Relaţia dintre dreptul de autor şi drepturile reale: cazul „Cimitirului vesel” din Săpânţa

13 mart. 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 1066
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Precizări prealabile

Anul 2017 a însemnat, un moment de cotitură pentru jurisprudența românească în materia dreptului de autor. Par cuvinte mari, dar, în opinia noastră, Decizia nr. 1613/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție[1] vine să aducă elemente de maximă noutate în materia drepturilor de autor asupra unor opere de artă aflată la limita dintre simbol religios, obiect de cult și folclor.

Cimitirul „Vesel” din Săpânța și-a dobândit notorietatea datorită stilului absolut special al crucilor realizate pornind de la cruce ca obiect de cult, așa cum e definit de Legea nr. 103/1992, adăugând elemente din folclor (forme, culori), pictură naivă și versuri populare care încercau să caracterizeze defunctul.

În 2011 moștenitorii celui care a inițiat acest stil de cruce au solicitat, în contradictoriu cu Parohia Ortodoxă Săpânța-Episcopia Ortodoxă a Mara­mureșului și Sătmarului, recunoașterea dreptului de autor asupra crucilor și, pe cale de consecință, calitatea lor de titulari de drepturi. A mai existat un capăt de cerere constând în solicitarea unei sume de bani, cu titlu de drepturi patrimoniale de autor, „ca urmare a folosirii, fără drept, a operelor revendicate”.

Fără a avea lă îndemână dosarul cauzei, lectura deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiției ne face să identificăm mai multe probleme de natură juridică, pe care le vom analiza mai jos:

a) aplicarea legislației în materia dreptului de autor în timp,

b) aplicarea legislației specifice administrării cimitirelor,

c) relația proprietar al crucii-titular de drepturi de autor,

d) relația proprietar/administrator cimitir – titular de drepturi de autor,

e) dreptul la imagine asupra crucii, protejată prin drept de autor, amplasată în spațiul public. Unele dintre aceste probleme credem că au fost corect soluționate de instanța supremă, altele ne dau prilej de comentarii, mai ales că în recurs nu au mai putut fi analizate.

În esență, „instanța de apel a apreciat că se poate concluziona în sensul că opera lui C., reprezentată de crucile de lemn identificate ca fiind realizate de către acesta, și care se află în prezent în Cimitirul Vesel din Săpânța, este o operă originală, fiind în mod indubitabil identificabilă amprenta perso­nalității creatoare a autorului, neprezentând nicio relevanță faptul că au fost folosite elemente de etnografie și folclor în creația sa. (…) În consecință, în temeiul art. 7 coroborat cu art. 10 lit. b) și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, curtea de apel a decis în sensul recunoașterii calității de autor al operei constând în cele 151 de cruci aflate în Cimitirul Vesel din Săpânța, în favoarea lui C”. Este, la un alt nivel, o reiterare a cazului „Păsării în spațiu” a lui Constantin Brâncuși, taxată de vama S.U.A. ca materie primă în 1927. Acel proces istoric a „ilustrat dificultatea definirii operei de artă și criteriile sale de apreciere”[2].

 

2. Legea aplicabilă operelor respective și voința părților

Revenind la problemele identificate mai sus, constatăm că instanța supremă a fost singura care abordat problema aplicării legii în timp, plecând de la premisa unui contract de comandă pentru cruci care, originale fiind, sunt calificate, după aproape 50 de ani, opere protejate prin drept de autor. Cum unui act juridic civil i se aplică legea în vigoare la acel moment[3], contrac­­tului respectiv i s-a aplicat Decretul nr. 321/1956 care spune că „transmi­terea dreptului de proprietate asupra originalului nu implică și cesiunea dreptului de reproducere, multiplicare și difuzare, dacă nu s-a convenit altfel”. Altfel spus autorul crucilor a rămas după vânzare titular de drepturi de autor, protejate azi de legea în vigoare conform art. 149 alin. (2) al Legii nr. 8/1996.

Singurele obiecțiuni ce pot fi aduse acestei abordări țin de dovedirea voinței părților la acel moment și cum au calificat părțile, meșterul crucer și cumpărătorii crucilor actele juridice încheiate. Apreciem, intuitiv și fără a critica soluția instanței supreme, că în acele vremuri (1960-1970) astfel de contracte erau calificate de părți ca fiind de vânzare-cumpărare a unui bun mobil, crucea, fără ca părțile să cunoască, sau să aibă în vedere reglementările specifice dreptului de autor. Practic, instanțele au apreciat că a fost un contract de comandă a unei opere purtătoare de drepturi de autor și nu un simplu contract de vânzare-cumpărare a unei cruci. Putem recalifica, după aproximativ 50 de ani, natura juridică a unui act civil fără să cunoaștem voința părților? Ce s-ar întâmpla dacă am putea dovedi, măcar într-un singur caz, că părțile au avut în vedere, cum spunea legea în vigoare, și cesiunea drepturilor patrimoniale de autor? Crucea era cumpărată pentru a fi amplasată pe un mormânt, devenind bun imobil prin destinație, pământul respectiv fiind în proprietatea sau în folosința cumpărătorului crucilor.

Instanțele nu au verificat, sau nu au putut, care a fost voința reală a părților la încheierea actului de transmitere a dreptului de proprietate și, recunoscând dreptul de autor asupra crucilor, au impus obligații negative celor care au în folosință mormintele, precum respectarea drepturilor morale cu privire la opera (crucea de pe mormântul familiei).

Videoconferința regională de insolvență Buzău

 

3. Legislația specifică administrării cimitirelor

În cazul ”Cimitirului vesel” au fost invocate, în recurs, mai multe regle­mentări în materia obiectelor de cult și cimitirelor: Legea nr. 103 din 22 septembrie 1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru pro­du­cerea obiectelor de cult, Legea nr. 102 din 8 iulie 2014 privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare și Regulamentul pentru organi­zarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mănăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române. Fiind invocate în recurs instanța supremă nu a mai putut să le analizeze, conform art. 316 și art. 292 alin. (1) C. pr. civ.[4]

Interesantă, din perspectiva cazului nostru, este prevederea din art. 1 al Legii nr. 103/1992, care prevede că: „Biserica Ortodoxă Română și celelalte culte religioase au, în exclusivitate, dreptul de producere și valorificare a obiectelor și vesmintelor de cult (…) Prin obiecte de cult, în sensul prezentei legi, se înțeleg vasele liturgice, icoanele metalice sau litografiate, crucile, crucifixele, mobilierul bisericesc, cruciulițele și medalioanele cu imagini reli­gioase specifice cultului, obiectele de colportaj religios și altele aseme­nea”. Nefăcând distincție între crucea ca obiect de cult (bun mobil) și una devenită imobil pe mormânt, pare să fie o licență legală exclusivă pentru valorificarea și a acesteia din urmă sau cel puțin a imaginii ei[5]. Altfel spus, titularul de drepturi nu mai are exclusivitate în exploatarea comercială a imaginii crucii ci cultul religios. Este însă o interpretare foarte strictă și considerăm că textul citat mai sus are în vedere exclusivitatea în producerea și valorificarea crucii, bun mobil, ca obiect de cult.

Caracterul sacru al cimitirului, prevăzut în Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mănăstirești din cu­prin­sul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române[6], nu are relevanță din perspectiva drepturilor patrimoniale ale autorului, nefiind încălcate nici dreptul de proprietate și nici sacralitatea de existența unor drepturi de autor. Mai mult, prevederea din Regulament, referitoare la faptul că cimitirele sunt pro­prietatea parohiilor este depășită de situația actuală referitoare la dreptul de proprietate asupra terenurilor din cimitire care rareori e proprietate privată a parohiei (de regulă prin donație sau testament).

 

4. Relația proprietar al crucii – titular de drepturi de autor

Calitatea de opere protejate prin drepturi de autor, recunoscută pentru cele 151 de cruci din „Cimitirul vesel”, aduce în discuție o problemă juridică amplu dezbătută atât în literatură cât și în jurisprudență: relația dintre exclusivitatea conferită de dreptul de autor și proprietatea asupra supor­tului operei. Literatura franceză veche a calificat proprietatea asupra suportului unei opere de artă ca fiind o proprietate sui generis, afectată de existența drepturilor morale și patrimoniale de autor[7].

Cele două tipuri de drepturi au o natură juridică diferită și sunt exercitate în paralel de titulari diferiți. Eventualele conflicte între ele se soluționează prin căutarea unui echilibru între exclusivitatea conferită de dreptul de proprietate și cea conferită de dreptul de autor. În cazul operelor de artă plastică sau de arhitectură usus și abusus sunt restrânse de dreptul de autoriza reproducerea operei și dreptul moral la respectarea integrității operei[8].

Interferențe specifice vor exista, cu privire al cele 151 de cruci, între dreptul moral la respectarea integrității operei și proprietarii crucilor, care pot fi titulari ai unui drept de proprietate, de concesiune sau de folosință asupra locului de înhumare. Aceștia ”au obligația de amenajare și de întreținere a acestor locuri și a lucrărilor funerare aferente existente, asigu­rân­du-le un aspect cât mai îngrijit”[9]. Din momentul recunoașterii exis­tenței drepturilor de autor această obligație trebuie executată în corelație cu obligația negativă de a nu afecta integritatea crucilor fără acordul titularului de drepturi morale. Revenind la voința părților de la momentul cumpărării crucilor, neclară din punctul nostru de vedere, aceste obligații sunt împovărătoare pentru rudele defuncților înmormântați în „Cimitirul vesel”.

