Recurs admis. Acţiune în revendicare prin comparare de titluri (NCPC, L. nr. 71/2011, L. nr. 66/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 2091/2018

NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 497, art. 695 alin. (1); L. nr. 71/2011: art. 68; L. nr. 66/2004: art. 6 și art. 8, art. 9 alin. (4)

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta „nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei”.

Raportat la această prevedere legală, Înalta Curte apreciază că decizia recurată este nemotivată, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care cuprinde motive contradictorii. Motivarea este de esența hotărârii și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de recurs, în situația de față, să verifice aplicarea legii.

În speță, Înalta Curte constată că instanța de apel, pe de o parte, recunoaște finalizată procedura de restituire a imobilului în litigiu (teren și construcție) conform O.U.G. nr. 83/1999, reținând că „la momentul semnării protocolului, proprietarii sau succesorii lor deja redobândiseră proprietatea prin acte anterioare: anexa la O.U.G. nr. 83/1999 și Nota de constatare a Comisiei speciale de restituire”, pentru ca, pe de altă parte, să invoce existența unui drept de superficie constituit în favoarea Municipiului București ulterior restituirii imobilului (în suprafață de 10.168 mp și construcții) pentru terenul pe care se află amplasată construcția în care funcționează în prezent intimatul-pârât Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București „A.”, în temeiul H.G. nr. 1096/2002 și HCGMB nr. 425/2008, și, prin aceasta, incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 66/2004, care impune limitări ale dreptului de proprietate al recurentei-reclamante asupra terenului redobândit anterior potrivit O.U.G. nr. 83/1999.

Or, este incompatibilă măsura recunoașterii restituirii integrale a terenului prin Nota de constatare nr. x/22.07.1999, emisă de Comisia specială de retrocedare, confirmată prin Decizia nr. 3071/25.11.2014, emisă de aceeași comisie, cu ideea acordării de măsuri reparatorii pentru terenul asupra căruia s-ar fi constituit un drept de superficie ulterior restituirii în natură a acestuia, în condițiile în care se susține aplicarea unor norme legale diferite.

În acest context, motivarea contradictorie care se regăsește în considerentele deciziei recurate face imposibilă exercitarea controlului de legalitate la acest moment procedural, ceea ce atrage casarea hotărârii instanței de apel din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte mai reține că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Această dispoziție are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera și spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Pentru a verifica în ce măsură sunt incidente prevederile citate, Înalta Curte apreciază că se impune, prioritar, a stabili care este norma legală aplicabilă situației juridice deduse judecății în speță.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 25.09.2014, reclamanta Fundația „C.” a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București și Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București „A.”, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce face parte din proprietatea sa, ocupat în prezent de căminul de bătrâni. A solicitat, totodată, să se constate inexistența dreptului de superficie opus de către pârâtul Municipiul București relativ la terenul aferent construcției în care funcționează Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București „A.”.

Reclamanta a invocat existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate reconstituit în procedura prevăzută de O.U.G. nr. 83/1999, susținând că imobilul a fost redobândit la momentul emiterii Notei de constatare nr. 11/22.07.1999. A menționat că, ulterior, prin H.G. nr. 1096/2002, deși terenul aferent construcției edificate de către Statul Român, ocupată de căminul de bătrâni, i-a fost restituit în natură, s-a prevăzut trecerea Spitalului Caritas în administrarea Primăriei sectorului 3 București. Potrivit extrasului de CF nr. x/17.09.2014, Fundația „C.” are înscris dreptul de proprietate pentru o suprafață de teren de 10.369 mp, precum și pentru construcțiile edificate pe aceasta, C1, C2, C3, C4, C5 și C6.

Fără acordul reclamantei și fără vreun temei legal, Primăria Municipiului București a obținut înscrierea unui drept de superficie pentru construcția C8 (actual Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București „A.”), C9 și C10, situate pe terenul proprietatea acesteia.

Înalta Curte observă că, la momentul determinării/calificării drepturilor opuse de către părțile în litigiu în vederea soluționării acțiunii în revendicare și a capetelor accesorii deduse judecății, instanța de apel a aplicat prevederile art. 693 și 695 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, deși, conform art. 68 din Legea nr. 71/2001, „dispozițiile art. 693-702 din C. civ. nu se aplică drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ.”.

Potrivit principiului tempus regit actum, efectele juridice ale actelor încheiate sub imperiul C. civ. din 1864 sunt supuse acestei reglementări, în acest sens fiind și dispozițiile art. 68 din Legea nr. 71/2011, care exclud din sfera aplicării drepturile de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a stabilit, în concret, aplicând dispozițiile legale în vigoare la data la care se susține că imobilul în litigiu a intrat în mod valabil în patrimoniul Municipiului București (data intrării în vigoare a H.G. nr. 1096/2002, respectiv HCGMB nr. 425/2008, acte normative adoptate sub imperiul C. civ. de la 1864), în ce măsură pârâții justifică dobândirea vreunui drept asupra terenului aferent construcției, dacă acesta reprezintă un drept de superficie sau are o altă natură juridică.

Totodată, instanța de apel nu a explicat în ce măsură dispozițiile H.G. nr. 1096/2002, respectiv HCGMB nr. 425/2008 se aplică și terenului în litigiu, în condițiile în care, anterior, același imobil fusese restituit în natură, în procedura O.U.G. nr. 83/1999, către reclamantă și această parte a susținut că statul nu putea face acte de dispoziție valide cu privire la teren și că cele două hotărâri menționate vizează doar clădirea în care funcționează Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București „A.”

