Revendicare și despăgubiri pentru lipsa de folosință privind un teren aparținând domeniului public. Conflict între titlul recunoscut pe cale administrativă și regimul juridic al proprietății publice

• Constituția României: art. 136 alin. (4)
• Legea nr. 10/2001: art. 7 alin. (5)​
• NCC: art. 861 alin. (1)
• NCC: art. 866
• NCC: art. 868 alin. (2)
• NCPC: art. 453
• NCPC: art. 480 alin. (1)
• NCPC: art. 488 pct. 8
• NCPC: art. 489
• NCPC: art. 496
• NCPC: art. 497

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 21 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin administrator Academia Română, solicitând instanței să dispună pronunțarea unei hotărâri prin care să oblige pârâtul să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 112 mp situat în București, Calea 13 septembrie sector 5 (fosta Ecoului nr. 55, sector 5); obligarea pârâtului la rectificarea cărții funciare pentru suprafața de 112 mp, obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru ultimii trei ani și până la încetarea tulburării posesiei, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrată la data de 03 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2018.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1520 din 4 iunie 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate.

Recursul pârâtei Academia Română este fondat.

În cuprinsul criticilor sale din cererea de recurs, recurenta pârâtă arată că întrucât potrivit legislației în vigoare bunurile proprietate publică a Statului sunt inalienabile, atunci pârâta recurentă, în calitatea sa de administrator al bunului litigios, nu putea fi obligată să îl predea reclamantei intimate.

Înalta Curte notează că într-adevăr, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituția României (și nu din Codul Administrativ, cum din eroare a menționat recurenta, însă redarea integrală de către recurentă a conținutului normei juridice a permis identificarea exactă a actului normativ pe care l-a avut în vedere):

„Proprietatea – 4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică”.

Se constată că în cuprinsul deciziei recurate, în mai multe rânduri, instanța de apel recunoaște că pârâtul Statul Român exercită asupra bunului litigios un drept de proprietate publică:

– „Având în vedere că pârâta Academia Română este administratorul terenului, așadar titulara dreptului de administrare, ca drept corespunzător dreptului de proprietate publică al Statului, Curtea apreciază că pârâta justifică calitate procesuală pasivă, alături de titularul dreptului de proprietate publică – Statul, în acțiunea în revendicare promovată de reclamanta A. (capătul de cerere având ca obiect pretenția de revendicare), căci titularul dreptului de administrare exercită atributele posesiei, folosinței și dispoziției materiale din conținutul dreptului de proprietate publică – art. 868 alin. (2) C. civ.” (pagina 21 a deciziei) sau

– „Curtea are în vedere împrejurarea că reclamanta i-a chemat în judecată pe cei doi pârâți, cu privire la această pretenție, având în vedere titlurile exhibate de pârâtul Statul Român în dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, dar și împrejurarea exercitării dreptului de proprietate publică prin titularul dreptului de administrare, pârâta Academia Română” (pagina 22 a deciziei recurate) sau

– „Totuși, date fiind particularitățile exercitării dreptului de proprietate publică, în ipoteza vizată de art. 861 alin. (3) C. civ., respectiv, în cauza de față, prin titularul dreptului de administrare, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică (art. 866 C. civ.), acest titular fiind pârâta Academia Română, Curtea apreciază că doar această pârâtă are a suporta contravaloarea fructelor civile pretinse de reclamantă, în condițiile în care posesia și folosința sunt transmise de către titularul dreptului de proprietate publică titularului dreptului de administrare – art. 868 alin. (2) C. civ.. Cu alte cuvinte atributele de posesie, folosință și dispoziție materială din conținutul dreptului de proprietate publică se exercită de către titularul dreptului de administrare, în cauză de către pârâta Academia Română, astfel că aceasta din urmă este chemată a dezdăuna pe adevăratul proprietar cu contravaloarea fructelor civile ale bunului imobil deținut cu titlu de administrare (…)” (pagina 23 a deciziei recurate) sau

– „Curtea mai reține că potrivit extrasului de Carte Funciară nr. x emis de OCPI, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 5, terenul în litigiu este intabulat pe numele Statului Român, prin administrator Academia Română. Dreptul de administrare a fost conferit pârâtei Academia Română prin Hotărârea de Guvern nr. 115/1990 privind aplicarea Decretului-lege nr. 30/1990 în legătură cu trecerea patrimoniului partidului comunist în proprietatea statului” (pagina 21 a deciziei recurate).

Așadar, prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel atestă existența unui drept de proprietate publică al pârâtului Statul Român asupra bunului imobil litigios, corelativ cu dreptul de administrare al recurentei Academia Română asupra sa.

Or, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituția României, anterior expus, dar și conform art. 861 alin. (1) C. civ. – „Caracterele dreptului de proprietate publică – (1) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile”, rezultă că bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, bunurile din domeniul public fiind scoase din circuitul civil general.

