperirea faptelor sau împrejurărilor necunoscute care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză. Analiza doctrinară și jurisprudențială

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Secțiunea 3. Înțelesul procesual al sintagmei fapte sau împrejurări

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, revizuirea poate fi cerută dacă s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză.

În ceea ce privește înțelesul termenilor de fapte și împrejurări, jurisprudența^[24], oferind o explicitare sintetică și punctând legătura dintre ,,ceea ce se descoperă” și finalitatea urmărită, respectiv admiterea cererii de revizuire, a arătat că ,,doar probele propriu zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, și anume orice întâmplare, situație care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, pot duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de încetare a procesului penal sau de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.”

Preliminar analizei, apreciez că se impun câteva precizări în legătură cu intervenția Curții Constituționale în această materie.

Conform Deciziei Curții Constituționale a României nr. 2 din data de 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 324 din data de 5 mai 2017, instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale cu privire la cazul de revizuire prevăzut de alin. 1 lit. a); că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 453 alin. (4) teză întâi din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituțională; că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituțională.

În esență, Curtea a reținut că „dispozițiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum și dispozițiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală – cu privire la soluția legislativă care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală – încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind liberul acces la justiție și ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor și a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Curtea a arătat că, în situația în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părții civile, cât și procurorului posibilitatea de a cere și obține restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunțate în cauză. De asemenea, ca o consecință a constatării neconstituționalității acestor texte de lege, soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este de natură a aduce atingere, în principal, egalității în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea dreptului fundamental de acces liber la justiție, principii consacrate de prevederile art. 16 și ale art. 21 din Constituție.”

Așadar, urmare a publicării în Monitorul Oficial a Decizii Curții Constituționale, configurația și funcționalitatea instituției revizuirii s-a schimbat, noua reglementare permițând atât procurorului, cât și părții civile să o exercite pentru motivul regăsit la litera a), chiar dacă prin decizie definitivă, inițial, în ciclul procesual anterior, inculpatul fusese achitat.

Acest caz de revizuire este cel mai uzitat dintre cele pe care legea procesuală le prevede în conținutul normativ al articolului 453 din Codul de procedură penală, dat fiind faptul că nu presupune alte condiții decât revelarea unor fapte sau împrejurări, necunoscute instanței de judecată, și care duc la evidențierea caracterului netemeinic al hotărârii pronunțate în cauză.

Astfel, cazul poate fi invocat ca motiv de revizuire atât în favoarea persoanei condamnate sau a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, dacă pe calea revizuirii se urmărește obținerea unei soluții de achitare, cât și în defavoarea unei persoane față de care s-a dispus soluția achitării și se tinde la pronunțarea unei soluții diametral opuse, respectiv condamnarea acesteia.

S-a mai arătat în literatura de specialitate^[25] că nu este exclusă de plano și posibilitatea ca cel care a fost condamnat să urmărească pronunțarea unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, și în acest caz fiind vorba, tot despre soluții diametral opuse.

Deși echitabilă sub aspectul uniformizării drepturilor tuturor părților ce pot să își valorifice drepturi procesuale, apreciez că față de intenția originară a legiuitorului de a securitiza raporturile juridice asupra cărora s-a statuat prin hotărâri definitiv în sensul achitării, această intervenție a Curții Constituționale nu se mai aliniază concepției avute în vedere de Noul Cod de Procedură penală, mai ales că cel aflat într-o atare situație, de a fi achitat definitiv, a fost subiect într-un proces în care instanțele de judecată, inclusiv cea de control judiciar, au statuat cu privire la situația de fapt.

Înainte de intervenția instanței de contencios constituțional, în literatura de specialitate se făcea vorbire despre trei condiții care, odată îndeplinite, duceau la admiterea cererii de revizuire pe motivul analizat, și anume: faptele sau împrejurările de care se prevala revizuentul să fie noi, necunoscute instanței care a soluționat cauza, motivul trebuia să fie invocat exclusiv în favoarea persoanei condamnate, iar faptele noi trebuia să poată dovedi netemeinicia soluției de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepse.

