Repere practice privind investigarea infracțiunilor de purtare abuzivă

24 dec. 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 315
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Investigarea infracțiunilor de purtare abuzivă implică analizarea modalității concrete în care persoanele acuzate, agenți ai statului, au acționat. Principiul in dubio pro reo se aplică și în aceste cauze. Și în situația în care se reclamă aplicarea de tratamente inumane sau degradante este nevoie să se probeze comiterea acestei infracțiuni.

„Atunci când un individ este plasat în detenție provizorie sau într-un alt mod sub autoritatea agenților forței publice și, în acel moment, el se găsea într-o stare de sănătate normală, dar a fost constatată existența unor răni la momentul punerii lui în libertate, revine statului obligația de a da o explicație plauzibilă în privința originii acelor răni, în lipsa căreia instanța europeană a considerat că dispozițiile art. 3 devin aplicabile. (…) existența a mai multe certificate medicale ce conțineau informații precise și concordante care atestau că pe corpul reclamantului au fost mai multe răni rezultate din loviri și absența unor explicații plauzibile privitoare la originea lor, justifică în mod convingător constatările Comisiei, chiar dacă aceasta nu s-a impus pentru totalitatea faptelor incriminate, suficiente pentru a angaja răspunderea statului pe terenul art. 3”[1].

Investigarea unei infracțiuni de purtare abuzivă are ca punct de plecare informațiile precise din certificatele medicale. Astfel este nevoie să existe dovezi medicale sau fotografii din care să rezulte modul în care victima a fost agresată. Este deosebit de delicat să se aprecieze dacă suntem sau nu în prezența unei infracțiuni de purtare abuzivă atunci când se realizează o operațiune polițienească de imobilizare. Un reper important este dacă leziunile nu au necesitat zile de îngrijire medicală și dacă au fost specifice unei operațiuni standard de imobilizare a părții civile. „Îndeplinirea obligației procedurale impusă de art. 3 nu semnifică, în mod necesar, sancționarea cu orice preț a unor funcționari ai statului implicați, într-un fel sau altul, în producerea relelor tratamente alegate de victimă”[2].

Cu privire la vătămarile aferente unei imobilizări sunt relevante și considerentele CtEDO din cauza Caloc contra Franței din 20 iulie 2000 (par. 93-108), cauză în care s-a reținut că nu a fost încălcat art. 3 CEDO. În această cauză, medicul nu a observat urme specifice  lovirii victimei. S-a constat doar o leziune la nivelul umărului care a fost cauzată de faptul că victima s-a opus imobilizării sale de către polițiști. Victima s-a îmbrâncit și a opus rezistență atunci când a încercat să evadeze.

Sub aspectul criteriilor relevante în materia reținerii tratamentelor inumane sau degradante este și cauza Dumitru Popescu contra României, din 29 martie 2007 (par. 58-69). Astfel, s-a reținut că este nevoie ca „acuzațiile de rele tratamente în fața Curții trebuie să fie întemeiate pe elemente de probă adecvate.” Reclamantul a avut răni ce au fost produse de intervenția polițiștilor la momentul reținerii acestuia. Aceste răni au necesitat pentru vindecare între cinci și șapte zile de îngrijiri medicale. Analiza necesității și proporționalității de către CtEDO a implicat evaluarea rănilor și a circumstanțelor în care acestea au fost produse. CtEDO a apreciat că în raport de opunerea reclamantului, de agitația aferentă reținerii reclamantului și de „ușoara gravitate a traumatismelor cauzate reclamantului” nu se poate reține „cert că mijloacele folosite au fost inadecvate și disproporționate pentru scopul misiunii”.

