Revizuirea întemeiată pe descoperirea faptelor sau împrejurărilor necunoscute care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză. Analiza doctrinară și jurisprudențială

17 iul. 2020
Articol UJ Premium
Vizualizari: 3481
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Secțiunea 2. Interesul procesual în formularea căii de atac a revizuirii. Procedură de judecată. Delimitări conceptuale

Potrivit dispozițiilor procedurale, această cale de atac poate fi exercitată de părți, astfel cum este această noțiune definită de art. 32, însă în limita calității lor procesuale, de către un membru de familie al condamnatului chiar și după moartea acestuia, însă numai dacă cererea este formulata în favoarea condamnatului, precum și, după cum se arată la alineatul al doilea al articolului 455, și de procuror cu privire la latura penală a cauzei.

Așadar, fiind părți, pot formula cerere de revizuire, inculpatul pe latură penală și civilă a cauzei, partea civilă, dacă are calitatea de persoană vătămată, atât pe latura penală a procesului penal, cât și pe cea civilă și nu în ultimul rând, partea responsabilă civilmente numai sub aspectul laturii civile a cauzei.

În ceea ce privește dreptul persoanei vătămate de a formula o asemenea cale extraordinară de atac, nefiind prevăzută expres de lege, aceasta nu poate formula calea de atac a revizuirii[11], decât dacă acesta este cea specială, respectiv în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Deși Codul de procedură penală, cel puțin sub aspectul terminologiei folosite, nu permite ca persoana vătămată să exercite această cale de atac, s-a avansat și opinia potrivit căreia de fapt interdicția este una numai aparentă, fiind vorba doar despre o inconsecvență a legiuitorului.

În acest sens s-a arătat[12] că revizuirea poate fi cerută și de persoana vătămată, fiind o necorelare de termeni, neincluderea persoanei vătămate în noțiunea de parte în acest caz fiind o interpretare forțată în contradicție chiar cu voința legiuitorului.

Deși neriguroasă juridic, această interpretare extensivă pare să corespundă și unei decizii de speța[13] în care, punându-se problema sferei de aplicare a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a arătat că termenul de părți o cuprinde și pe cea de persoană vătămată, instanța apreciind că ,,similaritatea drepturilor pe care legea le conferă acesteia și părții civile (inclusiv sub aspectul dreptului la apărare, consacrat de art. 81 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală) impune sancționarea în aceeași măsură a eventualelor încălcări aduse acestor drepturi.

În ceea ce privește posibilitatea unui membru de familie al condamnatului de a fi titularul acestei căi extraordinare de atac, legea permite acestei categorii de persoane să o intenteze, chiar și după moartea condamnatului, însă în toate cazurile doar în favoarea acestuia.

Deși legea folosește sintagma persoană condamnată, s-a apreciat în literatura de specialitate[14] faptul că avem de-a face, ca și în cazul problematicii privind dreptul persoanei vătămate de a introduce revizuirea obișnuită, cu o necorelare de texte.

În această opinie s-a apreciat că prin termenul de condamnare s-ar înțelege și persoană față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, precum și față de care s-a dispus încetarea procesului penal, însă în acest ultim caz doar dacă instanța de judecată a desfășurat judecata ca urmare a cererii inculpatului de continuare a procesului penal, potrivit dispozițiilor art. 18 din Codul de procedură penală.

Rămâne de văzut dacă această opinie va fi îmbrățișată și de practica în materie, în contextul în care legiuitorul a prevăzut doar termenul de condamnat, cu toate consecințele ce decurg dintr-o atare calificare procesuală.

Mai mult, atunci când a înțeles să facă vorbire atât despre persoane condamnate, cât și despre persoane în privința cărora, deși vinovate, s-a stabilit renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei, legiuitorul a înserat în conținutul normei respective chiar aceste sintagme.

În consecință, a raționa în sensul că prin condamnare, în această materie, se înțelege inclusiv amânarea aplicării pedepsei, renunțarea la aplicarea pedepsei, sau, mai mult, o soluție de încetare a procesului penal, ar însemna adăugarea la un text de lege, contrar voinței legiuitorului.

