Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
168 views
Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora, raportat la conţinutul criticilor formulate şi la dispoziţiile legale incidente, după cum urmează:
a) Recursul reclamantei a contestat soluţia instanţei de apel sub aspectul regulilor de determinare a întinderii prejudiciului, denunţând ca nelegală opţiunea acesteia de a ignora raportul de inspecţie fiscală nr. x/9.05.2017 şi Decizia de impunere nr. x/9.05.2017 văzute de parte ca acte administrativ-fiscale necontestate în contencios administrativ, aşadar definitive şi care atestă, fără putinţă de tăgadă, întinderea obligaţiei de plată la nivelul sumei de 338.127 RON – şi de a limita obligaţia fiscală de plată ce cade în sarcina pârâtului strict la prejudiciul stabilit în dosarul penal nr. x/2019
Criticile recurentei, încadrabile în raport de conţinutul lor, în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..(întrucât pun în discuţie forţa probantă a actelor administrativ-fiscale emise de organele proprii, în determinarea întinderii prejudiciului cauzat printr-o faptă penală, a cărui reparare se realizează pe calea unei acţiuni de drept comun), nu pot fi primite, relevantă analizei fiind împrejurarea că partea a dedus soluţionării, pe calea dreptului comun, pretenţiile sale de reparare a prejudiciul cauzat prin actele pârâtului circumscrise infracţiunii de evaziune fiscală, pretenţii ce au fost alăturate acţiunii penale în procesul penal instrumentat împotriva acestuia, în calitate de administrator şi asociat unic al societăţii B., dar care au fost lăsate nesoluţionate ca urmare a pronunţării unei soluţii de condamnare a acestuia pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat.
Aşa cum în mod pertinent au observat instanţele de fond în analiza lor, raportul de inspecţie fiscală nr. x/90.05.2017 şi Decizia de impunere nr. x/9.05.2017 sunt acte administrativ-fiscale ce au stabilit obligaţii în sarcina societăţii comerciale verificate S.C. B., subiect de drept care astăzi nu mai există, prin sentinţa civilă nr. 103/24.02.2020 a Tribunalului Arad pronunţată în dosarul nr. x dispunându-se închiderea procedurii falimentului şi radierea societăţii debitoare.
Aşadar, actele administrativ fiscale cu caracter definitiv de care reclamanta s-a prevalat în actuala procedură sunt acte lipsite de orice eficienţă juridică, acestea neputând fi opuse pârâtului chemat să răspundă pentru faptele sale în nume personal şi nici exhibate cu valoarea unor probe cu forţă doveditoare absolută cât priveşte întinderea prejudiciului cauzat de pârât. De altfel, când critică drept nelegală şi netemeinică observaţia instanţelor de fond în sensul că „actul administrativ priveşte faptele societăţii comerciale, iar nu persoana pârâtului”, reclamanta nu îşi argumentează în niciun fel punctul de vedere.
Nu mai puţin, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa constantă că într-un proces ce are ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, autoritatea fiscală care se constituie parte civilă nu are un drept absolut în stabilirea pretenţiilor civile care constau exclusiv în sumele datorate bugetului de stat, prejudiciul cauzat neputând avea un cuantum variabil funcţie de pretenţiile pe care le avansează partea civilă, ci este cel care rezultă din actele dosarului, din rechizitoriu sau din actele financiar-contabile existente în dosar (în acest sens, Decizia nr. 318/2006, Decizia nr. 1053/2008, Decizia nr. 1594/2009, Decizia nr. 1564/2010, Decizia nr. 179/2019).
Chiar dacă reclamanta a înţeles să se folosească de aceste înscrisuri în dovedirea pretenţiilor sale, deduse judecăţii pe calea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva pârâtului cercetat şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, acestea rămân supuse regulilor probatorii din dreptul comun, guvernate de dispoziţiile art. 249 şi următoarele C. proc. civ..şi liberei puteri de apreciere a judecătorului cauzei.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, nu pentru că ar fi fost ignorate probele cu care reclamanta a înţeles să dovedească întinderea prejudiciului (raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere), ci întrucât – în acord cu regulile de drept mai sus menţionate – instanţele de fond au supus evaluării toate probele cauzei şi au înţeles să dea eficienţă celor administrate în condiţii de contradictorialitate şi care au dovedit un conţinut ridicat de pertinenţă şi credibilitate, astfel încât, s-a stabilit că prejudiciul cauzat prin faptele pârâtului este cel determinat în procesul penal, pe baza probei cu expertiza de specialitate, iar nu cel invocat de reclamantă pe baza unor înscrisuri emise de organele sale de inspecţie şi control.