Inclusiv dreptul patrimonial la autorizarea reproducerii operei limitează atributele dreptului de proprietate, astfel că eventuale reproduceri în miniatură nu vor fi autorizate de proprietar ci de titularul de drepturi patrimoniale[10], moștenitorii autorului celor 151 de cruci. Cazul nostru vine să susțină concluzia că regimul juridic pentru suportului material al anumitor opere este în permanentă construcție în funcție de specificul acestora[11].

 

5. Relația administrator cimitir – titular de drepturi de autor

Administratorul cimitirului în care se găsesc cele 151 de cruci poate „retrage dreptul de folosință a locurilor de înhumare și îi înștiințează în scris pe titularii dreptului de folosință în următoarele cazuri:

a) titularului i se atribuie un alt loc de înhumare;

b) părăsirea sau menținerea în stare de neîngrijire pe o perioadă mai mare de 2 ani a locurilor de înhumare și a lucrărilor funerare, după o notificare prealabilă;

c) neplata taxelor în condițiile prevăzute de contract”[12].

Dacă suportul material al operei este abandonat devine res nullius[13]. În urma acestei retrageri a dreptului de folosință administratorul cimitirului va trebui să își exercite toate drepturile cu respectarea dreptului patrimo­nial de a autoriza reproducerea operei și a celui moral la respectarea integrității crucilor.

În cazul de față, respectarea unei prevederi din Legea privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare ar fi evitat încălcarea dreptului de autoriza reproducerea și comunicarea operei. Ceea ce au solicitat moște­ni­torii autorului crucilor au fost drepturi bănești colectate ca taxă de vizitare, în condițiile în care art. 35 alin. (2) al legii menționate prevede ca accesul în cimitir e gratuit.

 

6. Dreptul la imagine asupra crucii, protejată prin drept de autor, amplasată în spațiul public

Parte a disputei juridice a fost și reproducerea fotografică a crucilor respective. Suntem în situația unor bunuri imobile aflate într-un spațiu cu acces gratuit pentru orice persoană. Având în vedere prevederile art. 35 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996[14], o astfel de operă poate fi reprodusă sau comunicată fără acordul titularului dacă nu se vine în contact cu opera și reproducerea sau comunicarea nu se face în scop comercial[15].

Dacă vorbim de cruci neamplasate, bunuri mobile, se opinează că repro­ducerea nu se poate face fără acordul titularului de drepturi sau proprietarului în cazul în care drepturile patrimoniale de autor au încetat[16].

 


* Este extras din Revista română de dreptul proprietății intelectuale nr. 4/2019.

[1] Disponibilă pe pagina Înaltei Curți de Casație și Justiție: https://www.scj.ro/1093/ Detalii-jurisprudenta customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=143873.

[2] Nadia Walravens, L‘œuvre dart en droit d auteur, Economica, Paris, 2005, p. 11.

[3] Principiu reafirmat și în materia dreptului de autor în art. 149 alin. (1) al Legii nr. 8/1996 „Actele juridice încheiate sub regimul legislației anterioare își produc toate efecte conform aceleia (…).

[4] A se vedea Daniel Ghiță, Drept procesual civil, Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 245

[5] Art. 2 al Legii nr. 103/1992 `Producerea sau valorificarea bunurilor prevăzute la art. 1 de către alte persoane, fizice sau juridice, decât cultele religioase se poate face numai cu auto­rizarea lor prealabilă, dată în condițiile stabilite de către fiecare cult în considerarea propriei sale exclusivități”.

[6] http://bibliocanonica.com/regulamentul-pentru-organizarea-si-functionarea-cimitirelor-pa­rohiale-si-manastiresti-din-cuprinsul-patriarhiei-romane/ (accesibil la 25.10.2019).

[7] Eugèn Pouillet, Traité théorique et pratique de la propriété littéraire et artistique et du droit de representation, Imprimerie et Librairie Générale de Jurisprudence, Paris, 1894, p. 32.

[8] Frédéric Pollaud-Dulian, Le droit dauteur, Economica, Paris, 2005, p. 359, Christophe Caron, Droit dauteur et droit voisins, Litec, Paris, 2009, p. 251.

[9] Art. 18 din Legea nr. 102/2014.

[10] Pierre Yves Gautier, Propriété littéraire et artistique, Presses Universitaires de France, Paris, 2017, p. 119.

[11] Christophe Caron, Droit dauteur et droit voisins, Litec, Paris, 2009, p. 257.

[12] Art. 19 din Legea nr. 102/2014.

[13] André Lucas, Henri-Jacques Lucas, Traité de la propriété litteraire et artistique, Litec, Paris, 2001, p. 196.

[14] „Sunt permise, fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații (…) f) cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, distribuirea sau comu­nicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări și dacă este utilizată în scopuri comerciale;”.

[15] Viorel Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 493.

[16] Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Considerații privind dreptul la imagine asupra bunurilor, In Honorem Corneliu Bîrsan, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 151.

Relația dintre dreptul de autor și drepturile reale: cazul „Cimitirului vesel” din Săpânța was last modified: martie 12th, 2020 by Edmond Gabriel Olteanu

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter