„Reşedinţa obişnuită” în contextul desfacerii căsătoriei cu element de extraneitate

12 feb. 2021
2 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 5 (2 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
550 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Exemplificativ, textele legale care conțin conflictul mobil enunță „legea statului pe teritoriul căruia soții și‑au avut ultima reședință obișnuită, cu condiția ca unul dintre ei să aibă încă reședința respectivă în data încheierii acordului” [art. 5 alin. (1) lit. b) din Regulament], respectiv „legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reședința obișnuită comună, dacă cel puțin unul dintre ei mai locuiește acolo la data convenției de alegere a legii aplicabile” [art. 2.597 lit. b) C. civ.].

De exemplu, se ține seama de: reședința obișnuită a soților la data încheierii convenției de alegere a legii aplicabile; ultima reședință obișnuită a soților la data acordului de încheiere a legii aplicabile; reședința obișnuită a soților la data înche­ierii convenției de alegere a legii aplicabile; ultima reședință obișnuită comună a soților la data încheierii acordului de alegere a legii aplicabile [art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Regulament; art. 2.597 lit. a) și b) C. civ.]; reședința obișnuită a soților la data sesizării instanței judecătorești; reședința obișnuită comună a soților la data sesizării instanței judecătorești [art. 8 lit. b) din Regulament; art. 2.600 alin. (1) lit. b) C. civ.].

Forumul Național de Drept Bancar, ediția a II-a

Două elemente asociate reședinței obișnuite exprimă actualitatea. Întâi, trebuie să fie ultima dintre reședințele obișnuite ale soților, indiferent câte reședințe obișnuite au avut soții pe parcursul mariajului și indiferent că reședințele obișnuite au fost pe teritoriul aceluiași stat ori pe teritoriile mai multor state. Apoi, se cere ca unul dintre soți să aibă încă reședința respectivă la data acordului de alegere a legii divorțului/separației de corp. Punctul de legătură (reședința obișnuită) se verifică prin raportare la un moment actual, adică prin raportare la data acordului de alegere a legii de către soți. Se prezumă că încheierea convenției de alegere a legii este momentul la care soții au examinat setul legilor aplicabile, au cântărit avantajele și dezavantajele fiecărei variante și au optat pentru cea mai convenabilă dintre legi. Acesta este momentul la care soții fac alegerea legii, în cunoștință de cauză. Stabilindu‑și reședința obișnuită într‑un anumit stat (și păstrând, unul dintre soți, reședința obișnuită în acel stat), se prezumă existența unei legături strânse cu statul respectiv. Se poate presupune, așadar, că, dacă un sistem de drept li s‑a aplicat soților, de dată recentă, aceștia sunt în măsură să evalueze beneficiile, respectiv dezavantajele în materia desfacerii căsătoriei.

Totuși, există o situație în care evaluarea reședinței obișnuite, la data acor­dului de alegere a legii aplicabile, ar putea să nu mai exprime actualitatea și nici legătura strânsă cu legea aplicabilă. Este cazul în care soții încheie convenția de alegere a legii aplicabile, iar divorțul intervine după un interval îndelungat de timp. La încheierea convenției, soții au avut în vedere sistemul de drept din statul reședinței obișnuite, iar ulterior ei pot stabili, succesiv, reședințe obișnuite pe teritoriile altor state. Se poate ajunge ca, la data introducerii cererii de divorț, soții să nu mai aibă reședința obișnuită pe care au avut‑o la data convenției de alegere a legii divorțului. Într‑o astfel de ipoteză sunt compromise atât actualitatea, cât și proximitatea. Precizăm însă că soții au posibilitatea să modifice convenția de alegere a legii aplicabile, în orice moment. În măsura în care soții se informează cu privire la conținutul legilor corespunzătoare noii/noilor reședințe obișnuite, iar aceste legi prezintă beneficii, alegerea lex causae poate fi „actualizată”.