De altfel, într-o ipoteză ideală, în care societatea S.C. B. ar mai fi existat, cele două acte administrativ-fiscale invocate de reclamantă ar fi putut fi valorificate pe seama acesteia doar, iar nu şi a pârâtului persoană fizică, cercetat pentru evaziune fiscală în dosarul penal nr. x/2017 şi chemat în judecată în litigiul pendinte pentru repararea prejudiciului astfel cauzat, pe calea unei acţiuni civile întemeiate pe dreptul comun.
Actele administrativ-fiscale întocmite împotriva societăţii administrate de pârât au stat la baza sesizării penale, însă acesta a contestat parţial creanţa invocată de actuala reclamantă, solicitând verificarea sumelor denunţate ca fiind datorate prin administrarea unei probe cu expertiza contabilă fiscală, expertiza concluzionând asupra existenţei unui prejudiciu cert de 129.836,32 RON (impozit pe profit şi TVA).
De asemenea, nu prin valorificarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil – după cum fără temei a criticat reclamanta o nesocotire de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. civ..pen. – s-a ajuns la stabilirea în sarcina pârâtului a obligaţiei sale de plată a sumei în cuantumul mai sus arătat, cu titlu de prejudiciu, ci prin aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din C. proc. civ..pen. care permite valorificarea probelor administrate în cursul procesului penal în faţa instanţei civile care judeca acţiunea civilă alăturată celei penale, dar care a fost lăsată nesoluţionată prin hotărârea definitivă a instanţei penale.
În considerarea celor anterior arătate, Înalta Curte reţine ca fiind legală soluţia instanţei de apel care a stabilit că întinderea prejudiciului este cea care rezultă din probele cauzei (raportul de expertiză fiscală administrată în dosarul penal x/2017, valorificat în procesul civil în conformitate cu art. 27 alin. (2) C. proc. civ. pen, în condiţiile neadministrării unor probe nemijlocite contrare în cauza pendinte), astfel cum au fost interpretate şi apreciate prin hotărârea de primă instanţă, iar nu cea rezultată din actele întocmite de organele proprii de inspecţie şi control ale reclamantei (dresate societăţii comerciale B.) motiv pentru care recursul formulat va fi apreciat ca nefondat şi respins în consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ.
b) Recursul pârâtului a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a pus în discuţie legalitatea soluţiei adoptate pe cale incidentală asupra admisibilităţii cererii reclamantei de recuperare a prejudiciului cauzat prin activitatea infracţională a acestuia, pe calea acţiunii în angajarea răspunderii sale civile delictuale, soluţie ce a făcut obiectul apelului propriu formulat împotriva hotărârii de primă instanţă.
Potrivit pârâtului, ambele instanţe de fond au considerat greşit că sunt incidente în cauză prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. civ..pen. şi cele ale art. 1357-1359 C. civ., în condiţiile în care, deşi a parcurs procedura specială a insolvenţei în dosarul civil nr. x/2017 al Tribunalului Arad, reclamanta nu a exercitat nicio acţiune în atragerea răspunderii administratorului, condiţie impusă de dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 şi de principiul de drept „specialia generalibus derogant”, nemaiputându-se introduce o nouă cerere pe temeiul dreptului comun după parcurgerea procedurii speciale (cea a Legii nr. 85/2014), pentru aceeaşi creanţă, doar pentru că nu s-ar fi reuşit recuperarea acesteia în procedura specială.
Criticile recurentului sunt nefondate iar opinia sa asupra imposibilităţii formulării unei noi cereri pe temeiul dreptului comun, pentru aceeaşi creanţă, după epuizarea căilor speciale de recuperare a acesteia prevăzute de Legea nr. 85/2014, sunt lipsite de orice fundament legal.
În primul rând, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu impun o condiţie de felul celei evocate de recurentul-pârât, a imposibilităţii recuperării pe temeiul dreptului comun a creanţei, dacă nu s-a exercitat o acţiune pentru atragerea răspunderii administratorului societăţii debitoare.
În al doilea rând, nici prevederile art. 169 din Legea nr. 84/2015 nu instituie o atare condiţie, acestea reglementând doar o posibilitate iar nu o cale imperativ de urmat, aceea ca o parte sau întregul pasiv al debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportat de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una din faptele descrise la lit. a)-h). Alineatul 8 al aceluiaşi articol prevede însă că aplicarea dispoziţiilor alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracţiuni, ceea ce într-un sens larg, se poate spune că corespunde situaţiei incidente în cazul pârâtului, care a fost chemat să răspundă penal pentru faptele personale săvârşite în calitate de administrator al S.C. B., ce au intrat în conţinutul material al infracţiunii de evaziune fiscală, dar şi civil, pentru repararea prejudiciului cauzat prin aceste fapte (pe calea acţiunii pendinte).
