Repausul zilnic și repausul săptămânal – forme ale timpului de odihnă

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Legislație relevantă:

C. muncii, art. 135, art. 137

1. Preliminarii

Printre formele timpului de odihnă reglementate de Codul muncii se află repausul zilnic și repausul săptămânal. Odihna este inseparabil legată de munca angajaților, urmează acesteia, o întrerupe în anumite perioade, se intersectează cu ea. Pe când munca este necesară pentru asigurarea existenței lucrătorilor și a familiilor acestora, odihna se impune pentru refacerea forței de muncă, satisfacerea necesităților firești ale lor, educative, recreative, spirituale.

2. Repausul zilnic

Este reglementat de art. 135 C. muncii, conform căruia: „(1) Salariații au dreptul între două zile de muncă la un repaus care nu poate fi mai mic de 12 ore consecutive; (2) Prin excepție, în cazul muncii în schimburi, acest repaus nu poate fi mai mic de 8 ore între schimburi”.

Dispozițiile art. 135 alin. (1) sunt mai protective decât cele prevăzute la art. 3 din Directiva nr. 2003/88/UE a Parlamentului European și a Consiliului, cu privire la unele aspecte ale organizării timpului de lucru, potrivit cărora perioada minimă de repaus, în decursul unei perioade de 24 de ore, este de 11 ore consecutive. Dar, ne grăbim să adăugăm, repausul de cel puțin 12 ore stabilit de legea națională privește același angajator; în ipoteza în care se încheie mai multe contracte individuale de muncă acestea sunt considerate în ansamblul lor. Nu este vorba decide fiecare dintre acele contracte luate în mod separat^[1]. Prin urmare, indiferent de numărul de contracte, parte fiind același angajator, trebuie să se asigure o durată de repaus de 12 ore consecutive între două zile de muncă.

Constatăm că legiuitorul stabilește o durată minimă a repausului zilnic. În mod normal, pentru cei care lucrează zilnic, de exemplu, între orele 8 și 16, repausul până la ziua următoare de lucru este de 16 ore, fiind astfel satisfăcută exigența legii. Dacă un astfel de angajat trece la un alt schimb, atunci trebuie respectată exigența ca perioada de repaus să fie de 8 ore. Însă, ca regulă, turele se schimbă săptămâna următoare, începând de luni, ipoteză în care perioada de repaus între două zile de lucru se suprapune cu repausul săptămânal (de 2 zile). În mod excepțional, dacă se va trece în ziua următoare de lucru de la schimbul II (de exemplu 16-24) la schimbul I (de exemplu de la 8 la 16) și astfel este satisfăcută cerința legii privind repausul de 8 ore. În consecință, este imposibil să se treacă de la schimbul III (24-8) la schimbul I (8-16) în ziua următoare, pentru că astfel nu mai există niciun repaus între cele două zile consecutive de lucru.

Nu se pune problema unui repaus zilnic minim atunci când durata zilnică a timpului de muncă este de 12 ore, acesta fiind urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore [art. 115 alin. (2) C. muncii].

O asemenea situație este permisă de art. 5 alin. (2) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind unele aspecte ale organizării timpului de lucru, potrivit căruia „În cazuri justificate datorită condițiilor obiective, tehnice sau de organizare a muncii, se poate stabili o perioadă minimă de repaus de 24 de ore”.

3. Repausul săptămânal

Conform art. 137 C. muncii, repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta și duminica [alin. (1)]. Rezultă că acest repaus trebuie să fie asigurat compact (48 de ore continuu), după cele 5 zile de muncă, la sfârșitul săptămânii, având în vedere că el îndeplinește un rol important în ceea ce privește securitatea și sănătatea angajaților, refacerea forței de muncă după efortul depus în cele 5 zile de lucru ale săptămânii încheiate.

În alin. (2) al art. 137 este prevăzută o excepție de la regula instituită de alin. (1): „În cazul în care repausul în aceste zile ar prejudicia interesul public sau desfășurarea normală a activității, el poate fi acordat și în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern”.

Conform acestui text, pentru a se lucra sâmbăta sau/și duminica trebuie întrunite mai multe condiții:

– oprirea lucrului în cele două zile sau a unei dintre ele ar prejudicia interesul public, adică acel interes, folos, câștig având o importanță socială; ceea ce este util unei colectivități (DEX, p. 563), de exemplu, alimentarea cu apă sau cu energie electrică a populației sau desfășurarea normală a activității angajatorului, adică în realizarea obiectului său pentru care a fost înființat și funcționează^[2], este vorba, de pildă, de unitățile de alimentație publică, restaurante, de transport public etc.;

– zilele în care se acordă repausul săptămânal (altele decât sâmbăta și duminica) să fie stabilite prin contractual colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.