2. Utilizarea reședinței obișnuite permite valorificarea conflictului mobil de legi, ca instrument al previzibilității. Alegerile se raportează la data încheierii convenției de alegere a legii aplicabile (mai puțin legea forului), acesta fiind momentul la care soții, cunoscând conți­nutul dreptului străin [adică legile prevăzute la art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 și la art. 2597 C. civ.], pot desemna legea pe care o preferă. Momentul încheierii convenției de alegere a legii aplicabile marchează data la care părțile efectuează o alegere (prezumată a fi) informată. Alegerea părților este expresia modului în care acestea au ales să își „amenajeze” raporturile juridice din perspectiva desfacerii căsătoriei.

3. Reședința obișnuită, combinată cu autonomia de voință, este de natură a se converti într‑un instrument adecvat realizării mai multor obi­ec­tive ale Regulamentului (UE) nr. 1259/2010. Rolul oferit voinței părților în alegerea unei legi aplicabile finalului căsătoriei este un element care permite a se vorbi despre „contractualizarea” divorțului cu element de extraneitate. Reședința obișnuită, la rândul său, favorizează traducerea în practică a cadrului juridic caracterizat de securitate juridică, previzibilitate și flexibilitate. Professio iuris, are și rolul de a preveni „situația în care unul dintre soți solicită divorțul înaintea celuilalt pentru a se asigura că procedura este supusă unei anumite legi, pe care acesta o consideră a fi mai favorabilă intereselor sale” (considerentul 9).

Adăugăm că prin reglementarea mai multor variante ale reședinței obișnuite este asigurată și proximitatea. Cum s‑a subliniat[16], dintre punctele de legătură ce intermediază alegerea legii divorțului, numai reședința obișnuită răspunde impe­ra­tivului proximității și asigură legătura strânsă între raportul juridic și lex causae. În ceea ce privește cetățenia, este suficient ca aceasta să se raporteze la unul dintre soți, pentru a se aplica legea statului de cetățenie. Pe ideea respectării proxi­mității, una dintre variante adaugă cerința ca unul dintre soți „să aibă încă reședința respectivă în data încheierii acordului” [atunci când se aplică legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reședință obișnuită – art. 5 par. 1 lit. b)].

 

2. Reședința obișnuită în conflictele de jurisdicții

2.1. Reședința obișnuită în Bruxelles II bis

Competența internațională și eficacitatea hotărârilor străine în materia desfacerii căsătoriei fac obiectul Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 (Bruxelles II bis), aplicabil, în majoritatea dispozițiilor sale, până în 2022.

Factorul de legătură cel mai frecvent utilizat în stabilirea competenței de fond la desfacerea căsătoriei este reședința obișnuită, fără ca Regula­mentul să instituie o ierarhie a factorilor de legătură. Chiar dacă alegerea ope­rează între reședința obișnuită și cetățenie, este evidentă preferința legiui­torului pentru reședința obișnuită. Reședința obișnuită este valorificată în șase variante, în intenția evidentă de a acoperi gama situațiilor posibile. Alternativ cu reședința obișnuită este reglementată cetățenia, într‑o singură variantă. Aceleași criterii sunt aplicabile cererii reconvenționale, în măsura în care aceasta intră în domeniul de aplicare al Regulamentului[17].

Din art. 3 alin. (1) rezultă că, pentru soluționarea cererii de divorț sau sepa­rare de drept, competența de fond revine instanțelor din statul membru:

a) pe teritoriul căruia se află:

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

– reședința obișnuită a soților sau

– ultima reședință obișnuită a soților, în condițiile în care unul dintre soți încă locuiește acolo sau

– reședința obișnuită a pârâtului sau

– în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți sau

– reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an înaintea introducerii cererii sau

– reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este resortisant al respectivului stat membru.

b) de cetățenie a celor doi soți.

Competența de fond este o competență alternativă[18], care recurge, în principal, la reședința obișnuită. Șase dintre variantele legilor aplicabile se rapor­tează la reședința obișnuită, o variantă are în vedere cetățenia (legea cetățeniei și legea reședinței obișnuite sunt alternative).