În cauza Petruș Iacob contra României din 04 decembrie 2012 s-a reținut că a fost încălcat art. 3 sub aspect material întrucât „3 agenți de poliție au folosit spray iritant împotriva sa, cauzându-i arsuri grave la nivelul feței”. Leziunile au necesitat pentru vindecare între 15 și 17 zile de îngrijiri medicale. Reclamantul nu era suspectat de comiterea unei infracțiuni, ci doar de săvârșirea unei contravenții. Folosirea spray-ului iritant împotriva reclamantului ar fi fost justificată în situația în care „comportamentul reclamantului reprezenta un risc grav și serios pentru ordinea publică sau pentru integritatea fizică a agenților de poliție ori a unor terțe persoane”. În cauză, „intervenția forțelor de ordine în vederea restabilirii ordinii publice nu poate fi suficientă în sine pentru a explica gravitatea loviturilor aplicate asupra corpului, feței sau capului persoanelor vizate. Or, în speță, nu se contestă faptul că polițiștii au vizat direct fața reclamantului. Mai mult, Curtea ia notă de faptul că polițiștii implicați în incidente erau superiori numeric reclamantului”.

Atunci când sunt aplicate lovituri asupra unei persoane de către agenți ai forței publice în realizarea unor atribuții de ordine publică, este nevoie să se stabilească dacă folosirea forței a fost necesară și proporțională. Orice intervenție a organelor de ordine publică se poate baza fie pe obligația legală a acestora de a interveni pentru protecția drepturilor și libertăților potențialelor victime (operează cauza justificativă a legitimei apărări), fie în baza regulilor speciale de intervenție stabilite prin Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române[3].

În decizia nr. 42/A din 5 martie 2014 a instanței supreme s-a reținut comiterea infracțiunii de purtare abuzivă în condițiile în care persoana vătămată a invocat că se deplasa pe stradă la o oră târzie pentru a-și căuta pisica, iar inculpații au observat că un singur număr de telefon mobil ținea legătura cu majoritatea prostituatelor din zona municipiului Dej. S-a stabilit ca inculpații să se întâlnească în zona autogării Dej cu potențialul proxenet. La locul întâlnirii a fost observată victima de către inculpați. O martoră oculară ce practica prostituția în zona respectivă a sunat la 112 pentru a anunța că inculpații o bat pe victimă. De asemenea, o altă prostituată audiată ca martor a confirmat agresarea victimei de către cei doi inculpați, lucrători de poliție. Cei doi inculpați au imobilizat victima prin aplicarea de lovituri  ce au necesitat pentru vindecare 35-40 de zile de îngrijiri medicale. Victima a susținut că nu s-a opus legitimării, inculpații au susținut că victima a spus că nu are acte și a încercat să fugă. Instanța supremă a reținut vinovăția inculpaților în baza declarațiilor date de victimă, de soția acesteia și de cele două martore oculare, a faptului că inculpații nu s-au legitimat precum și în baza declarației martorei care a spus că victima nu este „peștele său”. Relevant a fost și că victima nu a periclitat ordinea publică și că nu existau suficiente elemente de fapt în sensul comiterii de către victimă a unei infracțiuni.

De asemenea, prin decizia nr. 2245 din 1 iunie 2011 a instanței supreme s-a reținut că „Fapta de a exercita acte de violență asupra unei persoane, săvârșită de către funcționarii publici în exercițiul atribuțiilor de serviciu, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. (3) C. pen., iar neintervenția celorlalți funcționari publici prezenți pentru stoparea actelor de violență exercitate asupra persoanei constituie complicitate la infracțiunea de purtare abuzivă, sub forma complicității prin inacțiune.” În această cauză, persoana vătămată a fost depistată în timp ce călătorea fără bilet într-un tren, a refuzat să prezinte cartea de identitate și a amenințat membrii echipei de control. În condițiile în care persoana vătămată era agitată și profera amenințări, aceasta a fost agresată de către patru agenți de poliție cu pumnii, picioarele și genunchii, fiind cauzate leziuni ce au necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale. În cauză s-a reținut și faptul că ulterior acestei acțiuni violente, persoana vătămată și-a produs singură și alte leziuni la nivelul feței și alte escoriații decât cele produse prin agresiunea celor patru polițiști. În afară de complicitatea morală a altor doi polițiști care nu au intervenit să stopeze violențele s-a reținut și comiterea unor infracțiuni de fals. Astfel, „procesul-verbal de constatare din data de 19 martie 2004 întocmit de inculpatul V.C. și semnat de inculpatul D.M., ca martor asistent, predat apoi pentru a servi ca mijloc de probă în dosarul instrumentat de Serviciul Cercetări Penale din cadrul Inspectoratul de Poliție al Județului Satu Mare, respectiv subcomisarului H.I., conține date necorespunzătoare adevărului prin faptul că în cuprinsul său, cu știință, nu au fost trecute aspectele legate de lovirea părții vătămate de către agenții D.I.A.S. Întrucât respectivul proces-verbal de constatare a fost întocmit de inculpatul V.C., funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu ce i-au fost încredințate de către o unitate de natura celor prevăzute în art. 145 C. Pen. și cum, ulterior, înscrisul a fost predat de acest inculpat organelor de cercetare penală, în vederea producerii de consecințe juridice, instanța de fond a constatat că aceste fapte se circumscriu sferei infracțiunilor de fals intelectual și uz de fals în ce-l privește pe inculpatul V.C. și de complicitate la fals intelectual referitor la inculpatul D.M.”