Este aplicabil acel contract colectiv de muncă încheiat la nivelul acelei unități sau, după caz, cel existent la nivelul superior, (grup de unități, sector de negociere colectivă, nivel național). În absența unui atare contract sau a negocierii condițiilor în care se acordă repausul săptămânal între partenerii sociali, aceste condiții trebuie stabilite prin regulamentul intern.

Cele două condiții sus-citate trebuie întrunite cumulativ; lipsa lor sau a uneia dintre ele va împiedica desfășurarea activității în timpul repausului săptămânal.

Într-o atare situație, angajații beneficiază de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau prin contractul individual de muncă [alin. (3)]. Este vorba de un spor contractual instituit ca o compensație pentru disconfortul pe care salariatul îl suportă condițiile în care este nevoit să lucreze în zilele de sâmbătă și duminică, zile în care majoritatea populației implicate în diferite forme de activitate beneficiază de zile libere^[3].

O altă excepție este prevăzută la alin. (4) al art. 137 C. muncii care dispune: „În situații de excepție, zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă și cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanților salariaților”^[4].

Constatăm că legiuitorul român nu permite să se presteze munca mai mult de 14 zile (două săptămâni) continuu, fără să se acorde repaus săptămânal. Într-o atare situație sunt necesare:

– autorizarea inspectorului teritorial (județean sau al municipiului București) de muncă^[5];

– acordul sindicatului, iar în lipsa acestuia, al reprezentanților salariaților.

Printr-o interpretare literală și logică a textelor sus-citate (oarecum neclare), vom ajunge la concluziile care urmează.

Prin textul de la alin. (2) se va avea în vedere că, legal, este posibilă prestarea muncii 5 zile în care se includ cele de sâmbătă și duminică, ceea ce presupune acordarea anticipată a două zile libere (în perioada luni-vineri).

În jurisprudență, s-a reținut că se lucrează continuu doar 5 zile și nu 6 zile într-o săptămână. Este adevărat că se pot lucra 48 de ore într-o săptămână, depășindu-se astfel numărul de 40 de ore săptămânal, însă nu se pot depăși cele cinci zile lucrătoare^[6].

Textul de la alin. (4) presupune prestarea muncii cel puțin 7 zile (de luni până duminică inclusiv) până la a paisprezecea zi (cel mult) fără repaus. Întrucât apare formularea „zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat”, deducem că: dacă este vorba de un singur repaus, cele 48 de ore trebuie acordate împreună^[7]; dacă este vorba de două asemenea repausuri pentru că s-a prestat munca în mod continuu două săptămâni, liberul va fi reprezentant de 96 de ore (acordat după cele 14 zile).

Angajatorul, în niciun caz, nu va putea depăși termenul celor 14 zile fără să acorde repausul săptămânal pe motiv că altfel ar suferi pierderi în producție cu riscul încetării activității sale ori al creșterii substanțiale a costurilor^[8]. Un asemenea procedeu nu poate fi acceptat de vreme ce se încalcă o dispoziție legală imperativă.

În oricare din situațiile în care se prestează munca sâmbăta sau/și duminica, angajații au dreptul la un spor, pentru acea zi sau, după caz, pentru acele zile astfel:

– în temeiul alin. (3) al art. 137, sporul la salariu este stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă, deci ca urmare a negocierii colective și/sau individuale;

– potrivit alin. (5) al art. 137, salariații „au dreptul la dublu compensațiilor cuvenite potrivit art. 123 alin. (2)”. Acest din urmă text reglementează sporul pentru muncă suplimentară, stabilit de asemenea, prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă și nu poate fi mai mic de 75% din salariu de bază”.

Se impun precizările:

– alin. (3) al art. 137 nu prevede o limită minimă a sporului, ceea ce înseamnă că părțile pot stabili în mod liber conținutul acestuia, el putând fi oricât de mic^[9];

– în alin. (5) al art. 137 se utilizează termenul de compensație și se stabilește o limită minimă a acestuia, de cel puțin 150% din salariu de bază;

– totodată, observăm că, indirect, legiuitorul asimilează munca în timpul repausului săptămânal, în ipoteza respectivă, cu munca suplimentară.

În opinia noastră, ar fi trebuit instituită o limită minimă a sporului, eventual jumătate din ce e stabilit la alin. (5), adică cel puțin 75%, și în situația avută în vedere de alin. (2) și alin. (3) din art. 137. Oricum, nu poate fi stabilit un spor derizoriu, de câțiva lei^[10].

