Restituirea imobilului preluat în mod abuziv în perioada comunistă. Recurs (Legea nr. 10/2001, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1377/2016

Legea nr. 10/2001: art. 10, art. 19, art. 23, art. 24, art. 26 alin. (3); Constituția României: art. 21; Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001: art. 23; H.G. nr. 250/2007: art. art. 23 – 24; O.U.G. nr. 184/2002:  art. II alin. (1) din Titlul II; NCPC: art. 312

Art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare referitoare la proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate pot fi depuse până la data soluționării notificării, numai că „până la data soluționării notificării” se are în vedere numai etapa administrativă a notificării.

Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificărilor în oricare din cele două etape – administrative înaintea entității notificate, sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nicio distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.

De altfel, nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este nedepunerea în termen a notificării.

În cauză s-au administrat probe, care au fost apreciate în mod legal de către instanță ca fiind valide, respectiv că îndeplinesc condițiile impuse de art. 23 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și care fac dovada asupra proprietății și a calității de moștenitor a reclamantei.

Notificarea formulată de contestatoare a cuprins elementele de identificare ale persoanei îndreptățite și a bunului imobil solicitat.

Persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus preluarea este E., iar în cauză s-a făcut dovada că această persoană este una și aceeași cu mama contestatoarei (art. 23 din H.G. nr. 250/2007), iar recurentul nu a produs probe contrare în ce privește greșita reținere a identității persoanei menționate în actul normativ.

Actele care dovedesc starea civilă și filiația cu titulară inițială a dreptului de proprietate au fost prezentate în forma impusă de dispozițiile art. 23.2 și 23.3 din H.G. nr. 250/2007.

Astfel, extrasul Registrului Stării Civile pentru născuții pe anul 1941 al localității Sibiu, care atestă nașterea reclamantei B. la 14 iunie 1941 din părinții H. și E., născută D. este certificat de mandatar; certificatul de naștere al reclamantei este legalizat și atestă aceleași fapte; certificatele de căsătorie întocmite în Germania referitoare la cea de-a doua căsătorie a mamei reclamantei, E. (născută D.) cu I. la 16 august 1951 și al reclamantei cu J., sunt apostilate.

Se constată că problema identității dintre persoana menționată în actul de preluare și menționată ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului și autoarea contestatoarei a fost soluționată în mod judicios de către instanță în baza înscrisurilor depuse și în conformitate cu prevederile art. 23 din H.G. nr. 250/2007.

Având în vedere că reclamanta a făcut dovada filiației sale cu titulara inițială a dreptului de proprietate în mod legal s-a reținut și calitatea acesteia de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituindu-se așa-numita prezumție care vizează întinderea dreptului în favoarea celor care apar menționați în „actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării”, iar definirea actelor doveditoare s-a făcut prin art. 23 – 24 din H.G. nr. 250/2007.

Nefondată este și critica privind faptul că instanța a depășit limitele învestirii sale prin depășirea atribuțiilor judecătorești și a acordării a ceea ce nu s-a cerut, în sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a cerut doar anularea dispoziției, iar instanța s-a pronunțat și pe restituirea imobilului.

Plenitudinea de jurisdicție a instanței învestite conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 semnifică competența instanței de a hotărî nu numai asupra legalității dispoziției, a obligării la emiterea unei noi dispoziții ci la soluționarea pe fond a cauzei, prin dispunerea în mod direct a restituirii imobilului preluat în mod abuziv.

Plenitudinea de jurisdicție a instanței sesizate, conform art. 26 alin. (3) este dată și de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care instanțelor de judecată le-au fost extinse prerogativele de judecată, în sensul că trebuie să hotărască în privința a tot ce este legat de Legea nr. 10/2001.

Instanța trebuie să judece nu numai anularea dispoziției emisă de unitatea învestită cu soluționarea notificării sau refuzul de soluționare, ci și toate cererile care au legătură cu Legea nr. 10/2001, lege reparatorie complexă care nu poate fi cantonată în prevederi de drept comun care să o îngrădească și să conducă la soluționarea cauzei într-un termen nerezonabil.

Analizând celelalte motive de recurs care privesc modalitatea de restituire din perspectiva incidenței în cauză a dispozițiilor art. II alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002 și a întinderii suprafeței de teren restituite, acestea se apreciază ca fondate.

Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Potrivit art. 10 alin. (3) se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcțiile ușoare sau demontabile.

Se pot restitui în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive s-au edificat construcții autorizate dar care nu mai sunt necesare unității deținătoare, sub condiția ca persoana îndreptățită să achite o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilite potrivit standardelor internaționale [art. 10 alin. (5)].

Se constată că legea impune obligativitatea restituirii în natură a terenurilor numai în ipoteza în care pe acestea s-au edificat ilegal, după data de 1 ianuarie 1990, construcții, indiferent de destinația acestora.

Legiuitorul a dorit să sancționeze, în acest sens persoana juridică deținătoare pentru încălcarea regimului legal al autorizării construcțiilor.

Dacă legea a vrut să se aplice un atare tratament diferențial este imperios necesar a se stabili cu prioritate data edificării construcțiilor și respectiv dacă au fost sau nu autorizate pentru aplicarea corectă a dispozițiilor art. 10 alin. (3) sau (5) din Legea nr. 10/2001.

În cauză, probele administrate nu lămuresc pe deplin momentul edificării noilor construcții, iar recurentul prin motivele de recurs a arătat că acestea au fost edificate anterior anului 1990, iar pentru construcția nr. 4 chiar există autorizație de construire.

De asemenea prin celelalte înscrisuri depuse privind cheltuielile efectuate se tinde a se face dovada că lucrările au fost efectuate anterior anului 1990.

Lipsa identificării existenței autorizațiilor de construire la momentul efectuării expertizei nu scutește instanța de a administra probe pentru stabilirea momentului edificării construcțiilor pentru a dispune legal cu privire la suprafața de teren definită ca „liberă” de lege și care poate fi restituită în natură.

În ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 se constată, raportat la concluziile experților că, cele două construcții numerotate cu 1 și 2, și care au aparținut autoarei contestatoarei nu pot fi calificate ca fiind construcții „noi” în raport cu cele preluate.

Nu constituie imobil nou, în raport cu cel preluat, construcția căreia i s-a modificat compartimentarea inițială ori i s-a adus numai îmbunătățiri funcționale.

Fondată este și critica privind neanalizarea de către instanță a incidenței în cauză a dispozițiilor art. II alin. (1) din Titlul II a O.U.G. nr. 184/2002, potrivit cu care cetățenii străini pot opta doar pentru dobândirea unui drept de folosință special asupra terenurilor și care conferă titularului drepturile și obligațiile conferite de lege proprietarului, cu excepția dreptului de dispoziție, iar în cauză nu s-a statuat că reclamanta are cetățenie română.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul, a se casa decizia și a se trimite cauza spre rejudecare în limitele considerentelor arătate.

Sursa informației: www.scj.ro.