Protecția împotriva acțiunilor agresive ale agenților de ordine publică se realizează atât prin incriminarea purtării abuzive, prin sancționarea colegilor lor care nu intervin în vederea stopării violențelor cât și prin sancționarea mențiunilor false din înscrisurile oficiale ce trebuie întocmite obligatoriu atunci când se utilizează forța.

Repere privind modalitatea de acțiune standard în cazul unui potențial agresor sunt oferite de art. 329-3213 din Legea nr. 218/2002. Utilizarea mijloacelor de constrângere trebuie să fie proporționale și necesare în raport de scopul intervenției. De regulă, se impune avertizarea verbală privind aplicarea mijloacelor de constrângere, avertizarea fiind exclusă atunci când suntem în prezența unui atac iminent asupra unei persoane. Forța fizică trebuie să fie proporțională cu scopul înfrângerii rezistenței fizice a persoanei în vedere imobilizării, a percheziției și a controlului corporal precium și a conducerii la sediul poliției și a altor organe judiciare. Imobilizarea poate avea loc atunci când persoana respectivă încălcă o obligație legală, atunci când este necesară pentru a preveni comiterea unor infracțiuni sau fuga sau dacă persoana respectivă este suspectă de comiterea unor infracțiuni sau este cunoscută pentru comportamentul său violent. Acțiunea violentă este acceptată în condițiile art. 3213 atunci când utilizarea forței fizice în scopul înfrângerii rezistenței fizice nu a fost aptă să împiedice atacul violent al persoanei. Există chiar o ordine legală a obiectelor ce pot fi utilizate pentru neutralizarea persoanei violente. Aceste obiectele nu sunt de natură ca, în condiții normale, să pună în pericol viața sau să producă o vătămare corporală gravă. Astfel din această enumerare legală (bastoane, tonfe, dispozitive cu substanțe iritant-lacrimogene și/sau paralizante, câini de serviciu, scuturi de protecție, căști cu vizor, dispozitive cu electroșocuri, arme neletale cu bile de cauciuc sau alte arme neletale) observăm că nu se cere ca automat să fie în dotarea poliției, ci și în dotarea personală a agentului de poliție. Într-o țara civilizată, orice polițist ar trebui să aibă în dotare atunci când se solicită intervenția de către potențiale victime cel puțin bastoane sau tonfe de cauciuc și arme neletale. Pentru a se proteja, apreciem că este nevoie să se permită acestora să se deplaseze la intervenții chiar și cu astfel de dispozitive cumpărate din fonduri proprii. De asemenea, în orice țara civilizată intervenția la tulburarea ordinii publicii sau în patrulare se realizează în echipe de minim patru lucrători de poliție pentru ca orice imobilizare să fie realizată în mod facil și pentru a nu exista tentația persoanei violente să opună violență. Riscul producerii unor vătămari este mai mare în situația utilizării dispozitive cu electroșocuri sau a unor dispozitive cu substanțe iritant-lacrimogene și, de aceea, în astfel de situații este nevoie de acordarea asistenței medicale de urgență. Rănirea persoanei respective atrage, de asemenea, obligația de a solicita intervenția medicilor pentru a se dispune îngrijirile necesare. Astfel, intervenția organelor de ordine publică trebuie să fie proporțională și prin folosirea în primul rând a mijloacelor de natură să producă leziuni minore asupra zonelor corpului persoanei respective în care se pot produce doar leziuni ce pot fi dureroase, dar care implică o probabilitate mică de rănire. Astfel, în situația unei persoane care atacă fără obiecte contondente sau care a imobilizat o victimă bastonul de cauciuc si tonfa pot fi foarte eficiente, fiind de asemenea, proporțională, după avertizarea încetării acțiunii violente, folosirea de la distanță de minim doi metri a pistolului cu gloanțe de cauciuc. Evident că în situația unui atac asupra unei persoane, chiar și fără obiecte contondente, este proporțională și utilizarea unui spray lacrimogen sau a unui dispozitiv cu electroșocuri. Situația concretă implică însă o analiză la rece a modului eficient de acțiune, în condițiile unei pregătiri constante a lucrătorilor de ordine publică pentru intervenția la astfel de incidente violente, a dotării acestora cu un minim de mijloace vulnerante neletale și a unor echipe de intervenție în care să fie și lucrători de poliție care au avut intervenții eficiente în situații violente (există și obligația unităților de poliție de a asigura dotările necesare și de a pregăti constant modul de acțiune eficient în situații violente, în conformitate cu dispozițiile art. 35și art. 35din Legea nr. 218/2002).