Or, conform art. 1 din H.G. nr. 1096/2002 privind trecerea imobilelor în care își desfășoară activitatea unele unități sanitare de interes local din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al municipiului București și în administrarea consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, „Se aprobă trecerea imobilelor, compuse din construcții și terenuri aferente, în care își desfășoară activitatea unitățile sanitare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre, din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al municipiului București și în administrarea consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București”, iar, potrivit HCGMB nr. 425/2008, art. 1, „Se preiau în administrarea Consiliului General al Municipiului București, 18 spitale, identificate conform anexei care face parte integrantă din prezenta hotărâre”.

În cauză, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii și prin faptul că a reținut incidența art. 6 și art. 8 din Legea nr. 66/2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/1999, deși a constatat că dreptul său de proprietate a fost recunoscut încă din anul 1999, prin Nota de constatare nr. x din 22 iulie 1999, emisă de Comisia specială de retrocedare.

Înalta Curte reține că, în situația dedusă judecății, prevederile din Legea nr. 66/2004 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât dreptul de proprietate opus de către reclamantă s-a născut în mod valabil în condițiile O.U.G. nr. 83/1999. De altfel, Legea nr. 66/2004 nu conține nicio dispoziție care să stipuleze aplicarea sa și situațiilor născute și finalizate sub imperiul O.U.G. nr. 83/1999, astfel încât nu se poate aplica retroactiv.

În mod corect instanța de apel a reținut valoarea juridică conferită Deciziei nr. 3071/2014 emisă de Comisia specială de retrocedare și a statuat în sensul că comisia înființată pe parcursul modificărilor legislative ale O.U.G. nr. 83/1999 a confirmat susținerile reclamantei conform cărora procedura de restituire fusese deja definitivată în temeiul prevederilor legale vechi, astfel încât sesizarea noii comisii nu a mai avut obiect.

Astfel, din procedura de restituire reglementată prin O.U.G. nr. 83/1999 rezultă că dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză a fost dobândit la momentul emiterii notei de constatare de către comisia specială de restituire.

Potrivit art. 2 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999, „Comisia va avea sarcina de a analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil în parte și va stabili în cadrul comunităților foștii proprietari sau succesorii acestora care vor redobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate”, iar, conform art. 5 din O.U.G. nr. 83/1999, „Proprietarii sau succesorii acestora, care au redobândit imobilele în temeiul prezentei ordonanțe de urgență, vor încheia cu deținătorii actuali ai imobilelor respective un protocol de predare-preluare în care se vor menționa drepturile eventualilor chiriași, în termen de 60 de zile de la data emiterii de către comisie a notei de constatare, cu respectarea legislației în vigoare”.

Ca atare, dispozițiile legale sunt clare, în sensul că protocolul de predare-preluare nu era perfectat în vederea restituirii, ci, prin utilizarea verbului la timpul trecut „au redobândit” rezultă că punerea în posesie este o operațiune ulterioară dobândirii dreptului de proprietate. Deci, la momentul semnării protocolului, proprietarii sau succesorii lor deja redobândiseră proprietatea prin actele anterioare: anexa la O.U.G. nr. 83/1999 si Nota de constatare a Comisiei speciale de restituire.

Prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 66/2004 nu anulează și nici nu declară nevalabile actele de restituire efectuate în temeiul O.U.G. nr. 83/1999.

Curtea a arătat că, în realitate, prin Legea nr. 66/2004 legiuitorul a înțeles să transmită competența de soluționare a cererilor de restituire nesoluționate de către fosta Comisie specială de restituire, către nou înființata Comisie de retrocedare (potrivit O.U.G. nr. 94/2000). Aceasta urma să decidă cu privire la cererile nesoluționate, în nici într-un caz nu era abilitată să invalideze soluțiile vechii Comisii de retrocedare. Legiuitorul a instituit o obligație în sarcina autorității statale de a restitui ce lăsase nerestituit la momentul apariției Legii de aprobare a O.U.G. nr. 83/1999.

În consecință, prin Decizia nr. 3071/25.11.2014 emisă de către Comisia specială de retrocedare s-a recunoscut în mod explicit că Fundația „C.” are calitatea de proprietar al imobilului în baza actelor efectuate în temeiul O.U.G. nr. 83/1999.

Recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a încălcat și regimul juridic privitor la întinderea dreptului de superficie, în situația în care se recunoaște existența acestuia.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanța de apel a conchis că intimatul-pârât Municipiul București are un drept de superficie extins dincolo de clădire, fără a arăta care au fost criteriile pe baza cărora a stabilit că este necesară o suprafață de 530 mp pentru exploatare, în jurul clădirii, indicând dispozițiile art. 695 alin. (1) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, care nu fusese adoptat la momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 1096/2002.

Or, așa cum s-a menționat anterior, instanța de apel nu putea face aplicarea prevederilor din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 referitoare la dreptul de superficie și nici nu putea determina întinderea acestuia în mod aleatoriu, fără o determinare concretă.

Având în vedere toate aceste argumente, Înalta Curte reține aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concluzie, conform art. 497 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Fundația „C.” împotriva deciziei civile nr. 589 A din 22 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, instanța de trimitere urmează a stabili pe deplin situația de fapt și de drept dedusă judecății prin prezenta cerere de chemare în judecată, având drept obiect principal o acțiune în revendicare prin comparare de titluri. Pentru considerentele expuse anterior, instanța de apel va analiza drepturile opuse de părțile în litigiu raportat la probatoriul administrat, apărările invocate și legislația incidentă față de momentul dobândirii lor, în limitele cu care a fost învestită prin cererea de apel, respectiv potrivit reținerilor deciziei de casare.

Sursa informației: www.scj.ro.