Respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a CCR. Apeluri admise ca fiind fondate. Desființarea sentinţei penale atacate şi rejudecare în fond (L. nr. 188/2000, NCP, NCPC, NCPP, L. nr. 47/1992, Constituţia României)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 156/A/2018

L. nr. 188/2000: art. 6, art. 7 lit. a)-i) art. 56; NCP: art. 32, art. 244 alin. (1) și (2); NCPC: art. 451 alin. (2), art. 622 alin. (3), art. 669 alin. (3), art. 451 alin. (2); NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, art. 25 alin. (5), art. 371, art. 396 alin. (5), art. 421 pct. 2 lit. a); L. nr. 47/1992: art. 29; Constituția Românie: art. 16 

Procedând la reevaluarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că situația de fapt este probată cu înscrisuri, nefiind contestată de inculpați în aspectele sale obiective.

Astfel, Înalta Curte reține că între inculpatul A. și partea civilă Municipiul Cluj Napoca subzistă o situație litigioasă în legătură cu drepturile asupra imobilului situat în Cluj Napoca, str. x nr. 4, situație care a generat numeroase litigii civile, atestate de hotărârile judecătorești depuse la dosar.

Relevante în cauză sunt sentințele civile nr. 7473 din 10.07.2014 și nr. 6960 din 01.07.2014, ambele pronunțate de Judecătoria Cluj Napoca, prin care s-a admis cererea reclamanților A., I. și J. și s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul Cluj Napoca la plata către reclamanți a sumelor de 2.758 lei, respectiv de 2.747 lei, reprezentând sume din chirii încasate de Municipiul Cluj Napoca și cuvenite reclamanților.

Ulterior obținerii titlurilor executorii, inculpatul A. a cesionat contra sumei de 500 lei fiecare, ambele creanțe către inculpatul B., fiind încheiate contracte de cesiune de creanță la data de 14.08.2014, respectiv 01.09.2014.

Subsecvent încheierii contractelor de cesiune, inculpatul B., a formulat succesiv cereri de executare silită prin intermediul inculpatului A. -avocat, în calitate de reprezentant legal al său, cereri înregistrate la data de 26.08.2014, respectiv 04.09.2014, pe rolul Societății Civile Profesionale de Executori Judecătorești K. și L., constituindu-se dosarele execuționale nr. 577/2014 și nr. 583/2014. În ambele dosare au fost incluse drept cheltuieli de executare, onorarii avocațiale în valoare de 80.000 lei fiecare, fiind depuse în acest scop contracte de asistență judiciară și chitanțe.

La data de 16.09.2014, prin încheiere, executorul judecătoresc a stabilit în dosarul execuțional nr. x/2014, totalul debitului datorat la suma de 83.413 lei, din care creanța rezultând din titlul executoriu în cuantum de 2.958 lei, onorariul avocațial de 80.000 lei și 455 lei onorariul executorului judecătoresc și taxe, iar la data de 17.09.2014 a instituit poprire asupra conturilor debitorului deschise la Trezorerie, suma fiind achitată în contul SPCEJ K. la 29.09.2014 și remisă inculpatului A. la 30.09.2014.

De asemenea, prin încheierea dată în dosarul execuțional nr. x/2014, la data de 07.10.2014, executorul judecătoresc a stabilit totalul debitului datorat la suma de 83.442,46 lei, din care creanța rezultând din titlul executoriu în cuantum de 2.947,46 lei onorariul avocațial de 80.000 lei și 495 lei onorariul executorului judecătoresc și taxe, iar la data de 08.10.2014 a instituit poprire asupra conturilor debitorului deschise la Trezorerie, suma fiind achitată în contul SPCEJ K. la data de 16.10.2014 și remisă inculpatului A. la 17.10.2014.

Prin sentința civilă nr. 728 din 26.01.2015, Judecătoria Cluj Napoca a constatat nelegalitatea executării silite ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 al SPCEJ K. și L., apreciind ca lovit de nulitate absolută, pentru cauză ilicită, contractul de cesiune de creanță.

De asemenea, prin sentința civilă nr. 897 din 28.01.2015 a Judecătoriei Cluj Napoca, definitivă prin decizia civilă nr. 448/A din 28.04.2015 a fost admisă în parte contestația la executare formulată de Municipiul Cluj Napoca și au fost reduse cheltuielile de executare, onorariul avocațial fiind redus la 250 lei.

Aspectul de fapt controversat în cauză este reprezentat de caracterul real sau fictiv al contractelor de asistență juridice încheiate, cât și al chitanțelor doveditoare privind plata onorariilor, inculpații susținând, contrar acuzării, că acestea atestă operațiuni reale, cu precizarea că scopul urmărit a fost acela de a determina partea civilă ca pe viitor să respecte drepturile inculpatului A. asupra imobilului în cauză, ceea ce constituie în opinia acestora un abuz de drept, iar nu infracțiunea de înșelăciune.

Premergător oricărei analize asupra caracterului fictiv sau simulat al înscrisurilor menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că faptele, astfel cum sunt descrise în concret, nu realizează tipicitatea infracțiunii de înșelăciune, infracțiune contra patrimoniului, al cărei specific constă în aceea că, în urma unor manopere dolosive ale făptuitorului sau prin apelarea la alte elemente frauduloase, victima inducerii în eroare se angajează într-o conduită prejudiciabilă.

De esența acestei infracțiuni este aceea că făptuitorul amăgește, nesocotește încrederea acordată în cadrul unor relații cu conținut patrimonial, or, fapta care stă la baza acuzaților aduse inculpaților constă în aceea că au folosit, prin depunerea în dosarele execuționale, contracte de asistență judiciară și chitanțe ce nu atestă operațiuni reale, partea civilă fiind executată silit inclusiv pentru sume ce reprezintă onorarii avocațiale pretins fictive.

Prezentarea mincinoasă a unor aspecte de fapt ori de drept în fața unei autorități judiciare iese din sfera acestor relații protejate prin incriminarea înșelăciunii (art. 244, Titlul II), însă este proteguită în cadrul altor infracțiuni cum sunt cele de fals (Titlul VI), contra înfăptuirii justiției (Titlul IV) ș.a. Astfel, „inducerea în eroare” a unei autorități aduce în discuție alt tip de relații sociale nesocotite și alte incriminări incidente, acelea care protejează autoritatea, cum ar fi falsul în declarații, mărturia mincinoasă, falsul privind identitatea, prezentarea la autoritatea vamală de înscrisuri falsificate etc.

Folosirea înscrisurilor falsificate într-un dosar execuțional ce face obiectul unei executări silite ar putea constitui o faptă prevăzută de legea penală subsumată infracțiunii de fals și/sau uz de fals, iar nu infracțiunii de înșelăciune. Concluzia rezultă din aceea că obiectul juridic al infracțiunii de înșelăciune îl constituie protejarea relațiilor sociale de ordin patrimonial bazate pe încredere, în timp ce obiectul juridic al infracțiunii de fals este diferit și se referă la proteguirea relațiilor sociale în legătura cu valoarea încrederii publice acordate anumitor categorii de înscrisuri. În același sens, în practica instanței supreme, s-a statuat că fapta avocatului de a depune la instanța de judecată, în cadrul unui proces, chitanțe falsificate care atestă, în mod nereal, încasarea unor sume de bani cu titlu de onorariu, în scopul obligării părții adverse de către instanță, la plata cheltuielilor de judecată, nu întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., ci numai elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât infracțiunea de înșelăciune constituie o infracțiune contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii în cadrul unor relații cu conținut patrimonial, iar inducerea în eroare a unei autorități nu se include în sfera relațiilor protejate prin incriminarea înșelăciunii (decizia nr. 449/A din 8 decembrie 2015, publicată pe site-ul www.scj.ro).

Mai mult, în cazul infracțiunii de înșelăciune, bunul ce constituie folosul material injust iese din posesia sau detenția subiectului pasiv și intră în sfera de dispoziție a făptuitorului ca rezultat al inducerii în eroare a acestuia, care astfel este determinat să ia o dispoziție patrimonială păgubitoare. Or, în cauză, paguba nu apare ca un efect direct al amăgirii, ea nu provine dintr-un act de voință al executorul judecătoresc sau al părții civile -debitor în procedura executării silite, ci din maniera abuzivă în care inculpații și-au exercitat drepturile în cadrul acestei faze a procesului civil.