După schimbarea normativă, condiția care trebuie să fie îndeplinite pentru admiterea revizuirii pe acest temei este unică și concretizată în prezentarea unor fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanței, apte să poată dovedi caracterul netemeinic al hotărârii judecătorești, indiferent de soluția agreată de către instanță.

Secțiunea 4. Înțelesul sintagmei fapte sau împrejurări noi

Pentru a fi funcționale în sensul arătat, faptele sau împrejurările descoperite trebuie să fie necunoscute instanței la data judecării cauzei și să conducă, prin ele însele sau prin coroborarea cu alte probe, la demonstrarea caracterului netemeinic al hotărârii de achitare, încetare a procesului penal, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunțare la aplicarea pedepsei, din netemeinicia hotărârii atacate derivând și necesitatea de a pronunța, în urmă rejudecării, o soluție diametral opusă acesteia^[26].

Întelesul sintagmei de fapte sau împrejurări noi a fost analizată și într-o altă hotărâre judecătorească a Înaltei Curți de Casație si Justiție^[27], care a statuat că „legea se referă la situații de fapt noi, în sensul că, din diverse motive, acestea au rămas necunoscute instanței de fond, și nu la mijloacele de probă, ca mod de completare a dovezilor pe împrejurări deja avute în vedere și verificate. Faptele probatorii trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă, respectiv declarațiile extrajudiciare ale celor doi martori, la a căror audiere apărătorul revizuentului a precizat că renunță sau nu s-a solicitat, fiind inadmisibil ca pe calea extraordinară a revizuirii să se obțină o prelungire a probațiunii pentru fapte sau împrejurări cunoscute și verificate de instanța care a soluționat cauza.”

Deși în această hotărâre judecătorească se face vorbire despre prima instanță ca fiind cea care să nu fi cunoscut faptele sau împrejurările pe care se întemeiază cererea de revizuire, consider că pentru rigoare juridică ar trebui să fie folosită o exprimare din care să rezulte neîndoielnic faptul că niciuna dintre instanțele care au judecat cauza să nu fi cunoscut faptele sau împrejurările ce constituie motivul revizuirii.

De aceea, consider că foarte riguros s-a exprimat o instanță națională^[28], care, învestită fiind cu judecarea unui cereri de revizuire, a arătat că „nu se poate ajunge, astfel, pe calea revizuirii la reinterpretarea probatoriului administrat în cauza sau la suplimentarea probațiunii, pe aspect de fapt avute în vedere de instanță sau instanțele (s.n.) ce au judecat cauza.”

Totodată trebuie semnalat că faptele sau împrejurările nu mai sunt noi, adică nu sunt apte să fundamenteze rejudecarea cauzei, în contextual în care, deși neinvocate de către revizuent, erau cunoscute instanței din apărările celorlalți inculpați în cauză.

În încercarea de a fundamenta teoretic sintagma de noutate a faptei sau împrejurării învederate instanței, jurisprudența mai veche^[29] a arătat că „nu poate constitui temei al revizuirii nicio faptă care, deși nu a fost invocată în fața instanței de fond de către condamnatul revizuent, a fost totuși cunoscută de instanță, întrucât împrejurarea a constituit obiectul apărării celorlalți inculpați.”

Ceea ce trebuie adus la cunoștința instanței de revizuire este o probă în sensul acceptat de doctrină și jurisprudență, iar nu orice fel de situație sau împrejurare necunoscută instanței la data soluționării cauzei, întrucât ceea ce prezintă interes sub acest aspect este demonstrarea netemeiniciei hotărârii, nu semnalarea faptului că instanța nu a luat în seamă un aspect insignificant.