După cum s-a arătat în jurisprudența relevantă[15] în materia revizuirii, ,,rudele apropiate ale condamnatului, cum este sora acestuia, pot cere revizuirea, chiar și după moartea condamnatului, însă calitatea de substituit procesual a rudei este limitată, în cazul în care condamnatul este în viață, la formularea cererii de revizuire, fără a include exercitarea căilor de atac ordinare împotriva hotărârii prin care cererea de revizuire a fost soluționată, căile de atac ordinare exercitându-se în condițiile dreptului comun. Prin urmare, calea de atac exercitată de sora condamnatului în viață, în calitate de rudă apropiată, împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel în procedura revizuirii, este inadmisibilă.

Într-o altă hotărâre judecătorească[16] pronunțată în materia căii extraordinare de atac ce constituie obiectul prezentei analize, s-a arătat că ,,revizuenta poate formula cerere de revizuire a hotărârii prin care a fost condamnat fiul ei, fără a fi necesară însușirea cererii de către acesta din urmă și fără nicio altă condiție, legea recunoscându-i calitatea de titular al cererii de revizuire. Așa fiind, invocarea unui interes propriu în susținerea cererii de revizuire, pe lângă faptul că nu este cerută de lege, este lesne de identificat, fiind similar interesului condamnatului de a-și dovedi nevinovăția.”

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Cererea de revizuire poate fi formulată personal sau prin mandatar special și poate viza atât latura penală cât și latura civilă a cauzei (când a fost soluționată în cadrul procesului penal), textul de lege neconținând vreo limitare sub aspectul laturii asupra căreia se poate exercita calea de atac a revizuirii.

Un alt subiect căruia legea procesuală îi permite exercitarea acestei căi extraordinare de atac este procurorul, acesta putând exercita revizuirea laturii penale a hotărârii atât în favoarea, cât și în defavoarea celui condamnat, cu excepția cazului de la 453 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, caz în care revizuirea poate fi exercitată doar in favorem.

În cazul în care sesizarea procurorului s-a făcut de către persoana vătămată sau de altă persoană ce prezintă interesul unui asemenea demers procesual, apreciez că tot procurorul este titularul cererii, iar nu persoana care îl sesizează, deoarece textul de lege face vorbire despre posibilitatea procurorului de a cere din oficiu, fiind incontestabil că el este și rămâne titularul cererii în situația în care exercită calea de atac, indiferent dacă inițiativa a fost a sa sau aparținea persoanei vătămate sau altei persoane interesate.

Cât privește instanța competentă a judeca o asemenea cale extraordinară de atac, potrivit dispozițiilor art. 458 din Codul de procedură penală ,,Competentă să judece cererea de revizuire este instanța care a judecat cauza în primă instanță. Când temeiul cererii de revizuire constă în existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, competența se determină potrivit dispozițiilor art. 44.”

Însă, având în vederea posibilitatea ca instanța care a judecat cauza în fond să își schimbe competența materială, aspect generat de eventualele schimbări normative din domeniul procesual, apare ca legitimă întrebarea de a ști care este instanța competentă, sau mai bine zis, care dintre instanțe va judeca cauza: cea care a generat judecata susceptibilă de revizuire sau instanța care este competentă potrivit dispozițiilor în vigoare la momentul formulării cererii de revizuire.

Răspunsul a fost dat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin soluționarea unui recurs în interesul legii[17], care a statuat în sensul că ,,Soluționarea cererii de revizuire revine în competența instanței care a judecat cauza în primă instanță, chiar dacă, la momentul introducerii cererii, datorită modificării dispozițiilor procedurale, aceasta nu mai are competența de a soluționa fondul cauzei în primă instanță.”

În ceea ce privește a doua teză a articolului precitat, privitoare la instanța competentă a soluționa revizuirea în cazul în care există două hotărâri care nu se pot concilia, legiuitorul face trimitere la opțiunea legislativă regăsită în conținutul normativ al articolului 44 din Codul de procedură penală.

Potrivit acestui din urmă articol, competentă să soluționeze cererea de revizuire va fi instanța prim sesizată în cazul în care instanțele care au pronunțat hotărârile ce nu se pot concilia sunt egale în grad, instanța superioară în grad, dacă hotărârile au fost pronunțate de instanțe diferite, instanța civilă, dacă una dintre ele este militară și altă civilă, iar ca particularitate a acestei din urmă ipoteze, în cazul în care instanța militară este superioară în grad celei civile, competența va reveni instanței civile echivalente în grad celei militare.

Prin sintagma instanță superioară în grad, se înțelege, după cum s-a arătat în jurisprudență[18] ,,instanța de fond superioară în grad, dintre cele care au pronunțat hotărârile definitive, iar nu instanța unde a rămas definitivă acea hotărâre, prin modificarea dispozițiilor celei de fond.”

