Reținerea în condiții improprii. Scoaterea de sub urmărire penală. Condițiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale (VCC, NCP, NCPC, VCPP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1141/2017

VCC: art. 998-999, art. 100 alin. (3), art. 1000 alin. (3); NCP: art. 20, art. 31 alin. (2), art. 174, art. 176 lit. b), art. 189 alin. (2), art. 217 alin. (4), art. 218 alin. (1), art. 249 alin. (2); NCPC: art. 295 alin. (1); VCPP: art. 22 alin. (1); NCPP: art. 10 lit. g); Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice: art. 7 și art. 9

Recurenții-reclamanți și recurenții-intervenienți au formulat critici similare legate de dezlegarea pe care instanța de apel a dat-o cu privire la autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 17 din 10 mai 2011,pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, astfel încât, Înalta Curte va grupa aceste critici și le va răspunde prin argumente comune.

Răspunzând criticilor de nelegalitate invocate de către recurenții-reclamanți și recurenții-intervenienți, vizând modul de interpretare a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din VCPP și de soluționare a acțiunii civile, în condițiile încetării procesului penal în temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen., Înalta Curte constată că raționamentul instanței de apel în analiza autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 17 din 10 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București este unul judicios.

În raport de exprimarea clară a textului legal, concluzia instanței de apel, în sensul că rezoluția din data de 1 martie 2010,pronunțată în Dosarul nr. x/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a pârâtului R.R.R.R. pentru infracțiunile de participație improprie la omor, deosebit de grav, fată prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. în ref. la art. 174 C. pen. raportat la art. 176 lit. b) C. pen., omor, faptă prevăzută de art. 174 C. pen., distrugere calificată prevăzută de art. 217 alin. (4) C. pen. raportat la art. 218 alin. (1) teza I C. pen., neglijență în serviciu, faptă prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen., participație improprie la infracțiunea de omor deosebit de grav, în forma tentativei, faptă prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. și art. 20 rap. la art. 174 în ref. la art. 176 lit. b) C. pen.; și încetarea urmăririi penale sub aspectul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, faptă prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen.; întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, este aceea că nu are autoritate de lucru judecat.

Pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat, este necesară existența unei hotărâri judecătorești penale definitive, al cărei efect pozitiv să fie aplicat în procesul civil, în sensul că, asupra chestiunilor litigioase, tranșate, respectiv, existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia să nu se mai poată reveni.

O astfel de consecință nu este recunoscută, însă, în cazul actelor îndeplinite de procuror, rezoluția de scoatere de sub urmărire penală și de încetare a urmării penale dispusă în cazul pârâților R.R.R.R. și S.S.S.S., neavând caracterul unei hotărâri definitive care să se poată opune cu forța lucrului judecat într-o acțiune civilă ulterioară.

Maniera în care instanța de apel și-a motivat această critică prin raportare la probele administrate pe parcursul urmăririi penale și în fața instanței de fond denotă faptul că, practic, nu s-a dat valoare de lucru judecat aceste rezoluții.

Nefondată este și critica privind faptul că instanța de apel ar fi reținut în considerentele deciziei atacate că recurenții reclamanți și intervenienții ar fi renunțat la principiul nemijlocirii în procesul civil, făcând, exclusiv, trimitere la probatoriul administrat în fața organului de urmărire penală.

Într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel, a reținut și valorificat mijloacele de probă administrate în fața primei instanțe cu privire la elementele stabilite prin rezoluția din 1 martie 2010 pronunțată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Este adevărat că, în considerentele deciziei atacate, instanța de apel a făcut o trimitere greșită la faptul că recurenții ar fi renunțat la principiul nemijlocirii administrării probelor, dar această concluzie nu este de natură a le aduce recurenților vreo vătămare în drepturile acestora.

Efectul devolutiv are consecințe și asupra probelor ce pot fi administrate în apel, instanța putând încuviința refacerea sau completarea probelor, dacă le va considera necesare pentru soluționarea cauzei.

Nefondată este și critica recurenților referitoare la faptul că instanța de apel a apreciat greșit că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și pentru fapta altuia, ceea ce echivalează cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998-999 și ale art. 1000 alin. (3) din VCC.

Raportând situația de fapt la textele de lege ce consacră răspunderea civilă delictuală, atât prima instanță, cât și cea de apel au reținut în mod corect că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale, în sarcina pârâților, și anume: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.

În configurarea situației de fapt, ambele instanțe au avut în vedere rezoluția din data de 1 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Militară pronunțată în Dosarul nr. x/P/2007, soluție menținută prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar Teritorial București, pronunțată în Dosarul nr. x/RJ/753/2010 cât și probatoriile administrate nemijlocit în fața primei instanțe.

Conform acestora, primele manifestări de revoltă și de solidaritate cu populația din Timișoara au început în mun. Sibiu în dimineața zilei de 21 decembrie 1989, când din ce în ce mai multe persoane s-au adunat în grupuri în P-ța x.

Întrucât mișcarea de protest începuse să ia amploare, a avut loc o primă intervenție a forțelor de ordine din cadrul Inspectoratului județean al Ministerului de Interne Sibiu, care, vizând împiedicarea concentrării manifestanților din Sibiu, au intervenit în forță, reținând mai multe persoane din rândul manifestanților.

În urma intervenției forțelor de ordine, nu s-a reușit dispersarea manifestanților, ci, dimpotrivă, evenimentele au luat amploare, context în care manifestanții au incendiat un autoturism aparținând miliției, motiv pentru care de la nivelul Comitetului Județean de Partid Sibiu s-a solicitat intervenția armatei.

