Recurs. Excepţia necompetenţei materiale. Competenţa în materia recursului a instanţei supreme (NCPC, Constituția României, Legea nr. 2/2013)

23 aug. 2018
Vizualizari: 888
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1998/2017

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind NCPC: art. XVIII; NCPC: art. 94, art. 96, art. 97, art. 122, art. 483; Constituția României: art. 126

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către o judecătorie într-un litigiu, înregistrat la data de 6 noiembrie 2015, având drept obiect o cerere în grănițuire, în raport de dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. f) C. proc. civ.

Din perspectiva dispozițiilor ce reglementează obiectul recursului, este incidentă prima teză a normei din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit căreia „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv”.

Această prevedere din art. XVIII alin. (2) al Legii nr. 2/2013 nu a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate soluționate prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, prin care excepția a fost admisă exclusiv în privința sintagmei „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv”.

Drept urmare, efectele deciziei menționate nu sunt aplicabile în cauză, fiind irelevant faptul ca instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu recurs după data publicării acesteia în Monitorul Oficial, motiv pentru care nu se impune, pe aspectul competenței Înaltei Curți, vreo referire la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017.

Înalta Curte mai reține, în ceea ce privește competența de soluționare a cererilor intitulate recurs declarate în prezenta cauză împotriva unei hotărâri pronunțate în apel de către tribunal, că este lipsită de relevanță împrejurarea că, potrivit legii în vigoare, respectiv dispozițiilor art. XVIII alin. (2) prima teză din Legea nr. 2/2013, hotărârile date de instanțele de apel în această materie nu sunt supuse recursului.

Aceasta, întrucât, determinarea competenței pe baza normelor de drept incidente este prioritară fața de chestiunea admisibilității recursului, chestiune care va fi cercetată chiar de către instanța competentă.

Așadar, urmează a se reține că, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., „Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”, ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă.

Totodată, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

De asemenea, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege”.

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului și scopului recursului.

Această verificare a legalității se realizează, însă, în cazurile în care instanța supremă este competentă potrivit legii, adică conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Potrivit art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeași verificare a conformității cu legea a hotărârii atacate o realizează și celelalte instanțe (tribunalele, curțile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum, în speță, reclamanta a învestit, în primă instanță judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege”) și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului Cod”).

În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Cluj, căreia îi aparține competența, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel, respectiv Tribunalul Prahova, secția civilă.

Sursa informației

Recurs. Excepția necompetenței materiale. Competența în materia recursului a instanței supreme (NCPC, Constituția României, Legea nr. 2/2013) was last modified: august 23rd, 2018 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.