Necesitatea aplicării procedeului administrativ al imobilizării intervine și în cazul contravenției prevăzute de art. 2 pct. 31 din Legea 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice[4]Se reține (cu titlu subsidiar în raport de comiterea unei infracțiuni ce absoarbe conduita contravențională) această abatere dacă o persoană refuză să furnizeze date pentru stabilirea identității sale sau să se prezinte la sediul poliției, la cererea ori la invitația justificată a organelor de urmărire penală sau a organelor de ordine publică, aflate în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Astfel, există o invitație justificată de prezentare atunci când o anumită persoană se află în public și are un comportament suspect pentru un cetățean obișnuit[5] sau atunci când persoana respectivă o ia la fugă la vederea organelor de ordine publică.

Evident că atunci când se oferă o explicație rațională pentru un anumit comportament suspect și persoana respectivă se legitimează, nu se impune luarea unei măsuri polițienești.

Există obligația organelor de ordine publică de a constata infracțiuni flagrante, chiar dacă acestea se pedepsesc la plângerea prealabilă cum ar fi infracțiunile de violență de gen. Și într-o astfel de situație refuzul de legitimare conduce în mod legal la conducerea administrativă la sediul poliției. Există practica persoanelor implicate constant în incidente violente de a solicita să intre în imobile pentru a prezenta actul de identitate pentru a putea să fugă sau pentru a reclama ulterior atitudinea abuzivă a organelor de ordine publică care ar dori să intre după respectiva persoană. Există întotdeauna soluția ca actul de identitate să fie remis de către o persoană din imobilul respectiv la solicitarea inculpatului. Dacă ar fi acceptată varianta ca măsura conducerii administrative să fie aplicată doar persoanelor obediente, măsura ar fi lipsită de finalitate pentru că dispariția unui potential infractor este de natură să îngreuneze urmărirea penală și să îl stimuleze în conduita infracționala odată cu plecarea organelor de ordine publică.

Videoconferința regională de insolvență Buzău

Așa cum rezultă din cauza Gillan și Quinton c. Regatului Unit din 12 ianuarie 2010 (par. 83) este normal ca solicitarea de legitimare și de control corporal ulterior legitimării și de imobilizare prealabilă conducerii administrative la sediul poliției să se bazeze pe „existența unei suspiciuni rezonabile” sau măcar pe „aprecierea subiectivă” privind o anumită bănuială cu privire la persoana oprită.

Procedura de conducere administrativă se realizează în conformitate cu dispozițiile nou introduse în Legea nr. Legea nr. 218/2002 de către Legea 192/2019, art. 321-328. Orice încălcare a acestor dispoziții reprezintă un element probator esențial în analiza relelor tratamente reclamate ulterior de către persoana supusă acestei proceduri. Exact ca și în cazul culpelor medicale, nerespectarea acestei proceduri va reprezenta un element ce poate conduce la concluzia cel puțin a unei culpe penale din partea celor implicați în gestionarea libertății persoanei pe durata cât aceasta se află în secția de poliție.