Apariția forțelor armate în piață a determinat o reacție ostilă din partea manifestanților și, întrucât situația devenise foarte încordată, existând unele încercări de dezarmare a militarilor, cpt. P.P.P.P.P.P. a ordonat efectuarea unui foc de avertisment.

Este momentul în care s-au înregistrat primele victime prin împușcare, fără a fi identificați autorii faptelor care au provocat aceste victime.

În data de 22 decembrie 1989, manifestațiile au fost reluate în mun. Sibiu, în principal în fața Inspectoratului Județean al Ministerului de Interne Sibiu, manifestanții vizând pătrunderea în sediul miliției și securității pentru eliberarea persoanelor reținute în dimineața zilei de 21 decembrie 1989.

A urmat intervenția pârâtului (col. în rezervă) R.R.R.R. care a solicitat manifestanților să demonstreze pașnic, asigurându-i că armata nu va trage.

Evenimentele au luat însă un curs neașteptat, după anunțul de la radio privind sinuciderea generalului D.D.D.D.D.D., fapt ce a determinat mulțimea să forțeze intrarea în sediul Inspectoratului, lucru ce s-a realizat imediat după anunțul că E.E.E.E.E.E. a părăsit sediul central al Comitetului Partidului Comunist Român.

Executarea focurilor de avertisment de către unele cadre de miliție, la inițiativa cpt. T.T.T., fără a exista o comunicare în acest sens cu UM x Sibiu, a condus la trecerea mai multor cadre de miliție către unitatea militară, creând o stare de confuzie în rândul militarilor aflați în dispozitivul de pază, care, considerând că unitatea este atacată, au deschis foc, cu armamentul din dotare, până în jurul orelor 16, când manifestanții au pătruns atât în clădirea miliției,cât și a securității, procedând la agresarea și reținerea celor găsiți în interior, după care, predându-i apoi militarilor sau participând efectiv la conducerea acestora în incinta UM x Sibiu.

În rezoluția din data de 1 martie 2010, s-a reținut că un număr de 391 persoane au fost identificate ca fiind reținute în sala de sport și apoi în bazinul UM x Sibiu.

Cât privește modalitatea în care persoanele reținute au fost obligate să stea în timpul evenimentelor din decembrie 1989, în bazinul școlii militare, atât prima instanță, cât și instanța de apel, pe baza probatoriului administrat, au stabilit că, fapta de reținere a recurenților a avut loc într-o unitate militară, loc care se organizează și conduce după ordine stricte, ce nu pot fi nesocotite decât în condițiile în care sunt vădit ilegale și după regulamente și reguli de subordonare clară.

Sub acest aspect, s-a stabilit în mod neechivoc că, în acea perioadă, exista o stare de confuzie generală, de incertitudine și haos, că cei reținuți erau considerați elemente teroriste care apărau regimul comunist, că a existat foc de armă cu consecința rănirii unor manifestanți și militari, că agresiunea populației era în mod real îndreptată împotriva acestora, astfel încât faptul că pârâtul R.R.R.R. a decis să-i rețină în unitate s-a datorat,pe de o parte, scopului de a fi cercetați de comisia de anchetă și a se stabili care dintre aceștia au făcut uz de armă și, pe de altă parte, pentru a li se asigura protecția în detrimentul deciziei de a fi lăsați pe mâna manifestanților.

Recurenții reclamanți și intervenienți nu au făcut dovada că pârâții R.R.R.R. și S.S.S.S. se fac responsabili de relele tratamente la care pretind că au fost supuși și nici în ce constă fapta licită a acestora, rezumându-se să îi considere vinovați în mod generic pentru suferințele lor, pentru simplul motiv că îndeplinea funcția de comandat al Garnizoanei Sibiu.

Din nicio probă a dosarului nu rezultă existența vreunei fapte concrete de agresiune la adresa persoanelor reținute, săvârșite de pârâtul R.R.R.R., nici direct și nici prin intermediul ordinelor date de acesta.

Recurenții reclamanți și intervenienții nu au dovedit că traumatizarea sau intenția de ucidere ar fi rezultat din acțiunea directă a intimaților pârâți R.R.R.R. și S.S.S.S.

Condițiile improprii de reținere și paza permanentă a acestora de către militarii înarmați s-a datorat stării concrete speciale de la acel moment, consemnelor și indicativului transmis unităților militare „C.C.C.C.C.C.”, având semnificația de alarmă de luptă.

Este de netăgăduit faptul că recurenții reclamanți și intervenienții au fost reținuți în condiții improprii, fapt de natură a le produce anumite traume și un anumit prejudiciu, însă așa cum s-a demonstrat anterior, reținerea lor în incinta unității militare a fost impusă de circumstanțele concrete ale evenimentelor din decembrie 1989, sub comandamentul unei stări de necesitate ce a guvernat acele momente și care înlătură vinovăția făptuitorului și caracterul ilicit al faptei, astfel încât nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale.

Susținerea recurenților că au fost nesocotite dispozițiile art. 7 și art. 9 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice este nefondată.

În cauză, nu s-a făcut dovada supunerii recurenților la tratamente crude, inumane sau degradante, ci doar a reținerii lor în vederea cercetării condițiilor în care s-a executat foc de armă, în contextul Revoluției din decembrie 1989.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală a pârâtului O.O.O.O., în calitate de comitent pentru fapta prepușilor săi, pârâții R.R.R.R. și S.S.S.S., s-a reținut corect de către ambele instanțe că această răspundere nu poate fi antrenată, potrivit art. 100 alin. (3) din VCC, cât timp nu sunt îndeplinite condițiile pentru răspunderea prepușilor.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenții reclamanți și de recurenții intervenienți împotriva Deciziei civile nr. 620/A din 7 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Sursa informației: www.scj.ro.