Totodată, atunci când pretinde aplicarea principiului de drept „specialia generalibus derogant” cu trimitere la conţinutul Legii nr. 85/2014, dar şi când reclamă aplicarea aceleiaşi dezlegări date prin decizia de speţă nr. 489/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâtul scapă din vedere că acţiunea de faţă urmăreşte recuperarea prejudiciului produs bugetului de stat prin acţiunile sale personale nelegale (ca persoană fizică) ce au intrat în conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală, iar nu recuperarea vreunui prejudiciu imputabil ori atribuit unei persoane juridice (cea al cărei administrator şi unic asociat a fost până la data radierii acesteia). Aşa cum corect au semnalat ambele instanţe de fond, situaţia litigioasă a cauzei pendinte este cu totul diferită de cea din jurisprudenţa invocată de pârât, în care calitatea de pârâtă aparţinea unei societăţi comerciale, care aceasta fusese urmărită penal şi tot ea încheiase şi acordul de vinovăţie. Tocmai pentru că litigiul pendinte a fost generat de nevoia recuperării prejudiciului cauzat prin acţiunile nelegale ale pârâtului, condamnat şi chemat să răspundă (inclusiv) penal pentru fapta proprie, acesta nu are a invoca nicio apărare sprijinită pe vreun principiu ori pe vreo dispoziţie legală regăsită în cuprinsul Legii nr. 85/2014, după cum corect reţine şi instanţa de apel.
Singurul element care ar putea influenţa, nu admisibilitatea acţiunii pendinte, ci temeinicia acesteia, s-ar putea regăsi în eventuala recuperare a creanţei reclamantei în cadrul altor proceduri urmate de aceasta, cum e cea a înscrierii creanţei în tabloul general al creditorilor în procedura insolvenţei deschisă împotriva societăţii B.. Însă, cum s-a reţinut în cauză că urmarea acestei proceduri de către reclamantă a condus doar la valorificarea unor sume modice pe seama bunurilor societăţii, insuficiente pentru recuperarea creanţei fiscale, niciun argument de lege nu se opune soluţionării acţiunii civile, ce a fost alăturată celei penale în procesul penal, dar lăsată nesoluţionată în circumstanţele ce au condus la finalizarea acestuia (pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de pârât), acţiune civilă având ca scop şi obiect recuperarea prejudiciului decurgând din săvârşirea faptei ce a atras condamnarea sa penală.
Deşi invocate de recurentul-pârât, dezlegările din decizia 69/2023 a ÎCCJ-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu sunt incidente cauzei, întrucât problema de drept ce a stat la baza respectivei soluţii de principiu are în vedere ipoteza condamnării inculpatului, care achită integral pretenţiile părţii civile în condiţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a admiterii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei în condiţiile art. 478 şi următoarele din C. proc. pen., stabilindu-se că, în aceste circumstanţe, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, nefiind incidente prevederile art. 486 alin. (2) C. proc. civ. penală. Or, această ipoteza nu se regăseşte integral în datele litigiului pendinte, pârâtul neachitând integral prejudiciul datorat părţii civile, obligarea la acoperirea acestuia constituind tocmai scopul procesului. În plus, dezlegarea în drept evocată nu are nicio legătură cu chestiunea admisibilităţii acţiunii pendinte ce a fost contestată prin recursul pârâtului, acţiune a cărei soluţionare – cum s-a arătat deja cu prilejul analizei recursului declarat de reclamantă – nu a valorificat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare a pârâtului în privinţa stabilirii întinderii prejudiciului (art. 28 alin. (1) C. proc. pen.), ci doar probele din procesul penal, conform art. 27 alin. (2) C. proc. civ..pen.
În considerarea acestor motive, Înalta Curte nu poate primi, din lipsa oricăror argumente care să o susţină, critica recurentului-pârât privitoare la greşita reţinere a incidenţei în cauză a prevederilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen. şi a celor date de dispoziţiile art. 1357-1359 C. civ., nefiind demonstrată existenţa unui fine de neprimire pentru soluţionarea acţiunii de faţă care, în circumstanţe obişnuite, ar fi putut fi rezolvată chiar de instanţa penală care a pronunţat condamnarea pârâtului pentru infracţiunea de evaziune fiscală.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că sunt nefondate, Înalta Curte va respinge ambele recursuri declarate.
Sursa informației: www.scj.ro.