În cauză se observă că deși curtea de apel recunoaște în mod repetat în decizia recurată existența unui drept de proprietate publică al pârâtului Statul Român asupra imobilului în litigiu, cu toate acestea admite capătul de cerere privind revendicarea bunului de către intimata reclamantă, procedând așadar, la înstrăinarea imobilului din domeniul public, fără însă a oferi în prealabil raționamentul său juridic pe baza căruia a procedat la înlăturarea dispozițiilor imperative ale art. 136 alin. (4) din Constituția României și art. 861 alin. (1) C. civ. anterior menționate.

Curtea de apel s-a limitat la a soluționa cererea de revendicare cu ignorarea totală a regimului juridic specific impus de existența unui bun în privința căruia însăși a constatat că este exercitat de către pârâtul Statul Român un drept de proprietate publică. Și aceasta s-a petrecut în condițiile în care în apel, prin întâmpinarea formulată, pârâta Academia Română se apărase invocând caracterul inalienabil, imprescriptibil și insesizabil al bunurilor proprietate publică a Statului (a se vedea dosar apel).

Procedând astfel, omițând a realiza orice analiză a cererii de revendicare și din perspectiva prevederilor constituționale și legale imperative enunțate, rezultă că instanța de apel nu a soluționat integral fondul cauzei deduse judecății sale, necercetând o apărare esențială legată de acest fond și lipsind astfel, și instanța de control judiciar de posibilitatea verificării corectitudinii soluției pe care a pronunțat-o. Indiferent dacă aprecia că această apărare era sau nu fondată, curtea de apel trebuia să o evalueze și să expună înaintea expunerii concluziei sale finale raționamentul pentru care o aprecia fondată sau dimpotrivă, nefondată.

Pe cale de consecință, întrucât acest motiv de recurs este fondat, devenind pentru argumentele prezentate, incidente în cauză prevederile art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., recursul promovat de pârâta Academia Română va admis, decizia recurată va fi casată și va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Întrucât capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință, ca de altfel și capătul de cerere privind rectificarea de carte funciară sunt accesorii capătului de cerere privind revendicarea, modul de rezolvare a acestora depinzând de soluția care se va da cererii de revendicare, rezultă că ansamblul criticilor din recursul pârâtei Academia Română relative capătului de cerere privind despăgubirile pentru lipsa de folosință, va fi evaluat în rejudecare de instanța de apel, inclusiv critica privind caracterul solidar – între administratorul și titularul dreptului de proprietate publică asupra imobilului – al unei obligații de plată a contravalorii lipsei de folosință a imobilului.

Înalta Curte constată că restul criticilor recurentei pârâte Academia Română, grupat la punctul 1 din cererea sa de recurs, vizează operațiunea specifică acțiunii în revendicare, de comparare a titlurilor exhibate de părți, recurenta pârâtă invocând în cadrul său diverse deficiențe ale titlului exhibat de intimata reclamantă. Or, întrucât s-a dispus rejudecarea cauzei, potrivit considerentelor expuse anterior, rezultă că ele vor fi avute în vedere de către instanța de rejudecare în soluționarea capătului de cerere privind revendicarea.

Recursul pârâtului Statul Român este de asemenea, fondat.

Astfel, se observă că motivul de apel vizând cheltuielile de judecată este fondat.

Înalta Curte constată sub acest aspect că deși prin decizia recurată, capătul de cerere privind obligarea la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a fost admis împotriva doar a pârâtei Academia Română, fiind respins împotriva pârâtului recurent Statul Român, cu toate acestea instanța de apel a dispus obligarea acestei din urmă părți procesuale menționate inclusiv la cheltuielile de judecată efectuate de intimata reclamantă pentru soluționarea respectivului capăt de cerere pierdut (de exemplu, onorariul de expertiză efectuată în apel având ca obiectiv calculul cuantumului despăgubirilor aferente lipsei de folosință cuvenite).

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 453 C. proc. civ., atât timp cât recurentul pârât Statul Român nu avea culpă procesuală în privința capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri, întrucât îl câștigase în contradictoriu cu intimata reclamantă, fiind astfel fondat motivul de recurs invocat a cărui corectă încadrare legală este art. 488 pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba despre încălcarea unei norme de drept procesual și nu art. 488 pct. 8 C. proc. civ., operațiune juridică permisă instanței de recurs în temeiul art. 489 C. proc. civ.

În privința ansamblului de critici din același recurs, legate de greșita respingere de către curtea de apel a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepție procesuală întemeiată pe principiul specialia generalibus derogant – legea specială derogă de la cea generală, în referire la Legea nr. 10/2001, conform Deciziilor în interesul legii nr. 27/2011 și nr. 33/2008 pronunțate de instanța supremă, Înalta Curte constată corectă soluția pronunțată de instanța de apel, atât timp cât situația premisă a acestor decizii obligatorii ale instanței supreme, respectiv neparcurgerea procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, nu se regăsește în cauză, intimata reclamantă exhibând ca titlu de proprietate chiar o dispoziție administrativă emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.