De aceea s-a arătat^[30] că, în ceea ce privește aptitudinea unei fapte sau împrejurări noi de a atrage rejudecarea pentru motivul de revizuire supus analizei, „stabilirea în prezent a calității de luptător în rezistența anticomunistă nu are natura unui element de fapt sau unei împrejurări care să întrunească cumulativ condițiile prevăzute de art. 394 lit. a) din Codul penal, acesta neputând fi un element care să nu fie cunoscut de către instanțe la momentul pronunțării hotărârii, aprecierea efectuată prin emiterea deciziei sus-menționate neschimbând situația de fapt, așa cum a fost reținută prin sentință a cărei revizuire se cere, ci doar modul de evaluare sociopolitică a faptelor săvârșite, fără însă a produce și consecințe juridice în materie penală.”

După cum se poate observa, cel care are interesul unui asemenea demers procesual trebuie să învedereze instanței competente fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanțelor de judecată care au soluționat cauza în ciclul procesual finalizat cu pronunțarea hotărârii definitive care se atacă.

Însă particularitățile acestui caz de revizuire reclamă cu necesitate ridicarea unei alte probleme, și anume aceea de a se ști care este standardul de necunoaștere a tezelor probatorii de către instanță.

Altfel zis, caracterul nou care poartă asupra faptelor sau împrejurărilor învederate trebuie să fie concretizat doar prin noutate absolută în sensul că instanța sub nicio formă și în niciun context să nu se fi gândit la posibilitatea administrării unei asemenea probe^[31] sau noțiunea de nou, în această materie, înseamnă și cunoscut însă „neexploatat”?

Deși jurisprudența, majoritar, se exprimă în sensul primei accepțiuni prezentate anterior, consider că funcționalitatea revizuirii este satisfăcută doar dacă împrejurările noi, precum și faptele noi sunt observate din lumina celei de-a doua interpretări.

Această soluție este îmbrățișată și de doctrina procesuală penală relevantă^[32] care, de o manieră riguroasă a arătat că „pentru a există cazul de revizuire, este necesar să fie noi faptele sau împrejurările invocate sau faptele probatorii și mijloacele de probă prin care acestea pot fi administrate în cauză. Pot fi considerate ca noi și mijloacele de probă care nu au putut fi cunoscute la data soluționării cauzei, deși erau cunoscute faptele probatorii.”

În cadrul acestei opinii doctrinare este semnalată ipoteza în care instanța ar lua cunoștință despre anumite fapte sau împrejurări de care ar depinde soluționarea cauzei, dar nu sunt cunoscute mijloacele de probă prin care s-ar putea administra probele, exemplificându-se de către autori situația în care inculpatul invocă legitima apărare, dar nu poate indica persoanele care pot depune mărturie în sensul existenței, pe drept cuvânt, a acestei cauze justificative.

Tot astfel s-a arătat și cu o altă ocazie, în care soluționând o cauză, fostul Tribunal Suprem a statuat în sensul că, deși fapta a fost învederată instanței în cursul judecății în fond a cauzei, instanța nu a reținut-o din cauza imposibilității obiective a administrării probei (martorul deținător de informații importante, deși identificat, era de negăsit). Ulterior, aceeași împrejurare de fapt despre care instanța avea cunoștință a fost considerata probă nouă, în momentul când a devenit administrabilă.

Această interpretare flexibila a sintagmei împrejurări sau fapte noi, susceptibile de a atrage rejudecarea unei cauze după admiterea cererii de revizuire, a fost evidențiată și în jurisprudența mai nouă a instanței supreme, ocazie prin care s-a statuat că necunoașterea faptelor sau împrejurărilor de către instanță nu trebuie înțeleasă în mod absolut, doar în sensul că despre faptele și împrejurările respective nu s-a amintit nimic în actele și lucrările dosarului, ci și în sensul că ele nu au putut fi luate în considerare la soluționarea dosarului din cauza lipsei posibilității de a le dovedi.