Prima precizare vizează faptul că, pentru aplicarea legii cetățeniei celor doi soți, Regulamentul nu instituie condiții suplimentare. Nu s‑ar putea, de pildă, înlătura aplicarea legii cetățeniei pe motiv că cei doi soți, care au cetățenie comună, nu au alte legături cu statul a cărui cetățenie o dețin. Textul de lege nu condiționează aplicarea legii cetățeniei de existența altor elemente de legătură. Toate criteriile obiective prevăzute la art. 3 (prin prisma reședinței obișnuite și a cetățeniei) sunt alternative. A doua precizare are în vedere faptul că Regula­mentul (CE) nr. 2201/2003 instituie competențe multiple. În materia desfacerii legăturii matrimoniale nu funcționează un sistem de ierarhizare a competențelor, ci, dimpotrivă, coexistența mai multor instanțe competente este parte a siste­mului Regulamentului [CJUE, Cauza Laszlo Hadadi (Hadady) c. Csilla Marta Mesko (Hadadi), C‑168/08, 16 iulie 2009][19].

Dacă nicio instanță dintr‑un stat membru nu este competentă (prin aplicarea regulilor competenței de fond), se va aplica art. 7, care se raportează la reședința obișnuită. Astfel, competența reziduală presupune că orice resortisant al unui stat membru care își are reședința obișnuită pe teritoriul unui alt stat membru poate să invoce, ca și cetățenii acestui stat, normele de competență aplicabile în acest stat împotriva unui pârât care nu își are reședința obișnuită într‑un stat membru. Potrivit jurisprudenței CJUE, art. 7 din Regulament trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei proceduri de divorț, dacă pârâtul nu își are reședința obișnuită într‑un stat membru și nu este resortisant al unui stat membru, instanțele jude­cătorești dintr‑un stat membru nu pot să‑și întemeieze pe dreptul național com­pe­tența de a se pronunța în cauza dedusă judecății, dacă instanțele judecătorești dintr‑un alt stat membru sunt competente în temeiul art. 3 din Regulament (Cauza Kerstin Sundelind Lopez c. Miguel Enrique Lopez Lizazo, C‑68/07, 29 noiembrie 2007)[20].

 

2.2. Dispozițiile Codului de procedură civilă[21]

Determinarea instanței competente se efectuează prin aplicarea textului de principiu al art. 1.066 alin. (1) C. pr. civ. Acesta enunță regula generală în materie de competență jurisdicțională internațională: „Sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reședința obișnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul României la data introducerii cererii”[22]. Principalul criteriu de competență este domiciliul, iar reședința obișnuită este criteriu secundar, aplicabil în lipsa domiciliului persoanei fizice[23]. Reședința obișnuită nu este definită în Codul de procedură civilă.


[16] A se vedea P. Hammje, „Le nouveau règlement (UE) n° 1259/2010 du Conseil du 20 décembre 2010 mettant en œuvre une coopération renforcée dans le domaine de la loi applicable au divorce et à la séparation de corps”, (2011) 2 Revue critique de droit international privé 291, p. 314.

[17] Domeniul de aplicare al Regulamentului cuprinde procedurile de divorț, separarea de corp, anularea căsătoriei și aspectele referitoare la răspunderea părintească. Sunt excluse din aria de aplicare a Regulamentului: procedurile civile privind întreținerea; stabilirea și contestarea pater­nității; hotărârile judecătorești privind adopția și măsurile conexe, precum și anularea sau revo­carea adopției; numele și prenumele copilului; emanciparea; actele fiduciare și moștenirea; măsu­rile luate ca urmare a faptelor penale comise de copii.