Procedural, această cale extraordinară de atac presupune înainte de judecata fondului și o etapă a admiterii în principiu a acesteia.

După cum s-a arătat în jurisprudență[19], ,,cererea de revizuire se soluționează în mai multe etape, prima dintre acestea fiind, conform art. 459 C. proc. pen., admiterea în principiu, etapă în care instanța verifică cererea de revizuire sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor în care poate fi exercitată, referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifica, titularii cererii, termenul de introducere. Această fază a admiterii în principiu privește examinarea admisibilității exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acestui drept. Cum în etapa admiterii în principiu instanța nu se implică în niciun fel în verificarea fondului cauzei deduse judecății, soluția dată de această nu poate fi decât de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire în cazul în care ea nu se întemeiază pe vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 453 din Codul de procedură penală.”

Așadar, instanța de judecată competentă să soluționeze această cale extraordinară de atac va analiza în procedura admisibilității în principiu condițiile ce trebuie îndeplinite în scopul judecării chiar a fondului cauzei, evitându-se pe această cale ca ,,pe masa” judecătorului să ajungă cereri disfuncționale, inapte să genereze rejudecarea.

În acest sens, admisibilitatea în principiu verifică îndeplinirea condițiilor de formă și fond ale cererii de revizuire privind hotărârea atacată, titularul cererii, respectarea termenului[20], întrunirea condițiilor de formă, invocarea cazurilor prevăzute limitativ de art. 453 din legea procesuală penală, precum și inexistența unor cereri de revizuire anterioare, definitiv judecate.

În ceea privește condiția invocării unor temeiuri legale, aceasta nu se poate referi decât la motivele strict și limitativ prevăzute de lege pentru admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac.

Cu privire la legalitatea respingerii ca inadmisibilă a unei cereri de revizuire pe considerentul neprevederii în lege a motivului invocate de inculpat, s-a arătat că[21] ,,Respingerea revizuirii ca inadmisibilă în cazul în care nu se regăsesc motivele prevăzute expres de art. 453 C. proc. pen. nu constituie o ingerință nejustificată cu privire la liberul acces la justiție. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru instanțele interne odată cu ratificarea Convenției de către România) cu privire la art. 6 din Convenție, dreptul de acces la o instanță (parte esențială a dreptului la un proces echitabil) are două trăsături fundamental: el trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi, însă, un drept absolut.

 Liberul acces la justiție nu se opune existenței procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării principiului siguranței raporturilor juridice cere ca folosirea acestora să îmbrace un caracter excepțional atât în ceea ce privește termenul în care pot fi promovate, cât și motivele de admisibilitate.

 Curtea a constatat că prin limitarea cazurilor în care pot fi desființate hotărâri definitive și obligatorii ale instanțelor judecătorești se urmărește un scop legitim: necesitatea siguranței raporturilor juridice și dreptul de punere în executare a acestor hotărâri fără a fi afectată substanța însăși a dreptului (nu este interzis de principiu accesul la instanță, ci doar cu respectarea anumitor condiții) și se respectă raportul rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.”

Procedura admisibilității în principiu a cererii de revizuire și a judecății cererii pe fondul cauzei, antrenează și un caz de incompatibilitate în persoana judecătorului care a participat la judecarea cauzei în fond sau în căile de atac.

În acest sens, dispozițiile regăsite în conținutul normativ al art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală, arată că ,,Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desființarea sau casarea hotărârii.”

După cum se poate observa, legiuitorul nu face nicio distincție între caracterul căilor de atac, ordinare sau extraordinare, și nici între etapele în care poate avea loc judecata în calea de atac a revizuirii, respectiv admiterea în principiu[22] și rejudecarea cauzei întemeiată pe unul dintre motivele de revizuire instituite de lege.

Deși motivul de incompatibilitate este unul incontestabil sub aspect legislativ, în literatura de specialitate cristalizată sub imperiul vechii legislații procesuale, s-a susținut și opinia contrară, potrivit căreia participarea la judecarea revizuirii a unui judecător care a făcut parte din completul ce a statuat asupra fondului nu constituie motiv de incompatibilitate, prezumția lipsei imparțialității fiind înlăturată din moment ce pronunțarea se face asupra unor împrejurări necunoscute înainte.

Apreciez că față de reglementarea explicită a Codului de procedură penală, care instituie de o manieră imperativă cazurile de incompatibilitate, acesta viziune ar trebuie abandonată, neputându-se ajunge la concluzia că a ,,dispărut prezumția de parțialitate” prin chiar prezentarea unor ,,împrejurări necunoscute înainte”, întrucât, drept vorbind, fapta prevăzută de legea penală, temeiul și subiecții raportului de drept penal rămân aceiași ca la judecata originară.

Soluțiile pe care legiuitorul le prevede la finalizarea procedurii de verificarea a admisibilității se adoptă prin acte de dispoziție specifice, după cum se procedează la admiterea în principiu a cererii de revizuire sau la respingerea acesteia.

În acest sens, admiterea în principiu se dispune printr-o încheiere, respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire urmând a fi făcută prin sentință.

Soluțiile la care s-a oprit legiuitorul sunt unele firești de vreme ce sentința reprezintă actul procesual de dezînvestire, iar încheierea hotărârea judecătorească prin care, în această situație, se continuă procedura revizuirii sub aspectul cercetării fondului cauzei.

În literatura de specialitate de referință[23] pentru dreptul penal românesc, s-a arătat că, admiterea în principiu (iudicium rescindes), așa după cum arată denumirea, este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea și seriozitatea cererii de revizuire pentru a se decide dacă este cazul sau nu să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Admiterea în principiu nu înseamnă că rejudecarea cauzei duce neapărat la constatarea că cererea de revizuire este întemeiată și că hotărârea atacată trebuie să fie reformată.

Această viziune, potrivit căreia admiterea în principiu nu are și nici nu trebuie să aibă rolul de a anticipa admiterea cererii de revizuire în sensul dispunerii rejudecării cauzei, este reliefată și în jurisprudența Înaltei Curți, care în soluționarea unei cauze a arătat că ,,Pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire, instanța examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condițiile prevăzute de lege, se sprijină pe unul dintre motivele prevăzute de art. 394 C. proc. pen. din 1968 (s.n., art. 453 din Codul de procedură penală, echivalent sub imperiul noii legislații procesuale) și există la dosar sau sunt depuse dovezile pentru cazul invocat. Motivele invocate de condamnată în cerere, privind lipsa vinovăției și faptul că este consumatoare de droguri, examinate în procesul soluționat prin condamnare, nu constituie fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, de natură să justifice potrivit cazului prevăzut în art. 394 alin. 1 lit. a) C. proc. pen. din 1968. Ca atare, cererea de revizuire nu îndeplinește condiția prealabilă obligatorie menționată, fiind justificată respingerea acesteia ca inadmisibilă”.


[11] Spre deosebire de contestația în anulare, situație în care acest drept este recunoscut și persoanei vătămate.

[12] Nicolae Volonciu (coordonator), Noul Cod de procedură penală comentat, ed. Hamangiu, București, 2014, p. 1143

[13] Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, Decizia nr. 312 din 23 februarie 2015.

[14] Georgina Bodoroncea, în Mihail Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. 2, CH Beck, 2017, p. 1784.

[15] Înalta Curte de Casație si Justiție, Secția penală, Decizia nr. 1450 din 15 aprilie 2010.

[16] Curtea de Apel Constanța, Secția penală, Decizia nr. 54 din 9 mai 2012.

[17] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, Decizia nr. 30 din 9 octombrie 2006.

[18] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Încheierea nr. 1025 din 16 februarie 2016.

[19] Curtea de Apel București, Secția I Penală, Decizia penală nr. 933/2014.

[20] Față de funcționalitatea instituției admisibilității în principiu, precum și față de caracterul de condiție de admisibilitate pe care o imprimă legiuitorul termenelor pentru exercitarea acestei căi de atac, apreciez că sancțiunea care intervine pentru nesocotirea acestora este inadmisibilitatea cererii de revizuire, iar nu tardivitatea acesteia.

[21] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016.

[22] Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul constituit pentru soluționarea recursului în interesul legii, Decizia nr. 32/2019 publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 148 din data de 25 februarie 2020.

[23] Vintilă Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. VI, Editura Academiei Române, anul 2003, p. 280.

Revizuirea întemeiată pe descoperirea faptelor sau împrejurărilor necunoscute care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză. Analiza doctrinară și jurisprudențială was last modified: iulie 21st, 2020 by Ioan Vasilică

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice