Remediul procedural al excepției de neconstituționalitate. Scop, finalitate, natură juridică (NCPP, CR, CEDO)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 171/A/2017

NCPP: art. 43, art. 275 alin. (2) și (6), art. 421 pct. 1 lit. b), art. 426, art. 431, art. 432, art. 477 alin. (3); Legea nr. 47/1992: art. 2 alin. (3), art. 29; Legea nr. 255/2013: art. 102; Constituția României: art. 1 alin. (5), art. 11, art. 16, art. 20, art. 21 alin. (4),  art. 23, art. 24, art. 53, art. 126 alin. (1), art. 129, art. 146 lit. d); CEDO: art. 6, art. 13, art. 14 și art. 16; art. 2 din Protocolul nr. 7 și art. 1 din Declarația O.N.U. 

1. Examinând cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 raportat la art. 431, art. 43 C. proc. pen. și art. 102 din Legea nr. 255/2013, precum și a dispozițiilor art. 477 alin. (3) C. proc. pen. formulate de contestatorul A., Înalta Curte de Casație și Justiție, reține următoarele:

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a verifica constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate. Ca atare, instanța nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată, respectiv aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

În analiza acestor condiții, referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 raportat la art. 431, art. 432 C. proc. pen. și art. 102 din Legea nr. 255/2013, instanța reține că excepția a fost invocată de contestatorul A., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți și că textul criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Înalta Curte constată, însă, în raport de motivele scrise, dar și de cele dezvoltate oral de apărare în susținerea legăturii excepției cu soluționarea cauzei, că prin problema ridicată nu se antamează, în realitate, o chestiune de constituționalitate.

Or, în speță, contestatorul A. a invocat, în esență, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 raportat la art. 431 și art. 432 C. proc. pen. și art. 102 din Legea nr. 255/2013 prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (4), art. 16 alin. (1) din Constituția României, apreciind că normele procedurale sunt lipsite de predictibilitate și previzibilitate și, în lipsa unei motivări în fapt și în drept a hotărârii, este pus în postura de a nu mai putea ataca hotărârea menționată.

Ca atare, prin invocarea argumentelor ce susțin excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 raportat la art. 431, art. 432 C. proc. pen. și art. 102 din Legea nr. 255/2013 autorul excepției nu vizează, o conformitate a normei penale cu dispoziții penale ci o completare a legii procesual penale, verificări care exced competenței Curții Constituționale, astfel cum este prevăzută în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și cum a stabilit în jurisprudența instanței de contencios constituțional (în acest sens, Decizia nr. 152 din data de 12 octombrie 1999, publicată în M. Of. nr. 3/2000; Decizia nr. 6 din data de 18 ianuarie 2000 publicată în M. Of. nr. 127/2000; Decizia nr. 393/1997, publicată în M. Of. nr. 143/1998; Decizia nr. 63/1998, publicată în M. Of. nr. 195/1998).

Față de aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, va respinge cererea contestatorului A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de acesta.

În ceea ce privește solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 477 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte având în vedere dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale constată că, aceasta a fost invocată în fața instanței judecătorești învestită cu soluționarea apelului formulat de autorul excepției, textul de lege criticat fiind în vigoare la data solicitării.

În cauză, din examinarea argumentelor invocate de apelantul contestator în susținere excepției, rezultă că, în esență, s-a susținut că sintagma „obligatorie pentru instanțe” este lipsită de claritate și predictibilitate și creează confuzii și interpretări diferite în rândul instanțelor, fiind în conflict cu dispozițiile art. 53, art. 21, art. 16, art. 20 din Constituție și art. 6, art. 13, art. 14 și art. 16 din Convenție, art. 2 din Protocolul nr. 7 și art. 1 din Declarația O.N.U., în sensul că deciziile pronunțate în dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală produc efecte în plan legislativ și au consecințe negative asupra drepturilor fundamentale ale părților nu pot fi supuse controlului de legalitate sau dezbaterii părților. În concret, a făcut referire la decizia nr. 5/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și efectele pe care le are asupra părților interesate, punându-le în imposibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii pronunțate în etapa admisibilității în principiu a cererii a contestației în anulare.

Se reține că, în cauză, nu au fost invocate argumente concrete de neconstituționalitate a art. 477 alin. (3) C. proc. pen., ci, mai degrabă, încearcă să se realizeze interpretare a textului de lege, printr-o analiză de drept comparat și o aplicare directă a normelor C.E.D.O., dar și o aplicare a normelor jurisprudențiale în cauză, activitate refuzată în mod constant de Curtea Constituțională, care a apreciat o astfel de sesizare ca inadmisibilă. Astfel, în practica sa constantă, Curtea Constituțională a arătat că atunci când critica de neconstituționalitate vizează interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, excepția trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale [art. 126 alin. (3) din Constituția României].

În consecință, se apreciază că și această excepție de neconstituționalitate a prevederilor legale menționate este lipsită de pertinență în raport cu procesul principal în care a fost invocată.

2. Referitor la apelul declarat de contestatorul A., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru următoarele motive:

La data de 18 ianuarie 2017, Înalta Curte a fost sesizată cu apelul contestatorului A. numai în ceea ce privește dispoziția din decizia penală nr. 44 din 17 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 teza I C. proc. pen.

La termenul de judecată din data de 17 mai 2017 contestatorul A. a precizat că apelul declarat în cauză vizează hotărârea pronunțată de curtea de apel în integralitatea ei, atât în ceea ce privește dispoziția de respingere a excepției de neconstituționalitate, cât și împotriva dispoziției prin care s-a respins, ca inadmisibilă în principiu, contestația în anulare. Sub acest aspect instanța reține că limitele învestirii sale sunt determinate de declarația de apel, astfel cum a fost formulată de contestator și depusă la dosar, în termen legal, pe cale de consecință, va analiza apelul contestatorului A. numai sub aspectul criticilor dispoziției din hotărâre referitoare la excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

În susținerea căii de atac, apelantul contestator A. a invocat faptul că hotărârea atacată este nelegală, întrucât instanța în etapa admisibilității în principiu a contestației în anulare trebuie să analizeze îndeplinirea elementelor esențiale și cumulative respectiv, dacă aceasta este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivul invocat este prevăzut de art. 426 C. proc. pen., și dacă în sprijinul contestației se depun sau se invocă dovezi care se află la dosarul cauzei, condiții care sunt îndeplinite în cauză.

Astfel, a solicitat desființarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât aceasta nu poate fi soluționată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind vorba despre o excepție.

Conchizând, a solicitat să i se acorde posibilitatea de a supune hotărârea care se va pronunța pe fondul contestației, la o cale de atac, iar dacă aceasta va fi soluționată de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai are această posibilitate, chiar dacă se pronunță o soluție de admitere sau de respingere.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

În acest caz, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Instanța nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În cauză, din examinarea argumentelor invocate de contestatorul A., Înalta Curte constată că obiecțiunile formulate de acesta cu privire la a disp. art. 426 teza I C. proc. pen. rap. la art. 1 alin. (5), art. 11 și 20, art. 16, art. 21, art. 24, art. 23 și art. 129 din Constituția României nu sunt critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

Ca atare, Înalta Curte apreciază ca inadmisibile cererea de sesizare a Curții Constituționale, în condițiile în care remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de contestatorul A. în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală în realitate, criticându-se modul de aplicare de către instanțele judecătorești a acestor dispoziții legale.

În consecință, deși excepția de neconstituționalitate este chestiune prejudicială, respectiv o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă, ea reprezintă, totodată, un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, în caz contrar pierzându-și natura juridică de excepție (în acest sens fiind Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 74/31.01.2007).

Pentru considerentele arătate, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziției din decizia penală nr. 44 din 17 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

În baza art. 275 alin. (2) și (6) C. proc. pen., având în vedere culpa procesuală a acestuia, îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.

Sursa informației: www.scj.ro.