Astfel, inculpatul A. a depus în dosarele de executare chitanțe ce atestau onorarii pretins neîncasate pentru ca executarea să poarte și asupra plății acestora cu titlu de cheltuieli de executare. Or, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 188/2000 „Executorii judecătorești nu pot refuza îndeplinirea unui act dat în competența lor decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege”, dispoziții ce coroborate cu cele prev. de art. 56 din același act normativ, potrivit cărora refuzul de a îndeplini atribuțiile prevăzute la art. 7 lit. b)-i) se motivează, dacă părțile stăruie în cererea de îndeplinire a acestora, rezultă că punerea în executare a unui titlu executoriu, atribuție prev. de art. 7 lit. a) nu poate face obiectul unui refuz.

În conformitate cu art. 622 alin. (3) C. proc. civ., executarea silită are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, precum și a cheltuielilor de executare, onorariul avocatului în faza de executare silită, fiind una din cheltuielile enumerate expres de art. 669 alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, art. 669 alin. (4) C. proc. civ. statuează în sensul că:

„Sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanța de executare, pe calea contestației la executare formulate de partea interesată și ținând seama de probele administrate de aceasta…”.

Așa cum rezultă din interpretarea literară a textelor incidente, doar instanța de executare este îndrituită a verifica și cenzura cuantumul onorariilor solicitate în cuprinsul cheltuielilor de executare potrivit criteriilor reglementate de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei”.

Având natura juridică de mijloace de probă, înscrisurile (chitanțele) depuse de inculpat în dosarele de executare sunt producătoare de consecințe juridice, fiind prezumate ca atestă plata onorariilor consemnate în cuprinsul acestora, până la proba contrară.

Ca atare, dispozițiile legale aplicabile în procedura executării silite nu confereau executorului judecătoresc posibilitatea de a refuza punerea în executare a cheltuielilor de executare, implicit a onorariului avocațial, dar nici reducerea acestora, chiar și în contextul în care acesta ar fi sesizat caracterul exorbitant, nejustificat de mare în raport cu debitul principal al acestuia, ceea ce probabil s-a și întâmplat, disproporția fiind una vădită, aptă de a genera suspiciuni cel puțin cu privire la scopul urmărit prin solicitarea respectivelor onorarii. Inducerea în eroare, ca element constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune, lipsește în contextul în care executorul nu a procedat la includerea cheltuielilor de executare constând în onorariul avocațial și la punerea în executare inclusiv a acestei sume de bani ca rezultat al amăgirii sale asupra realității acestei cheltuieli, ci în urma respectării dispozițiilor legale incidente de la care nu avea posibilitatea să deroge.

În ceea ce privește pretinsa inducere în eroare a debitorului, partea civilă Municipiul Cluj Napoca, Înalta Curte observă, pe de o parte, că virarea sumei de bani în urma popririi conturilor s-a produs independent de voința sa, iar, pe de altă parte, aceasta a utilizat toate remediile procesuale pentru a împiedica executarea sumei respective prin introducerea de contestații la executare, în cadrul cărora a solicitat și suspendarea provizorie a executării, ceea ce atestă că a contestat tocmai caracterul cert al creanței. De altfel, părții civile i-au fost admise cererile formulate, însă din motive independente de inculpați, executarea a avut loc înainte de soluționarea acestora. Se remarcă faptul că partea civilă a solicitat și întoarcerea executării, aceasta fiind soluționată în favoarea sa, conduita inculpaților în faza de executare fiind sancționată prin maniera de soluționare a acestor litigii civile. Așadar, dincolo de faptul că inducerea în eroare a debitorului în procedura executării silite prin folosirea unor înscrisuri doveditoare, chiar având caracter nereal, nu poate constitui element material al infracțiunii de înșelăciune, în considerarea relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea acesteia, faptele nici nu au avut aptitudinea de a amăgi partea civilă asupra caracterului cert al creanței.