În plus, Înalta Curte notează că prin decizia civilă definitivă nr. 854A/2021 din data de 28 mai 2021 (prin care Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul împotriva sentinței civile nr. 687/2020 pe care a anulat-o, reținând cauza spre rejudecare), decizie pe care nici unul dintre pârâți și nici intimata reclamantă nu au recurat-o, s-a statuat deja, în mod definitiv, că:

„tribunalul, în mod eronat, a identificat elemente de inadmisibilitate a acțiunii civile completate a reclamantei și, tot eronat, nu a examinat pe fond acțiunea în revendicare, Curtea va admite apelul, va anula sentința civilă apelată și va reține cauza pentru evocarea fondului în apel. Așadar, Curtea a găsit incidente dispozițiile art. 480 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în raport de împrejurarea că, deși sentința tribunalului conține în dispozitiv mențiunea de respingere, ca neîntemeiată, a cererii reclamantei, în realitate, prima instanță nu a cercetat fondul acțiunii în revendicare, pronunțând soluția sa pe argumente legate de aplicarea principiului specialia generalibus derogant, în interpretarea dată de ÎCCJ în Decizia RIL nr. 33/2008.

Curtea apreciază că Decizia RIL nr. 33/2008 a ÎCCJ și principiul specialia generalibus derogant nu erau incidente litigiului de față, tribunalul, în mod greșit, neprocedând la examinarea pe fond a acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor exhibate de părțile în litigiu. (…) tribunalul, în mod eronat, a reținut apoi (pagina 16 a sentinței, al patrulea alineat) concursul dintre legea specială nr. 10/2001 și dreptul comun și incidența Deciziei RIL nr. 33/2008 a ÎCCJ. Tribunalul a omis a avea în vedere un element esențial al cauzei și anume faptul că reclamanta A. a recurs la prevederile legii speciale nr. 10/2001, de fapt autorul acesteia D., prin formularea notificării în baza acestei legi, care a fost soluționată de către Primăria Municipiului București prin Dispoziția nr. 10266/16.04.2008, dispoziție exhibată acum, în litigiul de față, de către reclamanta A. ca titlu al dreptului ei de proprietate. Așadar, nu se poate reține în cauză că reclamanta nu ar fi recurs la prevederile acestei legi, câtă vreme reclamanta este beneficiara Dispoziției amintite. Cu alte cuvinte, reclamanta nu a promovat împotriva celor doi pârâți o acțiune în revendicare cu privire la un imobil ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fără a apela inițial la dispozițiile acestei din urmă legi speciale de reparație. Prin urmare, cu acest argument, Curtea reține că nu se pune în cauză, în privința capătului de cerere având ca obiect revendicarea, problema concursului dintre legea specială și dreptul comun, Decizia RIL nr. 33/2008 a ÎCCJ având în vedere situația acțiunilor în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, privitoare la imobile ce intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fără însă ca persoana interesată să fi urmat procedura specială din Legea nr. 10/2001”.

Prin aceeași decizie intermediară definitivă nr. 854A/2021 de admitere a apelului, neatacată de nici una dintre părțile procesuale cu recurs, s-a reținut și „că termenul de 3 ani, la care s-a referit prima instanță, vizează punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de Dispoziția de restituire în natură a imobilului, nefiind incident unei acțiuni civile ce privește fondul dreptului de proprietate afirmat a fi deținut în baza acestei dispoziții”.

Toate aceste argumente expuse prin citat au intrat în autoritatea de lucru judecat, ca urmare a nerecurării de către părțile procesuale din prezentul litigiu a deciziei civile nr. 854A/2021 din data de 28 mai 2021 pronunțate de aceeași instanță de apel.

Pe cale de consecință a tuturor celor anterior expuse, Înalta Curte conchide prin a aprecia că soluția instanței de apel de respingere prin decizia civilă nr. 1325/2022 a excepției inadmisibilității invocate de pârâtul Statul Român, este legală.

În privința ansamblului de critici din recursul aceleiași părți procesuale Statul Român, privitor la invocatele deficiențe ale dispoziției administrative emise în temeiul Legii nr. 10/2001 – titlu exhibat de intimata reclamantă în concursul juridic presupus de acțiunea în revendicare – precum ar fi emiterea dispoziției administrative de o persoană juridică nedeținătoare a imobilului litigios sau imposibilitatea restituirii în natură a imobilului ca urmare a incidenței art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că el este arondat fondului cererii de revendicare, fond care însă, a fost rezervat rejudecării de către instanța de apel ce nu l-a rezolvat integral, astfel cum s-a ilustrat de către Înalta Curte supra. Pe cale de consecință, evaluarea acestui ansamblu de critici – evident laolaltă cu apărările contrapuse lui de către partea adversă, intimata reclamantă A. – se va realiza de către instanța de apel în rejudecarea dispusă.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile promovate, va casa decizia civilă și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Sursa informației: www.scj.ro.