Stabilirea identității este justificată atunci când există suspiciunea că se încalcă anumite prevederi legale, inclusiv în situația în care persoana respectivă este bănuită de comiterea unei infracțiuni sau când aceasta ar putea avea calitatea de martor sau de victimă privind o anumită activitate legală. Dacă identitatea persoanei nu a putut fi stabilită în mod cert prin toate mijloacele la dispoziția polițistului în temeiul art. 32alin. 3 sau persoana respectivă reprezintă un pericol pentru ordinea publică (inclusiv prin pregătirea sau comiterea anterioară a unei fapte ilegale), se dispune conducerea administrativă la cea mai apropiată unitate de poliție. După identificare, clarificarea situației de fapt și după luarea măsurilor legale, persoana are dreptul de a părăsi, de îndată, sediul respectiv. Efectuarea urmăririi penale în continuare față de persoana respectivă permite luarea măsurii reținerii, fiind însă nevoie de administrarea cel puțin a unui mijloc de probă (cum ar fi procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante, declarația persoanei vătămate, redactarea unor concluzii medico-legale preliminare sau a certificatului medico-legal de către medicul legist, întocmirea unui proces verbal de ridicare a unor mijloace materiale de probă, transcrierea unor înregistrări video privind fapta ilegală). Evident că prezența în unitatea de poliție este justificată pe durata rezonabilă aferentă întocmirii mijloacelor de probă necesare pentru a se aprecia cu privire la oportunitatea luării măsurii reținerii.

Dacă imobilizarea accesorie conducerii administrative la sediul poliției a produs simptome vizibile care impune asistența medicală de urgență, există obligația legală de a permite accesul persoanei la un echipaj de urgență în vederea acordării îngrijirilor și a constatării urmelor aferente imobilizării (se vor întocmi în mod automat înscrisuri esențiale care vor clarifica modul de acțiune al organelor de ordine publică și dacă exercitarea forței a fost sau nu excesivă).

Există obligația întocmirii unui proces-verbal privind conducerea administrativă în care se va menționa dacă au fost utilizate mijloace de constrângere și dacă urmele de violență au fost observate la momentul legitimării sau la momentul finalizării verificărilor (pentru a se putea ulterior stabili dacă violența a fost aplicată la momentul imobilizării sau ulterior). Garanția neschimbării acestor mențiuni se asigură atât prin înregistrare cât și prin remiterea unui exemplar persoanei interesate.

Statul român are obligația atât de a proteja persoanele de potențialele agresiuni la care ar putea fi supuse de către agenți ai statului, de proteja potențiale victime împotriva acțiunilor violente ale unor terți cât și de asigura dreptul la un proces echitabil al agenților statului care sunt obligați să acționeze în cazul unor conflicte violente.

Încălcarea dreptului la viață sau a dreptului de a nu fi supus unor rele tratamente se poate reține în condițiile unei strategii ineficiente de acțiune a statului de prevenire a incidentelor violente generate de către agenții statului. În cauza Petruș Iacob contra României din 04 decembrie 2012 acțiunea agenților statului a fost disproporționată și statul român are obligația de a lua măsuri concrete pentru a preveni astfel de incidente regretabile pe viitor.

Există riscul ca ulterior să existe încălcări ale art. 2 sau 3 CEDO ca urmare a lipsei unei formări adecvate a agenților de ordine publică sau ca urmare a unor intervenții ce nu ar fi adaptate la intensitatea unui anumit conflict. Așa cum s-a reținut în cauza Mc Cannn ș.a. contra Regatului Unit din 27.09.1995 a CtEDO (par. 200), „folosirea forței de către agenții statului cu finalitatea menționată de către art. 2 par. 2 CEDO poate fi justificată în baza acestei prevederi legale dacă se bazează pe o convingere onestă care este percepută, pentru motive bine intenționate, ca fiind valide la acel moment, dar care ulterior se dovedesc a fi eronate ”. În această cauză însă s-a reținut atingerea dreptului la viață ca urmare a modului de control și de organizare a intervenției[6].