De altfel, motivarea primei instanțe vizează exclusiv caracterul fictiv al contractelor încheiate și caracterul nereal sau, cel puțin, exorbitant al onorariului avocațial atestat de chitanțele folosite în procedura executării silite, aspecte de fapt ce ar fi avut relevanță în contextul în care acțiunea penală ar fi fost exercitată pentru infracțiunea de fals.

Ca atare, fapta, astfel cum este descrisă în actul de sesizare, ce constituie obiectul judecății așa cum este definit de art. 371 C. proc. pen., nu este prevăzută de legea penală. Conduita inculpatului A. s-ar putea subsuma infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, însă analiza elementelor de fapt și de drept privind angajarea răspunderii penale pentru aceasta excede obiectului judecății, în contextul în care acuzația a fost formulată explicit doar sub aspectul inducerii în eroare prin folosirea de mijloace frauduloase, fără o acuzație distinctă sub aspectul falsificării înscrisurilor sub semnătură privată, folosite în vederea producerii unei consecințe juridice. Or, art. 244 alin. (2) teza finală C. pen. menționează expres:

„Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni”, infracțiunea de fals fiind o infracțiune autonomă pentru care procurorul nu a exercitat acțiunea penală în cauza de față, astfel încât orice altă analiză privind caracterul real sau fictiv al celor consemnate în înscrisurile depuse în procedura executării silite excede obiectului judecății și ar presupune în mod necesar o modificare completă, de substanță, a situației de fapt, ceea ce ar încălca dreptul la apărare, componentă a dreptului la un proces echitabil. Principiul separației funcțiilor judiciare interzice instanței a determina eventuala faptă penală comisă de o manieră care să modifice obiectul judecății printr-o schimbare de încadrare juridică în cauză din infracțiunea de înșelăciune în infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate ridicată de apelantul inculpat A., Înalta Curte reține că în aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza, în contextul în care, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Se reține că excepția de neconstituționalitate vizează prevederile art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală din C. proc. pen., potrivit cărora „Instanța de apel readministrează declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare…” pe motiv că această dispoziție încalcă prevederile art. 16 din Constituția României, deoarece instanța de apel ar trebui să fie obligată să reaudieze martorii care au dat declarații în fața instanței de fond și în ipoteza în care prima instanță și-a întemeiat soluția de condamnare pe aceste declarații.

Din analiza textului de lege criticat și a motivelor invocate de către apelant, Înalta Curte apreciază că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate expres prevăzute de lege, în condițiile în care dispozițiile a căror neconstituționalitate se invocă nu au legătură cu obiectul cauzei.

Astfel, „legătura” dintre norma legală pretins contrară Constituției și soluția ce ar putea fi dată cauzei trebuie să rezulte nu din simpla invocare tangențială a acelei norme, ci implică o analiză prealabilă a două aspecte: aplicabilitatea dispoziției în speță și necesitatea invocării excepției în vederea restabilirii stării de legalitate.

Or, pe de o parte, dispoziția respectivă nu ar fi incidentă în cauză nici în ipoteza în care instanța de apel ar fi obligată la readministrarea probei cu martori, deoarece soluția de condamnare nu se bazează pe aceste declarații care au fost înlăturate, iar, pe de altă parte, achitarea pe considerentul că fapta nu este prevăzută de legea penală face inutilă readministrarea oricărui probatoriu sub acest aspect, criticile de neconstituționalitate vizând un text de lege care nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate invocată de apelantul inculpat A..

În ceea ce privește apelurile declarate de inculpații B. și A., acestea sunt fondate, urmând a fi admise și a se desființa sentința penală atacată și, rejudecând în fond:

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita inculpații pentru infracțiunile ce au făcut obiectul judecății, faptele nefiind prevăzute de legea penală.

Pe latură civilă, văzând dispozițiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., va lăsa nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă Municipiul Cluj Napoca prin Primar, respingând totodată apelul declarat de aceasta împotriva aceleiași sentințe penale în contextul în care acțiunea civilă nu poate fi soluționată alăturat acțiunii penale în caz de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi C. proc. pen.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea cauzei atât în fond, cât și în apel, rămân în sarcina statului, în conformitate cu art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

Sursa informației: www.scj.ro.