Revendicare imobiliară. Acțiune în revendicare. Recurs (Legea nr. 10/2001; NCPC)

17 aug. 2017
Vizualizari: 2425
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1203/2016

Legea nr. 10/2001: art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a); Decretul-lege nr. 842/1941: art. 5 Iit. f) și g); NCPC: art. 304, art. 312 alin. (1), art. 329 alin. (3)

Recurenții contestă aplicabilitatea în cauză a Legii nr. 10/2001, pe motiv că imobilul revendicat nu intră sub incidența acestei legi, deoarece a fost preluat de stat în anul 1941, în baza Decretului-lege nr. 842/1941, astfel că o nouă preluare, în baza Decretului nr. 92/1950, nu mai era posibilă.

Contrar, însă, acestor susțineri, instanța de apel a stabilit corect că imobilul litigios intră sub incidența Legii nr. 10/2001, cu consecința că această lege este aplicabilă în cauză, criticile în acest sens nefiind fondate.

Prima instanță a reținut, pe baza probelor administrate, că deși imobilul litigios a făcut obiectul Decretului-lege nr. 842/1941 de naționalizare a averilor evreiești, el a revenit în patrimoniul autorului reclamanților, ca urmare a admiterii contestației sale împotriva măsurii naționalizării, prin decizia nr. 234 din 10 aprilie 1943 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a – instanța specială pentru judecarea litigiilor izvorâte din aplicarea legilor de trecere a bunurilor evreiești în patrimoniul statului, fiind ulterior preluat de la acesta în baza Decretului nr. 92/1950.

Instanța de apel a stabilit corect efectul deciziei nr. 234 din 10 aprilie 1943 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin perimarea recursului, ca fiind acela de redobândire, de către autorul reclamanților, a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, în condițiile în care prin această hotărâre, admițându-se contestația autorului reclamanților, s-a constatat că acesta beneficiază de excepția prevăzută de art. 5 Iit. f) și g) din Decretul-lege nr. 842/1941 și, în consecință, că imobilul litigios nu a trecut în patrimoniul statului. În acest context, instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută în fond, în sensul că preluarea imobilului, de către stat, s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950.

Or, raportat la această situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., imobilul litigios intră sub incidența Legii nr. 10/2001, deoarece modalitatea de preluare, prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, se încadrează în cazul de preluare abuzivă reglementat de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, ceea ce determină apartenența imobilului la domeniul de aplicare al acestei legi, în care intră, potrivit art. 1 alin. (1), imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea dedusă judecății a fost introdusă, de către reclamanți, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, această lege este aplicabilă în cauză, iar nu dreptul comun, potrivit principiului „specialia generalibus derogam”.

Problema raportului dintre Legea nr. 10/2003, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, a fost rezolvată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a statuat că: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogam, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.

Așadar, nu există posibilitatea pentru recurenți de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogam, dar și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

Pe de altă parte, recurenții invocă încălcarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin neacordarea priorității Convenției europene a drepturilor omului față de legea specială.

Este adevărat că decizia în interesul legii nr. 33/2008 nu a rezolvat numai problema raportului dintre legea specială și legea generală, ci a statuat și că, „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice”.

În speță, însă, nu se poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul european – art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și, ca atare, nici încălcarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției, criticile în acest sens nefiind fondate.

Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamanții ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convențional sus-menționat.

Or, în speță, prima instanță a reținut că reclamanții nu an un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței actuale a Curții Europene în aplicarea acestei norme convenționale, aspect care, nefiind contestat de reclamanți în căile de atac, a intrat în puterea lucrului judecat.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Pe cale de consecință, cât timp reclamanții nu sunt titularii unui „bun” în sensul Convenției, ei nu pot invoca încălcarea documentului european, respectiv a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității Convenției.

În contextul în care protecția conferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție este condiționată de existența în patrimoniul celui care o invocă a unui „bun” în sensul documentului european, iar această condiție nu este îndeplinită de către recurenți, nu mai prezintă relevanță susținerile acestora referitoare Ia faptul că nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, în situația în care s-ar admite acțiunea în revendicare.

Față de considerentele prezentate, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează ca recursul reclamanților să fie respins, ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Sursa informației: www.scj.ro.

Revendicare imobiliară. Acțiune în revendicare. Recurs (Legea nr. 10/2001; NCPC) was last modified: august 17th, 2017 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.