Având în vedere necesitatea aflării adevărului în cauzele de purtare abuzivă, apreciem că probatoriul în faza de urmărire penală trebuie să fie amplu, cu asigurarea tuturor drepturilor procesuale ale celor interesați. Astfel, dacă există bănuieli rezonabile privind comiterea unei astfel de infracțiuni, se impune să se dispună efectuarea urmăririi penale în cauză față de agenții de ordine publică pentru a permite acestora să își exercite drepturile pe care le au în calitate de suspecți. Este nevoia ca majoritatea audierilor să fie înregistrate, mai ales în condițiile în care există riscul destul de ridicat al schimbării unor astfel de declarații la judecata pe fond a cauzei. Esențiale sunt declarațiile persoanei vătămate, ale martorilor oculari și ale suspecților. Ar fi extrem de utile în opinia noastră și realizarea unor confruntări între subiecții procesuali ale căror versiuni diferă pentru a argumenta în mod judicios reținerea unei anumite versiuni a derulării evenimentelor. Cercetarea la fața locului este, în opinia noastră necesară, înainte de realizarea de confruntări pentru a putea utiliza planșele fotografice la momentul acestei activități procesuale. Iar cercetarea la fața locului ar trebuie derulată cu prioritate, mai ales în condițiile în care spațiul în care a avut loc infracțiunea poate suferi modificări de natură să îngreuneze probațiunea. De asemenea, se impune ridicarea obiectelor vestimentare ale victimei în vederea prelevării urmelor de sânge sau a altor urme necesare pentru a se stabili contactul fizic dintre victimă și agresor (eventual și prelevarea unor urme pentru a se putea ulterior expertiza ADN-ul celor implicați în conflict). Este nevoie și de o sesizare rapidă a organelor de urmărire penală cu privire la comiterea acestor infracțiuni, mai ales în contextul în care înregistrările relevante din spațiile publice privind prezența la locul conflictului a celor implicați pot fi disponibile pe o perioadă limitată de timp.

Evaluarea probatoriului este deosebit de dificilă în cazul infracțiunilor de purtare abuzivă. Există riscul ca evaluarea materialului probator să fie diferită, dar acest risc se poate gestiona corespunzător dacă se epuizează toate mijloacele de probă disponibile în cauză, în condițiile respectării dreptului la apărare al celor implicați. Sub aspect substanțial penal este nevoie de o analiză atentă a condițiilor legitimei apărări sau a modului în care un drept a fost exercitat sau o obligație a fost îndeplinită (art. 19 și art. 21 din Codul penal).

Obligația primordială a statului roman de a efectua o anchetă efectivă în astfel de cauze este respectată dacă se analizează atent proporționalitatea și necesitatea aplicării forței, cu luarea în considerare a drepturilor persoanei supuse „violenței statale” și a drepturilor celor care sunt protejați împotriva violenței unei astfel de persoane.


* Articolul a fost publicat în revista Themis nr. 1/2020 a Institutului Național al Magistraturii.

[1] Corneliu Bârsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Ediția 2, Editura C.H. Beck, 2010, p. 241.

[2] Idem, p. 239.

[3] Așa cum a fost modificată și completată ulterior, ultima modificare prin Legea nr. 192/25.10.2019 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul ordinii și siguranței publice, Monitorul Oficial nr. 868 din 28 octombrie 2019.

[4] Așa cum a fost și aceasta modificată prin Legea nr. 192/25.10.2019 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul ordinii și siguranței publice, Monitorul Oficial nr. 868 din 28 octombrie 2019.

[5] Cum ar fi, spre exemplu, situația în care o persoană urmărește copii, persoane în vârstă pe stradă sau turiști ori studiază cu o atenție suspectă un anumit spațiu comercial.

[6] Avem încredere că statul român, cel puțin ca urmare acestei decizii CtEDO, are o procedură adecvată  de intervenție de prevenire a unor atentate teroriste și de reacție rapidă la evenimente tragice de amploare (în special după carențele grave relevate de modul de acțiune în cazul incidentului tragic din clubul Colectiv).

Repere practice privind investigarea infracțiunilor de purtare abuzivă was last modified: decembrie 23rd, 2020 by Laurențiu Sorescu

Vă recomandăm:

Despre autor:

Laurențiu Sorescu

Laurențiu Sorescu

Este procuror, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter