Respectarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate. Declanşarea răspunderii obiective administrativ patrimoniale a statului (NCPC, VCC, L. nr. 218/2002, L. nr. 254/2003, L. nr. 169/2017, Constituția României)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 908/2019

NCPC: art. 488 pct. 8, art. 496; VCC: art. 221, art. 222, art. 223, art. 224, art. 998, art. 999; L. nr. 218/2002: art. 12 alin. (1); L. nr. 254/2003: art. 107; Constituția României: art. 52 alin. (1); L. nr. 169/2017: art. 55^1

Într-o primă critică, recurentul contestă, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reținerea calității procesuale pasive în litigiul dedus judecății în care a fost obligat la plata unor despăgubiri morale către reclamant pentru încălcarea normelor legale interne și a celor prevăzute de art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin tratamentul degradant la care acesta a fost supus, constând în supraaglomerarea din celule, lipsa de igienă și de intimitate a spațiilor, aspecte care au adus atingere demnității sale și i-au inspirat sentimente de umilință.

Instanțele de fond au analizat faptele reclamate nu numai din prisma dispozițiilor art. 998 – 999 din C. civ. din 1864, dar și din perspectiva art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune obligații în sarcina statelor membre.

Curtea de apel a reținut că recurentul poartă răspunderea pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, în condițiile în care mijloacele materiale ale Direcției Generale de Poliție a Municipiului București nu permiteau respectarea normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate iar aceasta s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a asigura în alt mod cazarea reclamantului. În acest sens a constatat că problemele structurale legate de supraaglomerare și de condițiile de detenție inadecvate nu pot fi imputate acestei instituții, întrucât reprezintă împrejurări independente de posibilitățile sale de decizie și control.

Instanța a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reținând că art. 3 din Convenție impune Statului să se asigure că orice prizonier este deținut în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare nu supun partea interesată unei suferințe sau unei încălcări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauza Kudla c. Poloniei). Astfel, obligația pozitivă menționată revine Statului. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „statul este obligat în ciuda problemelor sale logistice și financiare să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană” (Cauza Shishanov c. Republicii Moldova, Cauza Păvălache contra României). Cu privire la detenția anterioară condamnării, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 cauza Rezmives și alții împotriva României, că centrele atașate inspectoratelor de poliție sunt „structural inadaptate” deținerii care depășește câteva zile.

Recurentul a criticat acest raționament, susținând că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 221 – 224 C. civ. Apreciază că nu are calitate procesuală întrucât răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi angajată nici măcar în mod subsidiar, în condițiile în care nu participă nemijlocit la raportul juridic și nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă. Consideră că legea a atribuit nemijlocit în sarcina Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, în calitate de autoritate publică, cu personalitate juridică, responsabilitatea activității de executare a pedepsei aplicate reclamantului.

Recurentul mai susține răspunde doar când sunt îndeplinite condițiile pentru declanșarea răspunderii obiective administrativ patrimoniale a statului (pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare sau pentru limitele serviciului public) sau subiective (răspunderea patrimonială reglementată de art. 52 alin. (1) din Constituție și de Legea nr. 554/2004), condiții neîndeplinite în cauză.

Criticile recurentului sunt nefondate.

Fără a nega faptul că Direcția Generală de Poliție a Municipiului București are obligația de a asigura condițiile legale de detenție, instanța de apel a constatat imposibilitatea obiectivă a acesteia de a se conforma standardului prevăzut în legislația ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, prejudiciul, raportat la condițiile inadecvate de executare a măsurii privative de libertate astfel cum au fost reținute, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilitățile sale de decizie și control. Instanța a constatat, în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că această situație este cauzată de o problemă structurală și sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român.

În mod corect recurentului i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, față de natura faptei ilicite reținute, fiind considerat, prin omisiunea de a acționa pentru eradicarea deficiențelor constatate, răspunzător producerea prejudiciului.

Este de reținut că, în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 Rezimves și alții contra României, Curtea Europeană a apreciat că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (parag. 110). Curtea a reamintit în acest sens că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (B., citată anterior, pct. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (parag. 124).

Prin urmare, instanța europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenție, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenție, generat de supraaglomerare, de lipsa de condiții igienice corespunzătoare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor probleme ce excedează culpei propriu zise a administrației penitenciarului, fiind o deficiență structurală și sistemică.

Or, față de această situație, corect reținută de instanța de apel ca fiind aplicabilă și în cauza dedusă judecății, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz, dispozițiile C. civ. Textele de lege invocate de recurent nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale.

Dimpotrivă, chiar prin dispozițiile invocate, respectiv art. 221 – 224 C. civ., este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar și a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar pentru obligațiile autorităților publice.

În aceste condiții, analizând elementele răspunderii civile delictuale în ceea ce privește pe pârâta Direcția Generală de Poliție, căreia nu i-a fost negată capacitatea de subiect de drept, cu personalitate juridică proprie, s-a constatat că aceasta nu a săvârșit fapta ilicită.

În speță, fiind înlăturată răspunderea civilă a autorității publice pentru lipsa, în ceea ce o privește, a faptei ilicite, față de împrejurările ce au determinat producerea prejudiciului, în mod corect s-a reținut în sarcina recurentului o răspundere directă pentru deficiențele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care fost constatate, de altfel, și de instanța europeană.

Recurentul a înțeles a se prevala în susținerea argumentelor sale de dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 și ale art. 107 din Legea nr. 254/2003, însă, pe de o parte, astfel cum s-a arătat, capacitatea juridică și atribuțiile în materie ale Direcției nu au fost negate, dimpotrivă, elementele răspunderii civile delictuale au fost analizate și în raport de conduita acestei pârâte în executarea obligațiilor legale ce îi incumbă în organizarea activității de detenție preventivă iar, pe de altă parte, textele de lege menționate nu sunt de natură a institui o răspundere exclusivă a administratorului centrului de detenție, înlăturând răspunderea statului, în condițiile în care, potrivit legii civile, aceasta se constatată în orice situație în care în sarcina sa a fost reținută, în mod direct, prin fapta proprie, încălcarea unor obligații legale ce au cauzat altei persoane un prejudiciu.

Recurentul a mai susținut, într-o altă critică, și faptul că Ministerul Afacerilor Interne este responsabil pentru neangajarea unor credite bugetare în vederea îmbunătățirii condițiilor de detenție, însă în ceea ce privește Ministerul, culpa acestuia nu mai poate fi analizată în condițiile în care instanța de fond a constatat lipsa calității procesuale pasive iar sentința nu a fost atacată sub acest aspect de recurent, critica fiind formulată, în recurs, omisso medio, cu depășirea unui grad de jurisdicție.

Recurentul a apreciat că nu răspunde delictual întrucât și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau în urma pronunțării hotărârii pilot, realizând un mecanism de reparare a prejudiciului de acest tip prin adoptarea Legii nr. 169/2017 de modificare a și completare a Legii nr. 254/2003, care prin art. 55^1 a reglementat compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare. Susținerea este, de asemenea, nefondată, întrucât instanța de apel a reținut că această lege nu a fost aplicată reclamantului, pentru a aprecia că prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, a fost acoperit prin această formă de reparație.

În consecință, pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.