[18] În sensul că suntem în prezența unei competențe alternative: G.C. Frențiu, „Competența soluționării acțiunii de divorț de către instanțele române în cazul soților, cetățeni români, care își au locuința in străinătate”, (2015) 10 Dreptul 9, p. 11; L.‑C. Ureche, „Desfacerea căsătoriei cu elemente de extraneitate. Declararea necompetenței generale a instanțelor române (Comentariu critic la Sentința civilă nr. 2669 din 7 aprilie 2015 a Judecătoriei Bistrița)”, (2015) 6 Revista Română de Jurisprudență 13, pp. 13‑19; B.D. Moloman, L.‑C. Ureche, Noul Cod civil. Cartea a II‑a – Despre familie – Art. 258‑534. Comentarii, explicații și juris­prudență (București: Universul Juridic, 2016), p. 318; C. Dariescu, „Modificarea competenței inter­naționale a instanțelor române în materia divorțului și a anulării căsătoriei în relația României cu Republica Cehă”, (2007) (LIII) Analele Științifice ale Universității „Al.I. Cuza” din Iași 81, pp. 85‑86.

[19] Pentru jurisprudență în susținerea ideii competenței de fond alternative (absența ierar­hizării competențelor), a se vedea Curtea de casație franceză, prima cameră civilă, hotărârea din 24 septembrie 2008 (pronunțată sub imperiul Regulamentului Bruxelles II, dar soluția își păstrează valabilitatea și în condițiile Regulamentului Bruxelles II bis), disponibilă [Online] la adresa https://www.legifrance.gouv.fr/affichJuriJudi.do?idTexte=JURITEXT000019535725, acce­­sată la data de 3 mai 2020.

[20] A se vedea, G. Lupșan, Ghid de drept internațional privat în materia dreptului familiei (Onești: Magic Print, 2014), p. 9.

[21] Cartea a VII‑a din Codul de procedură civilă se aplică doar dacă procesul civil are dimensiune internațională. Pentru litigiul intern, care nu prezintă element de extraneitate, nu sunt aplicabile regulile arătate. Caracterul internațional al litigiului rezultă (așa cum a subliniat literatura de specialitate) din prezența, la nivelul raportului juridic dedus judecății, a elementului de extra­neitate și, în niciun caz, din caracterul internațional al instanței sesizate. Procesul civil internațional revine în competența unei instanțe naționale [în acest sens, Ș.‑Al. Stănescu, Procesul civil internațional (București: Hamangiu, 2017), pp. 1‑2].

[22] Regula generală cunoaște și situații de excepție – de exemplu, dacă părțile litigiului procedează la alegerea unei alte instanțe care să judece litigiul în materie patrimonială. În temeiul convenției, competența de soluționare a procesului cu element de extraneitate poate reveni unei instanțe străine, în condițiile art. 1.068 C. pr. civ.

[23] În sens larg, „competența” reprezintă aptitudinea recunoscută de lege organelor cu atri­buții jurisdicționale de a soluționa anumite litigii sau cereri. Se bucură de competență nu numai instanțele de judecată, dar și alte organe cărora le sunt conferite prerogative jurisdicționale (de pildă, organe arbitrale, organe administrative). Într‑un sens mai restrâns, „competența” este apti­tudinea instanțelor de judecată de a soluționa anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri [în acest sens, I. Leș, Tratat de drept procesual civil. Vol. I. Principii și instituții. Judecata în fața primei instanțe (București: Universul Juridic, 2014), p. 286].

Competența internațională este numai o fațetă a noțiunii de „competență”, alături de com­petența internă. Competența internațională este reglementată prin norme incidente în exclusivitate proceselor cu componentă străină. Dacă nu are element de extraneitate, litigiul civil nu va fi internațional, ci intern, guvernat de dreptul procesual civil intern. Competența interna­țională, ca aptitudine a instanțelor unui stat de a soluționa un litigiu cu element de extraneitate, se raportează la funcțiunea judiciară privită ca întreg [în acest sens, Gh.‑L. Zidaru, „Competența instanțelor judecătorești. Comentariu general”, în: V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – Art. 1‑526 (București, Universul Juridic, 2013), p. 255].

„Reședința obișnuită” în contextul desfacerii căsătoriei cu element de extraneitate was last modified: februarie 11th, 2021 by Călina Jugastru

Vă recomandăm:

Despre autor:

Călina Jugastru

Călina Jugastru

Este doctor în drept și profesor universitar la Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu”, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter