Recurs respins ca nefondat. Cerere de repunere pe rol intervenită după împlinirea termenului de perimare (NCPC, VCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 84/2018

NCPC: art. 304 pct. 7 și 9, art. 248 alin. (1), art. 249, art. 250, art. 261 alin. (1), art. 312 alin. (1); VCPC: art. 244 alin. (1) pct. 1

Art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare. Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar. Dreptul la un proces echitabil impune motivarea riguroasă a hotărârii judecătorești întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, s-a realizat, în mod corespunzător, actul de justiție.

Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă, întrucât ea reprezintă pentru părți garanția că cererile lor au fost analizate cu atenție, inexistența motivării sau motivarea necorespunzătoare atrăgând casarea hotărârii astfel pronunțate.

Astfel, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, deoarece din analiza deciziei recurate rezultă că aceasta este motivată în fapt și în drept, în rigorile cerute de art. 261 C. proc. civ. Împrejurarea că recurentul consideră a fi incorecte argumentele instanței de apel nu echivalează în nici un caz cu lipsa motivării.

În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acesta este nefondat, întrucât din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultă că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 248 și art. 250 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice cerere de reformare sau de revocare, se perimă de drept chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.

Prin urmare, perimarea implică prezumția de renunțare tacită a părții la judecată și constituie, totodată, o sancțiune a pasivității ei, vizând orice cerere de chemare în judecată sau de exercitare a unei căi de atac, operând de drept, la împlinirea termenului legal, împotriva oricăror persoane fizice, inclusiv a celor lipsite de capacitate, precum și a oricăror persoane juridice. În consecință, revine părții obligația de a face dovada că nu a stat în pasivitate sau că ar fi fost împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voința sa.

Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act procedural făcut în cauză. El se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură în scopul judecării, respectiv se suspendă pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor împrejurări mai presus de voința sa.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 311 din 15 noiembrie 2001, publicată în M. Of. nr. 25/17.01.2002, a statuat că:

„perimarea reprezintă o sancțiune procedurală determinată de necesitatea de a curma starea de incertitudine creată asupra raporturilor juridice deduse judecății prin cererea lăsată în nelucrare timp de un an, din vina părții”.

După cum se poate observa, prin încheierea de ședință din data de 18.09.2012, tribunalul, având în vedere că dezlegarea pricinii atârna, în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care făcea obiectul unei alte judecăți, a dispus suspendarea judecării cauzei, conform dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din vechiul C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2013.

Așadar dosarul nr. x/2011 a fost suspendat până la soluționarea cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2013, iar acest din urmă dosar a fost soluționat irevocabil la data de 24.06.2016, prin Decizia nr. 602 din 24 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București.

În cauză în mod corect și cu aplicarea întocmai a dispozițiilor legale privind perimarea s-a statuat că motivul suspendării cauzei dispusă de instanță la data de 18.09.2012 a încetat la data de 24.06.2016, prin pronunțarea deciziei irevocabile din 24.06.2016 în dosarul nr. nr. x/2013, moment de la care a început să curgă termenul de perimare de 1 an prevăzut de art. 248 din C. proc. civ.

Astfel, termenul de perimare s-a împlinit la data de 24.06.2017, ceea ce a condus în mod evident la concluzia că cererea de repunere pe rol formulată de apelant, recurentul din prezenta cauză, la data de 04.10.2017 a intervenit după împlinirea termenului de perimare.

Împrejurarea invocată de recurent cu privire la judecata cererii de revizuire indicată expres în cererea de recurs, nu poate constitui un motiv de întrerupere a perimării, în sensul celor arătate de recurent, întrucât revizuirea ce formează obiectul dosarului nr. x/2017, pe rolul Tribunalului București, constituie o cale de retractare, și nu mai poate constitui o cauză pentru care s-ar impune suspendarea judecății. Textul art. 244 alin. (2) din C. proc. civ. prevede în mod expres că suspendarea dispusă în temeiul alin. (1) al aceluiași articol va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă. În consecință, formularea oricărei căi extraordinare de atac, nu poate justifica menținerea suspendării în temeiul acestui text de lege.

Totodată, față de dispozițiile art. 249 și art. 250 din C. proc. civ., ce reglementează expres cauzele de întrerupere și de suspendare a cursului perimării, formularea cererii de revizuire este lipsită de relevanță, nefiind prevăzută printre motivele de întrerupere sau suspendare.

Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

În consecință, Înalta Curte, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în prezenta cauză.

Sursa informației: www.scj.ro.