S-a precizat că salariații nu pot renunța la beneficiul acordării sporului la salariu pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal. Un asemenea acord este lovit de nulitate^[11].

Mai adăugăm că art. 21 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice^[12] prevede că munca prestată în zilele de „repaus săptămânal și în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia” [alin. (1)]. Este o dispoziție specială față de cea a art. 137 din Codul mucii. În cazul în care compensarea nu este posibilă în acest termen, munca va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariu de bază, solda de funcție/salariu de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate” [alin. (2)]. Atunci când compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul indicat (de 60 de zile), munca prestată în zilele de repaus săptămânal „va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din, salariu de bază, solda de funcție, salariu de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate” [alin. (3)]^[13].

Art. 138 C. muncii prevede suspendarea repausului săptămânal în cazul unor lucrări urgente, a căror executare imediată este necesară pentru organizarea unor măsuri de salvare a persoanelor sau bunurilor angajatorului, pentru evitarea unor accidente iminente sau pentru înlăturarea efector pe care aceste accidente le-au produs asupra materialelor, instalațiilor sau clădirilor unității. Și într-o asemenea situație, salariații al căror repaus săptămânal a fost suspendat au dreptul la dublul compensațiilor cuvenite potrivit art. 132 alin. (2), stabilite ca urmare a negocierii colective și/sau individuale, al căror cuantum nu poate fi mai mic de 150% din salariu de bază.

Din textul art. 138 rezultă că:

– într-un atare caz, nu este necesară autorizarea inspectoratului teritorial de muncă și nici nu este nevoie de acordul sindicatului sau al reprezentanților salariaților; această soluție este o consecință a urgenței lucrărilor respective;

– nu este limitată perioada suspendării la o săptămână, două sau mai multe, ci aceasta durează până la finalizarea lucrărilor și înlăturarea pericolului enunțat de textul legal.

Desigur că salariații trebuie să se supună măsurii angajatorului, având în vedere că este vorba de o obligație impusă de lege [art. 39 alin. (2) lit. g) C. muncii].

În oricare dintre situațiile în care se muncește în zilele de repaus săptămânal trebuie acordat un spor la salariul de bază^[14]. Dar acesta se plătește numai pentru zilele de sâmbătă sau/și duminică în care s-a prestat munca. În discuție poate fi o zi, două, trei sau cel mult patru zile. Sporul se adaugă la salariul lunar la care este îndreptățit lucrătorul. Mai trebuie reținut că sporul se calculează (procentual), avându-se în vedere doar salariul de bază și nu salariul total.

În practica judiciară, s-au reținut de exemplu, următoarele:

– în situația în care salariatul a prestat activitate în zilele de sâmbătă și duminică, dar a beneficiat de repaus săptămânal în alte două zile din săptămână, nu se poate considera că prin aceste ore a fost depășit programul normal de muncă săptămânal, în condițiile în care dreptul său la repaus săptămânal a fost respectat, impunându-se numai plata sporului corespunzător, așa cum este reglementat de convențiile colective la nivel de unitate ori de Codul muncii^[15];

– compensarea repausului săptămânal se face în mod acumulat, atât cu zile libere, cât și cu un spor la salariu, aceasta rezultând din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 137 alin. (1) și (2) din Codul muncii, iar principiul este incident în toate situațiile în care repausul săptămânal nu se acordă, ceea ce diferă fiind doar cuantumul sporului, iar nu modalitatea generală și integrală de compensare;^[16]

– incidența dublului compensațiilor prevăzute la art. 123 alin. (2) din Codul muncii intervine doar în ipoteza prevăzută de art. 137 alin. (4) din Codul muncii, respectiv în situațiile de excepție când zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă și cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanților salariaților.^[17]

4. Semnificația Hotărârii Curții Europene de Justiție din 2 martie 2023^[18]

Prin această hotărâre, pronunțată în Cauza C-477/21, referitoare la o chestiune prejudicială invocată de o instanță din Ungaria, Curtea de Justiție a făcut precizări importante privind distincția dintre repausul zilnic și repausul săptămânal, precum și privind raportul dintre acestea, în lumina Directivei 2003/88/CE cu privire la unele aspecte ale organizării timpului de muncă^[19].

În discuție a fost textul art. 3, care prevede un repaus zilnic de 11 ore consecutive și art. 5 din Directivă, care impune în timpul fiecărei perioade de 7 zile, o perioadă minimală de repaus neîntrerupt de 24 de ore.

