Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice. Neîndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunii. Recurs (NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 151/RC/2017

NCP: art. 337; NCPP: art. 275 alin. (2), art. 433, art. 438 alin. (1) pct. 7, art. 447, art. 448 alin. (1) pct. 1

Criticile recurentului A. vizează, pe de o parte, caracterul nelegal al probelor care au condus la stabilirea vinovăției sale, iar pe de altă parte, interpretarea probelor de către instanțele de fond și de apel în reținerea tipicității faptelor care au dus la condamnare.

Recursul în casație analizează din perspectiva cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. doar existența elementelor ce caracterizează infracțiunea, așa cum decurg din situația de fapt reținută de instanța de apel. Legalitatea și interpretarea probelor nu pot face obiectul recursului în casație, astfel încât instanța urmează să analizeze doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de Curtea de Apel Pitești, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Înainte de analiza concretă a criticilor formulate de inculpat, se impun anumite considerații teoretice asupra căii extraordinare de atac a recursului în casație.

Eventualele erori intervenite în activitatea de judecată, fie în privința stabilirii faptelor, fie în ceea ce privește aplicarea legii, pot fi înlăturate în urma exercitării controlului judiciar, prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare.

Potrivit Noului C. proc. pen., recursul a devenit o cale extraordinară de atac (reglementată sub denumirea de „recurs în casație” – Partea specială, Titlul III, Cap. V, Secțiunea a 2-a), prin care se atacă hotărâri definitive care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Spre deosebire de recursul reglementat de C. proc. pen. din 1968, care era o cale ordinară de atac, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este, astfel cum s-a arătat anterior, de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Recurentul A. a susținut că activitățile comise, în condițiile date, nu realizează conținutul vreunei infracțiuni prevăzute de legea penală. Astfel, s-a menționat că fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea (refuzul prelevării de mostre biologice pentru stabilirea alcoolemiei, la Spitalul Drăgășani) nu este prevăzută de legea penală, neputând fi încadrată în conținutul legal al infracțiunii prev. de art. 337 C. pen., întrucât a fost comisă ca o reacție de apărare la abuzurile agenților de poliție constatatori, care, depășindu-și atribuțiile de serviciu, au încălcat grav drepturile fundamentale la integritate fizică, demnitate și libertate ale inculpatului.

În acest sens, s-a precizat că ilegalitatea acțiunilor agenților constatatori a determinat inculpatul să solicite prezența unui ofițer, de teamă să nu se falsifice mostrele biologice, pentru alterarea rezultatului, așa cum se procedase și cu etilo-testul. În cererea de recurs în casație s-a subliniat că inculpatul nu a refuzat, în principiu, prelevarea mostrelor, însă, de teamă (din moment ce agenții acționau în afara legii, având de executat, foarte probabil, un plan de răzbunare), a considerat că nu trebuie să se supună dispozițiilor acestora (practica a statuat constant că nu există infracțiune când purtătorul autorității de stat își depășește atribuțiile de serviciu; spre exemplu, violențele asupra subiectului pasiv, intervenite după ce acesta a avut o conduită abuzivă, nu realizează conținutul infracțiunii de ultraj).

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în cererea de recurs în casație s-a arătat că, deși legiuitorul a restrâns extrem de mult sfera cazurilor în care poate fi declarată această cale extraordinară de atac, pentru a nu se executa hotărâri de condamnare esențial nelegale ori vădit netemeinice (de exemplu: ispășirea unor pedepse peste maximul legal ori de către altă persoană decât autorul real) ar fi necesară o interpretare extensivă, în spiritul legii penale, avându-se în vedere și rolul organelor judiciare de a stabili adevărul, pentru a nu se permite ca un om nevinovat să fie condamnat pe nedrept. În acest sens, s-a invocat doctrina penală care critică restrângerea motivelor de recurs, întrucât se încalcă dreptul la apărare și se îngrădește accesul efectiv la o cale de atac în procesul penal, ceea ce echivalează cu împiedicarea exercitării căii de atac ordinare, încălcându-se totodată și dreptul la un proces echitabil.

Apărarea a expus în motivele de recurs, pe larg, situația de fapt reținută de instanța de fond și de apel, fiind contestate probele administrate și subliniindu-se că reacția inculpatului a fost de apărare în fața abuzurilor exercitate asupra sa, întrucât agenții constatatori, în loc să aplice normele specifice și să încheie acțiunea la fața locului, au procedat la acte de violență, la lipsire de libertate, pentru a transporta inculpatul la spital în scopul preconstituirii unor pseudo-probe.

Susținerile apărării, astfel cum s-a arătat anterior, nu pot face obiectul recursului în casație pentru care legiuitorul a prevăzut doar examinarea legalității hotărârii în raport de situația de fapt reținută de instanța de apel.

În această etapă procesuală, așa cum s-a arătat atât în doctrină cât și în jurisprudența Înaltei Curți, instanța nu poate schimba ori analiza situația de fapt, ci doar poate constata că fapta, așa cum a fost reținută de instanțele inferioare, nu este prevăzută de legea penală datorită neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii. Din acest motiv se reține că în cadrul căii de atac a recursului în casație nu se poate înfăptui o nouă judecată bazată pe o readministrare a probelor sau pe o reapreciere a acestora, recursul în casație fiind, așa cum s-a arătat anterior, o cale extraordinară de atac ce permite analiza legalității hotărârilor atacate prin raportare exclusivă la motivele expres și limitative prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

În prezenta cauză, instanțele de fond și apel, pe baza probelor administrate, au stabilit că, fapta inculpatului A., care la data de 5 noiembrie 2014 a condus pe drumurile publice autoturismul, fiind depistat la testarea cu aparatul etilotest cu o alcoolemie de 1,32 mg/l alcool pur în aerul expirat și fiind condus la Spitalul Municipal Drăgășani, a refuzat să se supună prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 337 C. pen.

Înalta Curte constată că, atât prin cererea scrisă de recurs în casație, cât și în cadrul concluziilor orale susținute cu ocazia dezbaterilor, incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. a fost invocată prin raportare la o altă situație de fapt decât cea reținută de către instanța de apel.

Prin criticile concret formulate, se constată că recurentul inculpat urmărește, în realitate, reanalizarea pe fond a acuzației care a condus la condamnarea acestuia, inadmisibilă în calea extraordinară de atac a recursului în casație și nu examinarea conținutului constitutiv al infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., prin raportare la situația de fapt reținută prin decizia recurată.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt nefondate criticile formulate prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Drept urmare, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1.116/A din 27 octombrie 2016 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/223/2015.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.