Recurs. Obligarea asigurătorului RCA la plata de despăgubiri. Competența instanței (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 284/2017

NCPC: art. 98, art. 99 și art. 104, art. 194 lit. c), 248 alin. (1), art. 461, art. 493 alin. (5), art. 634; Legea nr. 136/1995: art. 49, ; Legea nr. 2/2013: art. XVIII alin. (2); art. 26 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011

Se constată că, în cauză, instanța a fost sesizată cu soluționarea unui litigiu patrimonial, întemeiat pe dispozițiile legale ce reglementează raporturile de asigurări de răspundere civilă delictuală.

Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 21 iulie 2015, sub nr. x/3/2015, reclamata B. a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA și intervenientul forțat C., solicitând obligarea pârâtei la plata de despăgubiri cu titlu de daune materiale, în cuantum de 10.000 lei, reprezentând contravaloarea tratamentelor medicale, chirurgicale și/sau reparatorii, efectuate până la momentul introducerii acțiunii, precum și cele viitoare și daune morale în cuantum de 150.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății.

Ulterior, la data de 12 februarie 2016, mai înainte de începerea dezbaterilor, reclamanta a renunțat la capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri cu titlu de daune materiale.

Prin Sentința civilă nr. 843 din 12 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2015, a fost admisă, în parte, cererea privind pe reclamanta B., fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro, cu titlu de daune morale.

În sinteză, instanța a reținut că, în urma accidentului rutier produs la data de 12 octombrie 2014, în care au fost implicate autovehiculul, condus de numitul C. și autovehiculul condus de numitul D., reclamanta B., pasager în autoturismul condus de D., a suferit leziuni care au necesitat 50 – 60 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză medico-legală aflat în copie la dosar. Autoturismul condus de C., era asigurat RCA la SC A. SA, conform poliței.

Pornind de la prevederile art. 49, teza întâi și art. 54 din Legea nr. 136/1995 și având în vedere prevederile art. 26 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, instanța a reținut că asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.

Instanța a reținut că, din probele administrate, rezultă că prejudiciul încercat de reclamantă constă în trauma psihică suferită în urma accidentului și în consecințele acesteia asupra vieții sale, aceasta fiind afectată și în relațiile cu ceilalți. Prin urmare, instanța apreciază că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru daune morale, ca pretium doloris.

Luând în considerare natura și gravitatea leziunilor suferite de reclamantă în urma accidentului rutier, trauma suferită de acesta, impactul asupra vieții profesionale și sociale, instanța a apreciat că, pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamantă, se impune acordarea unor despăgubiri în sumă de 15.000 euro în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Prin Decizia civilă nr. 1235 din data de 8 septembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelurile formulate de apelanta reclamantă și pârâtă împotriva Sentinței civile nr. 843 din 12 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondate, instanța reținând că nu sunt fondate criticile privind daunele morale, formulate de ambele apelante.

Pornind de la reglementarea raporturilor de asigurări de răspundere civilă delictuală, astfel cum este realizată prin Legea nr. 136/1995, precum și prin Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al CSA, instanța de apel a reținut că daunele morale, în caz de vătămare corporală, se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. La stabilirea daunelor morale urmează a fi avute în vedere gravitatea leziunilor suferite, consecințele pe care acestea le-au produs asupra sănătății, dar și asupra vieții de familie și sociale, posibilitatea pentru victimă de a reveni la viața anterioară accidentului, precum și necesitatea de a-i fi îmbunătățite condițiile de viață, suferințele de ordin psihic etc. Totodată, la stabilirea daunelor morale trebuie avut în vedere principiul echității și proporționalității, în sensul existenței unui just echilibru între prejudiciul suferit și despăgubirea acordată.

În al doilea rând, curtea de apel a constatat că, din probele administrate în cauză, rezultă că apelanta-reclamantă B. a suferit vătămări corporale care i-au produs un prejudiciu moral evident, astfel că suma de 35.000 euro acordată de prima instanță, cu titlu de daune morale, a fost apreciată ca fiind de natură să acopere prejudiciul moral suferit de apelanta reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, la data de 19 octombrie 2016.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 11 noiembrie 2016 și repartizat completului C2.

În baza rezoluției din data de 14 noiembrie 2016, la data de 21 noiembrie 2016 s-a întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, comunicat părților conform dovezilor de comunicare, depunând punct de vedere la raport intimata reclamantă la data de 8 decembrie 2016.

Se reține că, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. „sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs”.

Potrivit dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 89/12.02.2013, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016 „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate (…) în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede ca hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 634 C. proc. civ. și art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, rezultă că decizia pronunțată în soluționarea unui litigiu patrimonial a cărui valoare este mai mică de 1.000.000 de lei, în apel, este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului.

În speță, reclamanta a formulat, la data de 21 iulie 2015, sub nr. x/3/2015, cererea prin care a solicitat obligarea pârâtei SC A. SA la plata următoarelor despăgubiri: daune materiale în cuantum de 10.000 lei, reprezentând contravaloarea tratamentelor medicale, chirurgicale și/sau reparatorii, efectuate până la momentul introducerii acțiunii, precum și cele viitoare; daune morale în cuantum de 150.000 euro.

Prețuirea obiectului cererii de chemare în judecată, în raport de care se determină atât competența instanței, cât și căile de atac cărora le este hotărârea pronunțată de instanță, se face, potrivit dispozițiilor art. 194 lit. c) C. proc. civ., de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată.

Se mai reține că au incidență în cauză și prevederile art. 98, art. 99 și art. 104 C. proc. civ. care, deși cuprinse în același Titlului III al C. proc. civ., referitor la „Competența instanțelor”, reglementează modul de determinare a valorii obiectului cererii de chemare în judecată, relevant pentru stabilirea căilor de atac cărora le este supusă hotărârea judecătorească într-un litigiu, căile de atac ce urmează a fi parcurse în raport de obiectul litigiului, precum și taxa de timbru datorată.

Astfel, dispozițiile art. 98 alin. (1) C. proc. civ., din Titlului III al C. proc. civ., referitor la „Competența instanțelor”, prevăd:

„Competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere”.

Potrivit art. 99 alin. (1) teza I C. proc. civ. „Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte sau cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte”.

În cauză, reclamanta a sesizat instanța cu două capete principale de cerere, primul în valoare de 10.000 lei, la care ulterior partea a renunțat, iar al doilea în valoare de 150.000 euro, echivalentul în lei la data introducerii acțiunii a sumei de 661.455 lei (1 euro/4,4097 lei), acesta din urmă fiind admis în parte.

Prin urmare, în raport de dispozițiile art. 194 lit c) C. proc. civ., precum și ale art. 98 alin. (1) C. proc. civ. și art. 99 C. proc. civ., se constată că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, indicat de reclamantă, este inferioară sumei de 1.000.000 de lei, prevăzută de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

În consecință, în raport de dispozițiile art. 634 C. proc. civ. și art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, Decizia nr. 1235 din data de 08 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului pe niciuna din părțile hotărârii prevăzute de dispozițiile art. 461 C. proc. civ.

Având în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca inadmisibil, recursul formulat.

Sursa informației: www.scj.ro.