Revine comunismul?

13 feb. 2016
8 voturi, medie: 2,38 din 58 voturi, medie: 2,38 din 58 voturi, medie: 2,38 din 58 voturi, medie: 2,38 din 58 voturi, medie: 2,38 din 5 (8 votes, average: 2,38 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 1654
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Interviu publicat în nr. 1 al Revistei Legal Point, decembrie 2014.

Eleganță, echilibru, jovialitate, un amestec de spirit boem și rafinament. Nici nu mă mir că unchiul său a fost aghiotant al regelui Carol sau că bunica sa stătea la cafea cu Regina Maria. Cu un zâmbet într-un colț al gurii, Dinu Zamfirescu e deasupra timpurilor gri pe care le trăim. Are libertatea și franchețea de a spune ce crede. De aici vine, poate, tinerețea fără bătrânețe a lui Dinu Zamfirescu.

Conferintele lunii noiembrie
”
Claudiu Pamuc

Claudiu Pamuc: V-ați născut în 1929, într-o familie de boieri români. Despre Dinu Zamfirescu se știe că este nepot al col. Pavel Zamfirescu, aghiotantul regelui Carol I și că a copilărit în familia Brătienilor. Cum percepea copilul Dinu Zamfirescu acești intelectuali de marcă ai României interbelice, care poposeau adeseori în sufrageria familiei, la cafea sau la ceai? Cum i-ați cunoscut?


Dinu Zamfirescu: În primul rând azi vreau să spun că nu sesizam ca mic copil importanța sau capacitatea personajelor cu care mă înrudeam în fel și chip sau care erau apropiați ai familiei și pe care îi vedeam destul de des pe acasă. Ei făceau parte din lumea în care îmi petreceam viața și constituiau marea mea familie. Erau niște relații firești. Nu cunoșteam o altă lume. Desigur că aveam contacte apropiate cu cei care ne serveau, contacte chiar strânse, cel puțin din partea mea, pe unii dintre aceștia îi îndrăgeam mult. Într-un fel și ei au contribuit la educația mea. Apoi unii aveau copii de vârsta mea cu care mă jucam și cu care eram prieten, mai ales în perioada când stăteam la moșie. Personajele pe care le-am cunoscut proveneau din ambele mari familii politice românești de atunci, adică țărănești și liberale. Părinții mei divorțaseră când aveam doar 5 ani, am fost crescut de bunica mea paternă, recăsătorită după moartea bunicului meu Pavel Zamfiresco, cu marele chirurg Thoma Ionescu, fratele lui Take Ionescu. Nici pe Thoma nu l-am cunoscut căci a murit cu 3 ani înainte să mă nasc. Bunica mea era și apropiată de Regina Maria, unde era uneori invitată, evident, însă, fără mine, dar îmi vorbea mult despre ea și despre defunctul rege Ferdinand. L-am avut naș pe dr. Nicolae Lupu, politician țărănist pe care îl vedeam deseori acasă la masă, apoi mi-l amintesc bine pe Virgil Madgearu, Iuliu Maniu și alți fruntași național-țărăniști care nu m-au marcat în vreun fel. După divorțul de tatăl meu, mama s-a recăsătorit cu Dan Brătianu, fiul președintelui Partidului Național Liberal, Constantin (Dinu) Brătianu. De la bun început trebuie să spun că Dan a fost pentru mine adevăratul tată care, fără să se substituie tatălui meu real, a contribuit mult la formarea mea. Intrând în familia Brătianu am observat o altă lume, aș spune superioară calitativ celei pe care o cunoșteam până atunci. Bunicul meu vitreg, dacă pot spune așa, i-a suplinit cu prisosință pe ceilalți doi bunici veritabili pe care nu îi cunoșteam. Copilăria și adolescența mea se petrecea între cele două familii. În familia Brătianu i-am cunoscut bineînțeles pe membrii familiei, frații lui Dan, tatăl meu vitreg, pe Gheorghe Brătianu, pe Vintilică Brătianu, ca și pe surorile în viață ale lui Dinu Brătianu, Sabina Cantacuzino, Maria Pillat și Pia Alimăneșteanu. Apoi am avut ocazia să-i cunosc pe oamenii politici liberali care veneau prin casă: Dr. Constantin Angelescu, Constantin (Bebe) Brătianu un văr al lui Dinu, George Fotino, Mihai Fărcășanu și încă mulți alții.

Claudiu Pamuc: Cum arăta liberalul din perioada interbelică? Seamănă cu cel de azi? Ce îi deosebește?