Conform art. 3 sus-citat, „Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de o perioadă minimă de repaus de 11 ore consecutive în decursul unei perioade de 24 de ore”. Potrivit art. 5, „Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze, în decursul unei perioade de șapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore, la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic prevăzut în art. 3”.

Curtea de Justiție a fost chemată să precizeze dacă repausul zilnic face sau nu face parte din perioada repausului săptămânal sau dacă art. 5 din Directivă fixează doar durata minimă a acestei din urmă perioade.

Instanța Europeană a reținut că cele două texte ale Directivei consacră drepturi autonome, distincte, ce sunt garantate angajaților. Curtea a trebuit să se pronunțe dacă perioada de repaus zilnic se adaugă sau nu celor 24 de ore de repaus săptămânal pentru a forma o perioadă totală de repaus de 35 de ore sau dacă nu se justifică un asemenea cumul.

Curtea a reținut că cele două categorii de drepturi urmăresc obiective distincte. Repausul zilnic permite angajatului să se sustragă din mediul său de lucru pe un număr determinat de ore, care trebuie să fie numai consecutive și să urmeze direct unei perioade de lucru. Repausul săptămânal permite angajaților să se odihnească în cursul fiecărei perioade de 7 zile. În consecință, repausul zilnic nu face parte din perioada de repaus săptămânal, ci se adaugă la aceasta, chiar dacă el precede în mod distinct.

Totodată, Curtea Europeană a reținut, în conformitate cu art. 15 din Directivă, că dispozițiile mai favorabile prevăzute de reglementarea națională, în raportul cu Directiva în ceea ce privește durata minimă a repausului săptămânal nu poate priva angajatul de alte drepturi care sunt conferite de Directivă, în special de dreptul la repaus zilnic. Adică, repausul zilnic trebuie acordat independent de durata repausului săptămânal prevăzută de legislația națională.

Referitor la dreptul nostru național vom constata că repausul zilnic din România este de 12 ore, iar repausul săptămânal de 48 de ore. Adiționând cele două cifre, se ajunge la un repaus comun, final de 60 de ore, superior celui reglementat de dreptul european și reținut de Curtea de Justiție.

Dar, pot exista și situații de excepție în care repausul zilnic nu poate fi acordat anterior repausului săptămânal. Este situația angajaților care lucrează în ture/schimburi și anume în ipoteza în care programul începe vineri la ora 24 și se încheie sâmbătă la ora 8:00. Într-un atare caz repausul zilnic de 12 ore este integrat celui săptămânal de 48 de ore, în realitate de 40 de ore. Asemănătoare este și situația angajaților care prestează muncă vineri, în schimbul II, de la orele 16:00 la 24:00. Într-un atare caz, repausul zilnic este integrat, în mod obiectiv, în cel săptămânal de 48 de ore.

O asemenea situație este permisă de art. 5 alin. (2) din Directiva nr. 2003/88 potrivit căruia „În cazuri justificate datorită condițiilor obiective, tehnice sau de organizare a muncii, se poate stabili o durată minimă de repaus de 24 de ore”.

5. Concluzii

Repausul zilnic și repausul săptămânal sunt forme distincte ale timpului de odihnă, care nu se confundă și, nici nu se pot întrepătrunde. Ele însă, de regulă, se cumulează primul precedându-l obligatoriu pe cel de-al doilea. În același timp, cele două forme ale timpului de odihnă constituie drepturi ale angajaților/lucrătorilor care trebuie să respecte întocmai de angajator.

În considerarea statuării Curții Europene de Justiție, repausul zilnic permite angajatului să se sustragă din mediul său de lucru după încheierea programului dintr-o zi și refacerea forței sale de muncă, desfășurarea activităților familiale, personale, cotidiene și pregătirea pentru o nouă zi de lucru. Repausul săptămânal are ca scop să permită angajatorului să se odihnească după o săptămână de activitate profesională.

Observăm că legea noastră națională este mai favorabilă decât norma europeană. Astfel, în timp ce art. 35 alin. (1) C. muncii prevede 12 ore consecutive de repaus zilnic, art. 3 din Directiva 2003/88 instituie un repaus zilnic de 11 ore. Tot astfel, art. 137 alin. (1) C. muncii stabilește 48 de ore consecutive de repaus săptămânal, de regulă sâmbăta și duminica, art. 5 alin. (2) din Directivă prevede un repaus neîntrerupt de cel puțin 24 de ore. Rezultă un repaus total (zilnic și săptămânal) reglementat de legea română de 60 de ore (12+40), față de 35 de ore reglementate de normă europeană (11+24).

---