Recurs in casație. Părintele care, prin faptele sale de mare gravitate sau purtare abuzivă, periclitează dezvoltarea copilului (NCPP, NCP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 355/2018

NCPP: art. 379 alin. (1) C. pen. rap. la art. 396 alin. (1), (2), art. 404 alin. (2), art. 433, art. 434, art. 436, art. 437, art. 438 alin. (1), art. 440 alin. (2), art. 448 alin. (1) pct. 1; NCP: art. 65 alin. (3), art. 66 alin. (1) lit. e), art. 67 alin. (1) prima teză, art. 91, art. 93

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege.

Scopul recursului în casație îl constituie judecarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că examinarea cauzei se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii.

Astfel, nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, fără a putea cenzura situația de fapt reținută ori temeinicia deciziei atacate, în limita cazurilor prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, 437 și 438 C. proc. pen. ori dacă cererea este vădit nefondată, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Astfel, Înalta Curte a constatat că Decizia penală nr. 526 din 04 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casație, fiind pronunțată în ultimă instanță, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată, în termenul legal, de recurentul inculpat A., fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 – art. 436 C. proc. pen.

În ceea ce privește condițiile de formă prevăzute de 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen. s-a constatat că acestea au fost îndeplinite, astfel în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele inculpatului, hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 526 din 04 mai 2018, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie), precum și semnătura apărătorului ales al inculpatei care a exercitat calea de atac, în numele acesteia.

Condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a rezultat din indicarea temeiul de drept pe care se întemeiază recursul în casație, respectiv dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În cuprinsul cererii, s-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei atacate în privința pedepsei complementare prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. e) C. pen., prin care i s-a interzis inculpatului drepturile părintești pe o perioadă de 1 an de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 237 pronunțată de Judecătoria Medgidia în data de 25.01.2018.

S-a menționat că adoptarea de către instanța de fond a măsurii prev. de art. 66 alin. (1) lit. e) C. pen. este o măsură abuzivă, în contextul în care nu se face în niciun mod dovada exercițiului drepturilor părintești de către inculpat în mod abuziv.

A considerat că măsura luată este cea mai gravă sancțiune ce se poate lua împotriva părintelui care prin faptele sale de mare gravitate sau purtare abuzivă, periclitează dezvoltarea copilului.

S-a apreciat că, prin dispunerea măsurii complementare prev. de art. 66 alin. (1) lit. e) C. pen., instanța de fond și apoi, instanța de recurs au înfrânt dispozițiile recomandării Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Sabou și Parcalab contra României din 28 septembrie publicată în M. Of. nr. 484/2005, orientându-se în primul rând spre sancționarea celui condamnat fără a avea în vedere obligația de a oferi o măsură de protecție pentru minor.

În continuare, s-a menționat că interzicerea drepturilor părintești este o sancțiune care nu poate fi dispusă decât ținându-se seama de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, de împrejurările cauzei, de persoana inculpatului și de interesele copilului, criterii care nu sunt evaluate în decizia recurată, context în care soluția adoptată nu corespunde cerinței Legii nr. 272/2004 privind protecția copilului.

A mai precizat că măsura complementară a interzicerii de exercitare a drepturilor părintești este luată:

– fără a fi dovedită necesitatea luării acestei măsuri,

– fără să fie dovedită proporționalitatea cu situația care a determinat-o, dovada în cadrul căreia ar fi fost necesară examinarea referatelor de evaluare psihoemoțională a minorului,

– fără a se dovedi că măsura luată nu aduce atingere existenței dreptului și libertății minorului la relații personale cu ambii părinți.

Prin urmare, Înalta Curte prin încheierea din data de 20 septembrie 2018, a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 526/P din data de 04 mai 2018 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, și a trimis cauza Completului C9, în vederea judecării recursului în casație formulat de inculpatul A., cu citarea părților, pentru termenul din 04 octombrie 2018.

La termenul din data de 04 octombrie 2018, cauza a fost amânată la data de 18 octombrie 2018, ca urmare a cererii formulată de partea vătămată C.,în vederea pregătirii apărării.

IV. Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În același sens, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanța de casație nu judecă procesul propriu – zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”.

Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de fond a dispus, în baza art. 379 alin. (1) C. pen. rap. la art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 2 luni pentru săvârșirea infracțiunii de „nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului” (faptă săvârșită în 07.01.2017).

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), e) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e) C. pen. pe o perioadă de 1 an de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe cu titlul de pedeapsă complementară.

În baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b), e) C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e) C. pen. de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale cu titlul de pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 C. pen. – art. 93 C. pen. și art. 404 alin. (2) C. proc. pen.:

A suspendat sub supraveghere executarea pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, timp în care inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2), (3) C. pen. și art. 404 alin. (2) C. proc. pen., pe durata termenului de supraveghere, a impus inculpatului următoarele obligații:

a) să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune arătat sau organizat de acesta în colaborare cu instituții din comunitate;

b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei/Consiliului Local Adamclisi sau în cadrul Primăriei/Consiliului Local Cobadin pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârșirii unei infracțiuni în cursul termenului de supraveghere, în cazul nerespectării cu rea-credință a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege ori a obligațiilor stabilite de instanță și în cazul neîndeplinirii integrale a obligațiilor civile.

În baza art. 65 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere se suspendă executarea pedepselor accesorii.

Astfel, Înalta Curte apreciază că pedeapsa complementară aplicată este legală, fiind determinată de limitele speciale stabilite de art. 66 alin. (1) C. pen., respectiv limita de la 1 la 5 ani, iar în speța de față, pedeapsa complementară aplicată se situează în aceste limite.

Pe de-o parte, Înalta Curte reține că au fost respectate dispozițiile art. 67 alin. (1) prima teză C. pen., iar pe de altă parte, se reține că pedeapsa complementară nu poate avea o existență de sine stătătoare, ci ea trebuie să însoțească o pedeapsă principală. Or, în cauza de față există o pedeapsă principală și una complementară, neexistând așadar o soluție de nelegalitate.

Și în fine, Înalta Curte constată că este demonstrată legătura cu natura cauzei, având în vedere că inculpatul a făcut referire în motivele de recurs în casație la cauza Sabou și Pîrcălab contra României, legătura cu natura infracțiunii este una care ține de legalitate, respectiv:

„Curtea constată că infracțiunea care a determinat condamnarea reclamantului, era absolut independentă de aspectele legate de autoritatea părintească și că niciodată nu s-a reproșat reclamantului rele tratamente aplicate copilului”. Pornind de la dispozițiile art. 66 alin. (1) teza a II-a C. pen., precum și față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că infracțiunea cercetată și pedepsită în speța pendinte are legătură cu natura faptei reținută în cauză, fiind vorba despre nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, deci are legătură cu dezvoltarea firească a acestuia.

De asemenea, Înalta Curte reține că nu poate fi primită nici susținerea recurentului inculpat referitoare la gravitatea sancțiunii luată împotriva sa, aceasta fiind o critică de netemeinicie și nu de nelegalitate, având în vedere natura și limitele recursului în casație.

Așadar, Înalta Curte constată că măsura complementară a interzicerii exercitării drepturilor părintești este necesară, proporțională și legală și este în interesul minorului.

În concluzie, instanța de recurs în casație apreciază că, pedeapsa complementară, este corect individualizată având în vedere conținutul concret al faptei care relevă o periculozitate sporită determinată de faptul că elementul material a căpătat un caracter de continuitate prin prelungirea sa în timp pentru o perioadă mai mare de un an.

Înalta Curte conchide că rolul instanței de casație nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale, ci în baza demersului analitic, instanța de casație verifică, în drept, dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

În cadrul acestui demers, nu poate fi reevaluat materialul probator și să se stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în decizia penală, ci se verifică, exclusiv, dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, iar, această verificare nu presupune o schimbare a situației de fapt.

Totodată, Înalta Curte reține că celelalte motive de recurs în casație, care au fost invocate, sunt motive de oportunitate ale pedepsei complementare și în niciun caz, motive de nelegalitate ale pedepsei complementare aplicate în cauză. Or, oportunitatea, starea de fapt, aprecierea probatoriului administrat în cauză au intrat sub autoritate de lucru judecat și, nu mai fac obiectul controlului Înaltei Curți de Casație și Justiție,astfel cum s-a evocat și anterior.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 526/P din data de 04 mai 2018 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Va obliga recurentul – inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.