Dinu Zamfirescu: Nu aș putea să fac o comparație. De altfel, condițiile politice, ca și profundele transformări de toate felurile intervenite după instaurarea forțată a comunismului în România, au creat alte obiective, alte viziuni și avem cu totul alt ritm și sistem de viață.

Claudiu Pamuc: Cum arăta Partidul Comunist atunci? Ați crezut vreo clipă că acel partid mic creat în laboratoarele sovietice va avea evolua spre dictatura lui Ceaușescu?

Dinu Zamfirescu: Partidul Comunist din România, așa după cum se întâmpla atunci, era o totală necunoscută pentru opinia publică românescă. Cei cam 700 de membri care îl compuneau, în cea mai mare parte a lor, nu erau români. Comuniștii erau, în societatea în care trăiam, niște băieți rătăciți și unelte ale bolșevismului sovietic vecin. Probabil că unii dintre aceștia au fost subapreciați și mă refer la cei formați în Uniunea Sovietică. Subapreciați, în sensul că nu se concepea ca acești indivizi să poată face răul pe care l-au făcut mai târziu întregului popor. Ar mai trebui spus că „dictatura lui Ceaușescu” nu putea fi decât rezultanta firească a sistemului instaurat cu forța, în România, de către sovietici. Ceaușescu îl ura pe Gheorghe Dej, acesta, la rândul său, era urmașul Anei Pauker. Nu omul respectiv este neapărat întruchiparea dictaturii, ci comunismul este un sistem dictatorial, totalitar și orice conducător într-un astfel de regim este de la sine dictator și pot spune, îndreptat împotriva cetățenilor, este un regim care, în orice formă sau ipoteză, a comis și comite încă, acolo unde mai dăinuie, crime împotriva umanității.

Claudiu Pamuc: Cum a privit intelectualitatea română instaurarea comunismului în România? V-ați așteptat la acele momente tragice?

Dinu Zamfirescu: Intelectualitatea română a privit comunismul într-un mod diferențiat. Unii s-au opus din răsputeri regimului. Aceștia au fost pur și simplu laminați în cadrul sistemului concentraționar. Alții făceau coadă la poarta Ambasadei Sovietice cu ocazia diferitelor sărbători sau prăznuiri comuniste. Unii și-au trădat condiția lor de intelectual, punându-se în slujba unui regim străin și dușman al poporului român. La începutul instaurării regimului, intelectualii, în general, nu se gândeau că un asemenea regim poate dura. Apoi dăinuia speranța că „nu ne vor lăsa americanii” și că vor veni. Oamenii nu credeau că ororile comunismului sovietic se pot împământeni la noi. Este drept că unii plecaseră din țară, cum a fost Grigore Gafencu, alții nu îi luau, la început, în serios pe comuniști, iar americanii nu au mai venit.

Claudiu Pamuc: Ați fost arestat de 5 ori, ați fost închis. După 23 de cereri de plecare din țară ați fost vândut de statul comunist și ați retrăit aerul libertății în exil. Privind înapoi ce ar mai fi de spus? V-ați putut bucura când ați plecat? Cum s-ar putea descrie primele momente trăite dincolo de cortina de fier?

Dinu Zamfirescu: Primele momente odată ajuns în lumea liberă au fost evident de euforie. Din 1945, de la prima arestare și până în iunie 1975 când am plecat din țară, am avut o viață, la început de luptă activă împotriva comunismului, mai târziu de defensivă, de apărare proprie, a familiei și a unor principii. Deci un sentiment de mare ușurare.

Pe de altă parte însă, de regret, dar eram conștient că în țară nu voi putea realiza decât distrugerea proprie, în timp ce în exil puteam continua o luptă care nu se terminase nici după 30 de ani.

Claudiu Pamuc: Ați mai crezut că România se va lepăda de regimul Ceaușescu în timpul vieții dvs.?

Dinu Zamfirescu: Trebuie să mărturisesc că până prin 1988 nu credeam că voi mai apuca înlăturarea regimului Ceaușescu. Dar cum începuse încă de la sursă, adică din Rusia, degradarea regimului comunism, apoi din Polonia, Ungaria, Germania de est, Cehoslovacia am căpătat convingerea că lupta pe care o dusesem contra comunismului din țară va avea un sfârșit apropiat. Trecuseră 43 de ani.

Claudiu Pamuc: Să rememorăm împreună momentul reîntoarcerii dvs. în București după Revoluția din 1989. Cum ați găsit România?

Dinu Zamfirescu: Am sosit în București la 29 decembrie 1989 cu primul avion al companiei Air France, care putea ateriza la Otopeni. Se înserase, avionul aterizase printre troiene de zăpadă. Aeroportul Otopeni în beznă, dispozitivul care aducea bagajele se mișca greu și cu zgomot de sfârșit de lume. Mă întrebam dacă se sfârșise într-adevăr cu comunismul. De la aeroport am mers direct la locuința pe care o părăsisem în 1975, unde locuia încă tatăl meu. Ajuns acolo, în afară de el mai erau doi domni bătrâni în camera foarte slab luminată a apartamentului în care locuia tata. Cei doi erau vechii prieteni și colegi de partid (național liberal): Dan Amadeo Lăzărescu și Ion Săndulescu. Cei trei domni bătrâni, cam slabi, îmbrăcați, după părerea mea cam sărăcăcios, mi-au făcut o primire entuziastă, dar despre asta altă dată. Am rămas în România o săptămână. Primele impresii din București, proaste. Regăsisem un oraș întunecat, murdar, oameni prost îmbrăcați, însă foarte entuziaști și aparent fericiți că scăpaseră de comunism, cel puțin așa credeau ei în acele momente. În această săptămână am fost la Sibiu, Brașov și Zărnești. Peste tot, inclusiv în București, urme de lupte. Impresia generală a fost că am regăsit o țară profund sărăcită, oamenii arătau, cel puțin așa lăsau impresia, ca cei mai prăpădiți pe care îi puteai vedea în Occident. După ultimii ani de regim Ceaușescu, oamenii păreau totuși eliberați, era cald în case, televizoarele funcționau nonstop, se găsea și mâncare, nu din abundență, dar oricât satisfăcător. Pe de altă parte, parcă nimeni nu fusese comunist, iar cei care ocupaseră funcții mai de seamă erau inexistenți, le luaseră însă locul cei din eșalonul trei, patru, cinci și așa mai departe, care se aflau atunci la cârma noii forme de stat.

Claudiu Pamuc: Un alt moment pe care aș vrea să-l rememorăm, reîntoarcerea M.S. Regele Mihai, vizita refuzată de autorități. Ați fost pe aeroport. Un tablou al neputinței românilor de a se desprinde de comunism. Falsă libertate? Ce ați trăit acolo, în acele momente?

Dinu Zamfirescu: Încercarea de reîntoarcerea în țară a MS Regele Mihai despre care vorbiți a intervenit după o primă vizită care scosese pe străzile Bucureștiului un milion de oameni și după altă încercare a sa neizbutită, căci fost oprită de puterea de atunci. Aceasta despre care amintiți a fost mai zbuciumată. Făceam parte atunci din „Partidul Liberal 1993” fiind alături de Dinu Patriciu și Horia Rusu, lideri ai acestei formații. Noi, luând la cunoștință de intenția venirii în țară a M.S. Regele Mihai, am organizat primirea la aeroport și tot ceea ce ar fi urmat. Ajunși la Otopeni, am fost opriți de forțele de poliție și jandarmerie să ne apropiem de avion, nicicum să-i permită Regelui să debarce. Totuși, câteva persoane au reușit să se fofileze până la avion și să încerce un dialog civilizat cu așa zisele autorități. Dialog imposibil de purtat, era manifestă reaua-credință a unor gradați ce probabil primiseră ordinul să nu permită Regelui să calce pe solul natal și nici să lase pe cei câteva sute de români care veniseră să-l întâmpine. Toate încercările de dialog au fost inutile. Se folosea forța pentru ca să nu se poată reveni la legitimitatea firească ce fusese siluită în decembrie 1947 de guvernul Petru Groza impus de sovietici. Se perpetua în acest mod una dintre „realizările” esențiale ale comunismului românesc: regimul de la București să fie servitorul fidel al celui moscovit. Ulterioarele tendințe de așa zisă independență față de ruși a unui Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceaușescu nu erau decât praf aruncat în ochii prea naivi ai unui Occident, preocupat doar de sine. Instituția fundamentală în cadrul căruia România a ajuns la un apogeu într-o vreme a fost tocmai monarhia constituțională, aceea a unui Carol I, Ferdinand I și Mihai I. Înlăturarea acestuia de către comuniști, desigur la ordinul sovieticilor, a căutat să-i rupă pe români de stabilitatea, echilibrul și propășirea națiunii. Iar după 1989 s-a urmărit menținerea acelei stări de fapt creată de regimul de la București, unde deținătorii puterii aveau aceeași obârșie.

Claudiu Pamuc: Se pare ca aveți o misiune „sanitară” pentru România de azi, de la președinția INMER, prin comasarea celor două instituții deveniți președinte al Consiliului Științific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, membru CNSAS. A murit sau nu comunismul de tip sovietic din România? E intubat sau umblă liber pe străzile Bucureștiului?

Dinu Zamfirescu: Dacă a murit comunismul de tip sovietic în România?

De fapt, el nu a existat într-adevăr niciodată în sufletul celor mai mulți dintre cetățenii României.

El a existat doar la 20.000-30.000 de indivizi, care se aflau în fruntea Partidului Comunist, partid care se substituise statului și la componenții Securității, nu numai anchetatori, dar și cei care au aplicat în locurile de deținere miile de oameni care populau Gulagul românesc. Probabil la cei dintre aceștia, care se mai află în viață, comunismul nu a dispărut. Dacă mai umblă liber pe străzile Bucureștiului?

Nu prea cred. Comunismul nu mai reprezintă decât o fază depășită în istoria omenirii. La noi mai sunt unii nostalgici rătăciți în secolul XXI, dar ei nu mi se par legați de o doctrină, ci mai degrabă de persoanele care au animat ideologia comunistă.

Claudiu Pamuc: Are Romania de azi nevoie de o dreapta politică?

Dinu Zamfirescu: România are bineînțeles nevoie mai mult ca oricând de o dreaptă politică. Într-un sistem democratic cum este de dorit să aibă astăzi România, stat component al Uniunii Europene, liberalismul constituie esența unei drepte politice, liberalismul este la fel de necesar României ca și aerul.

Claudiu Pamuc: Ce părere aveți despre evoluția justiției din Romania? Aveți un sentiment de deja-vu, rememorați momente similare din evoluția sistemului francez de justiție, după război? Sesizați accente?

Dinu Zamfirescu: În privința justiției din România nu am o părere prea bună.

Mai degrabă începe să-mi inspire tot mai multă neîncredere. În primul rând, în actuala Constituție justiția sau puterea judecătorească nu este nici măcar recunoscută ca a patra putere în stat, ci doar ca autoritate judecătorească. În toate statele cu regim democratic, situația pe care România pretinde că o are, există o separație și un echilibru al celor trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească. În România a apărut și o a patra putere, Curtea Constituțională, ale cărei decizii nu pot fi contestate de nici un for din țară. Mă tem că azi acest înalt for să nu fi devenit un instrument politic, ceea ce nu ar fi in nici un caz vocația pentru care a fost creat. Apoi la noi se face o mare confuzie între apartenența Ministerului Public, adică a procurorilor, la puterea judecătorească. În actuala Constituție se prevede că procurorii se află sub autoritatea Ministerului Justiției, deci a puterii executive. Pe de altă parte, forul care reglementează justiția, Consiliul Superior al Magistraturii, este actualmente condus de un procuror. Fapt surprinzător într-un stat care se pretinde a fi de drept. În nici o țară a Uniunii Europene nu există o asemenea aberație. Procurorul este avocatul statului, în mod normal, el trebuie să se afle pe picior de egalitate cu avocatul părții acuzate în procesul penal. Judecătorii trebuie să fie în mod imperativ independenți, să judece numai în conformitate cu legea și cu propria lor conștiință. La noi, lucrurile nu stau chiar așa. Din păcate, există numeroase exemple de corupție în cadrul ambelor instituții, care au de a face cu justiția. Apoi apare de prea multe ori ingerința politicii în actul de justiție.

Claudiu Pamuc: Revista Legal Point pornește la drum. Habar nu am ce va urma. Am o singura bucurie că reușesc să discut în paginile revistei cu un om minunat pe care l-am cunoscut într-o zi superbă de vară la Clubul liberal – Dinu Zamfirescu. Ar trebui să îi salutăm împreună.

Dinu Zamfirescu: Salut împreună cu dvs. apariția revistei. Să o duceți cât mai departe cu putință. Știu că este greu în ziua de astăzi să lansezi o publicație, dar mai cred că depinde mult și de calitatea acesteia de a subzista. Nu mă îndoiesc însă, că așa cum v-am cunoscut, să nu aveți succesul meritat.

Revine comunismul? was last modified: noiembrie 6th, 2017 by Dinu Zamfirescu
0 Shares

Vă recomandăm:

Despre autor:

Dinu Zamfirescu

Dinu Zamfirescu

Este un politician român, fost deținut politic, emigrant politic în Franța, ziarist la BBC, militant pentru drepturile omului, cercetător al arhivelor comunismului, fondator al institutului pentru memoria exilului românesc și unul dintre cei 12 membri refondatori ai Partidului Național Liberal.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter