Recunoașterea dreptului de proprietate. Desființare hotărâre nemotivată. Recurs (CPC; Legea nr. 10/2001; Legea nr. 112/1995)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1328/2016

CPC: art. 261, art. 274, art. 304, art. 312; C. civ.: art. 966 – 968; Legea nr. 10/2001: art. 45 alin. (2), Legea nr. 112/1995: art. 1, art. 3, art. 9, art. 14, CEDO: art. 6; Protocolul nr. 1 adițional la CEDO: art. 1

Pentru considerente contradictorii, hotărârea ar putea fi modificată atunci când din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Argumentele aduse în susținerea acestei ipoteze a motivului de nelegalitate invocat, ca și a celei privind motive străine de natura pricinii, nu sunt lămuritoare și pertinente și, cu atât mai mult, nu relevă contrarietate între considerente sau lipsa considerentelor de natură să justifice admiterea recursului pendinte cu consecința schimbării dispozitivului hotărârii atacate.

O altă susținere a recurentei reclamante privește faptul că hotărârea atacată este nemotivată în sensul exigențelor impuse de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât în al patrulea ciclu procesual, instanța de rejudecare în apel a păstrat raționamentul logico-juridic al instanțelor precedente, făcând abstracție de limitele învestirii și dezlegările obligatorii din decizia de casare, fără a proceda la un examen efectiv al motivelor de apel.

Critica nu este fondată, instanța de control judiciar apreciind că motivarea hotărârii instanței superioare de fond cuprinde toate argumentele necesare, care sprijină soluția pronunțată, cu precizarea că judecătorul cauzei este obligat să motiveze soluția dată fiecărui motiv de apel, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor motive.

Cât privește necesitatea ca motivarea hotărârii să corespundă exigențelor impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că dreptul la un proces echitabil, presupune, în principiu, motivarea hotărârilor. Acest drept nu este absolut.

Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți. Argumentele decisive pentru soluționarea cauzei trebuie să-și găsească reflectare în hotărâre, indiferent de întinderea motivării, argumente ce se regăsesc, de altfel, în decizia supusă controlului judiciar de față.

Dată fiind natura complexă și circumstanțele speței, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este motivată în litera și spiritul exigențelor impuse de dispozițiile art. 261 C. proc. civ., dar și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte amintește că, formularea motivului de nelegalitate cere o atenție deosebită și cu cât este mai scurt și mai precis redactat, cu atât este mai bine formulat. Trebuie evitate amănuntele de fapt inutile. Nu se indică decât atât cât este strict necesar pentru a justifica motivul de recurs, fără însă a pierde din vedere de a da instanței de recurs toate elementele necesare pentru a putea verifica exactitatea motivului de nelegalitate invocat.

În conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă în cauză, o hotărâre judecătorească este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată. Altfel spus, instanța de recurs trebuie să constate că hotărârea nu este motivată în drept ori că în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate nu există un text care să justifice soluția dată în speță.

Dacă instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar, fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit, atunci hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Acestea sunt ipotezele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prima critică formulată de recurentă, aceea potrivit căreia instanța de apel a procedat greșit la gruparea generică a primelor trei motive de apel, deși vizau aspecte diferite, în condițiile în care, trebuia să se pronunțe și să dea propria dezlegare raportat la fiecare motiv de apel în parte, nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele motivului de recurs invocat, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Aceasta, având în vedere că, în argumentare se expun numai afirmații generice de genul, „instanța de rejudecare în fond a apelului nu a analizat motivul 1 de apel, ce privea netemeinicia și nelegalitatea sentinței în ansamblul ei, după cum nu a reținut caracterul fondat al motivului 2 și 3 de apel, ce justificau admiterea apelului împotriva sentinței instanței de fond”, fiind astfel imposibilă exercitarea controlului judiciar asupra a ceea ce anume nu s-a pronunțat instanța.

O a doua critică formulată de reclamantă se concentrează asupra ideii că, în mod greșit instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare formulată în condițiile dreptului comun la data de 13 ianuarie 2000, în noua configurație dată de decizia în interesul legii nr. 33/2008, inaplicabilă, specifică acțiunii în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Totodată, greșit a reținut instanța că simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu conferă automat reclamantei un „bun” în sensul Convenției Europene, că aceasta nu justifică o speranță legitimă a restituirii bunului, concluzionând eronat că nu deține un „bun actual”.

Critica este nefondată, deoarece așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, în anul 2010 s-a pronunțat hotărârea pilot, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu conferă automat reclamantei un bun în sensul Convenției.

Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte, dar în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Instanța supremă reține că, în speță, nu există hotărâre judecătorească anterioară de confirmare a dreptului de proprietate și retrocedare a bunului – în sensul că s-a tranșat deja jurisdicțional realitatea raportului de drept adus în fața instanței și se impune noii situații litigioase deduse judecății pendinte, recurenta reclamantă neavând, în mod indubitabil, un bun actual în lumina jurisprudenței consacrate a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte va analiza în continuare critica privind soluția de respingere a capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate între pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, pornind de la susținerea recurentei reclamante potrivit căreia, instanța trebuia să analizeze și să motiveze concret, în fapt și în drept, mai întâi cauzele de nulitate invocate, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și legii speciale, cauza ilicită și fraudarea legii, iar nu cauzele de asanare a unei nulități reținute, respectiv incidența principiului error communis facit ius sau a validității aparenței dreptului de proprietate. Susține recurenta reclamantă că întregul raționament logico-juridic al motivării este străin de natura pricinii, că instanța nu a analizat și motivat respingerea tuturor argumentelor prezentate în motivele de apel, care justificau existența nulității absolute a contractelor, aplicabilitatea principiului error communis facit ius și a bunei-credințe.

Este reală susținerea recurentei reclamante în sensul că a invocat motive de nulitate absolută referitoare la cauza ilicită și frauda la lege, dar instanța de apel confirmând soluția de respingere a capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a constatat în deplin acord cu decizia de casare că, anterior reglementării date prin art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care nu este incidentă în cauză), ceea ce putea salva actul juridic de la nulitate era principiul error communis facit ius sau al validității aparenței în drept.

În speță, este de necontestat, intrând în puterea lucrului judecat, fiind tranșată definitiv prin Decizia de casare nr. 875/2015, împrejurarea că imobilul în litigiu a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului, neexistând dispoziții contradictorii în acest sens în decizia supusă controlului judiciar.

Pornind de la această premisă, instanța de apel a reținut, în analiza capătului de cerere referitor la constatarea nulității contractelor de vânzare, excepția de aplicarea acestei sancțiuni de drept civil, incidentă în cazul în care cocontractantul este un subdobânditor de bună credință cu titlu oneros al bunului altuia, aflat într-o situație de eroare invincibilă, la momentul încheierii contractului, cu privire la calitatea de proprietar a statului vânzător.

În acest sens, instanța anterioară a argumentat și a indicat probele și modalitatea de coroborare a acestora, pentru a concluziona asupra atitudinii subiective a pârâților la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, demonstrând soluția adoptată, reținând că pârâții s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă (ceea ce implica buna-credință), actul juridic fiind salvat de la aplicarea sancțiunii nulității absolute.

Din acest punct de vedere nu poate fi reținută nicio contrarietate a considerentelor, dispozițiile dreptului comun fiind corect aplicate.

Raportat la prevederile H.G. nr. 20/1996, un imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 era considerat un imobil preluat cu titlu valabil, fără alte distincții referitoare la identitatea sau profesiunea proprietarului, intervenite ulterior, odată cu adoptarea H.G. nr. 11/1997, ceea ce permitea chiriașului să formuleze cerere de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

În situația de speță, nevalabilitatea titlului statului s-a contestat pentru prima dată la 15 august 2002 prin cererea de chemare în judecată finalizată prin Sentința civilă nr. 10969/2005 a Judecătoriei sectorului 1 București pronunțată în dosarul nr. x/2005.

De asemenea, s-a constatat că reclamanta nu a formulat, la rândul său, o cerere în baza Legii nr. 112/1995, iar pe rolul instanțelor nu exista un litigiu referitor la imobil, întrucât reclamanta nu a formulat o acțiune în revendicare anterior înstrăinării imobilului, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare, anterioară acestei vânzări sau o hotărâre judecătorească care să stabilească preluarea fără titlu a imobilului. Reclamanta nu a notificat autoritățile deținătoare ori pe chiriașii cumpărători, pentru a le cere să nu încheie actele de vânzare-cumpărare.

Din mențiunile efectuate de mandatarul Primăriei Municipiului București pe cererile de cumpărare ale pârâților la momentul încheierii acestor contracte (în perioada 1996 – 1998), statul se considera proprietar cu titlu valabil, deoarece până la acel moment reclamanta nu și-a exprimat dorința de a i-l contesta.

Prin urmare, întrucât nu s-a făcut nici dovada că pârâții-chiriași cumpărători ar fi aflat, în urma diligențelor proprii sau prin notificare directă adresată lor, de intenția de revendicare a imobilului, ceea ce ar fi atras o îndoială asupra valabilității titlului statului, corect nu s-a putut reține reaua credință a acestora la momentul încheierii actului juridic a cărei nulitate se solicită, aparența dreptului de proprietate operând în favoarea statului.

Nu poate fi valorizat în mod absolut, din perspectiva stabilirii bunei-credințe, nici caracterul notoriu a preluărilor abuzive, întrucât acesta nu reprezintă un element suficient pentru a concluziona asupra relei-credințe a cumpărătorului unui imobil naționalizat.

Toate aceste date ale cauzei, justifică incidența în speță a principiului validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată prin adagiul „error communis facit jus”, întrucât pârâții s-au manifestat cu bună-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, achiziționând un imobil în temeiul unor dispoziții legale ce permiteau aceasta și pe baza unei legi ce stabilea, la momentul cumpărării, că acel imobil fusese preluat de stat cu titlu, calitatea statului de proprietar al bunului astfel dobândit, nefiind contestată până la data formulării acțiunii ce face obiectul cauzei de față.

Totodată, raportarea corectă la o situație de fapt bine stabilită, în care recurenta-reclamantă nu și-a manifestat intenția de contestare a valabilității titlului statului, fie printr-o cerere întemeiată pe singura lege de reparație existentă la acel moment, respectiv Legea nr. 112/1995, fie pe o acțiune de drept comun, după cum nici nu și-a manifestat printr-o altă modalitate intenția viitoare de contestare a titlului statului ori de revendicare a imobilului în litigiu, a permis constatarea că au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, întrucât actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate după expirarea termenului prevăzut de art. 14, toți cumpărătorii având anterior calitatea de chiriași în locuințele pe care au solicitat să le cumpere.

Din această perspectivă, actele de înstrăinare a căror nulitate se solicită, nu au fost încheiate prin fraudarea legii, după cum nu au o cauză ilicită, astfel cum susține recurenta, fiind încheiate, dimpotrivă, cu respectarea dispozițiilor art. 966 – 968 C. civ. art. 1, 3, 9 din Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997.

Cu această completare a motivării, Înalta Curte constată că prin hotărârea atacată s-au respectat pe deplin dispozițiile art. 315 C. proc. civ. privind aplicabilitatea îndrumărilor date în limitele stabilite prin decizia de casare.

În ceea ce privește critica, referitoare la respingerea acțiunii în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători, recurenta reclamantă a criticat faptul că în mod greșit instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare formulată în condițiile dreptului comun la data de 13 ianuarie 2000, în noua configurație dată de decizia în interesul legii nr. 33/2008, inaplicabilă, specifică acțiunii în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte reține, în primul rând, că, astfel cum a apreciat și instanța de apel, cauza de față a fost inițiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce o plasează sub incidența dreptului comun, iar normele dreptului intern, care ocrotesc dreptul de proprietate, corect au fost aplicate, prin prisma interpretării date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Chiar dacă nu este vorba de soluționarea unei plângeri adresată Curții, ci de o acțiune întemeiată pe dreptul intern, cum s-a arătat, interpretarea instanței europene în ceea ce privește exercitarea și limitele dreptului de proprietate, ca drept fundamental ocrotit de convenție, prevalează asupra principiilor create de jurisprudența internă referitoare la compararea titlurilor de proprietate.

Astfel, față de împrejurarea că nu s-a putut reține reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare și nici faptul că perfectarea acestor acte ar fi avut loc în dauna drepturilor exhibate de adevăratul proprietar având astfel o cauză ilicită, în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, instanțele anterioare au stabilit că trebuie să se dea câștig de cauză cumpărătorilor de bună-credință.

În pronunțarea acestei soluții, s-a reținut jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că reclamanta nu a justificat existența unui „bun actual” cu privire la imobil, pentru a se pune problema unei atingeri aduse acestui „bun”, care să atragă incidența textului menționat din Convenție.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, consacră existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de existența unei hotărâri de retrocedare, pe care, însă, reclamanta nu a obținut-o mai înainte de a se fi încheiat, în baza Legii nr. 112/1995 contractele de vânzare-cumpărare între stat și pârâți (a se vedea în acest sens, cauzele Străin împotriva României și Păduraru împotriva României). Potrivit aceleiași jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla speranță de restituire”, chiar îndreptățită din punct de vedere moral și „speranța legitimă”, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Din compararea titlurilor de proprietate, cel provenind de la adevăratul proprietar, dar care și-a pierdut eficiența în timp, și cel provenind de la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptățit să adopte măsurile reparatorii considerate oportune sub aspect legislativ și să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o lungă perioadă de timp, preferabil este titlul constituit de stat în temeiul legii speciale, ca o garanție a siguranței circuitului civil și, totodată, ca un mod de a proteja interesele chiriașilor locatari, deveniți cumpărători ai imobilelor aflate în această situație.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele acestui articol, ca și principiul securității raporturilor juridice, trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorului de bună-credință.

Pentru a exista o protecție conferită de normele convenționale menționate, în favoarea reclamantei, este, însă, necesar, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, să fie vorba de un „bun actual” al acesteia, calitatea de titular al dreptului să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui.

Reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate în această modalitate, deci, nu avea un „bun actual” în accepțiunea normelor convenționale și nici nu poate pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate, de stat, în materie.

A considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să fie restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual (a se vedea jurisprudența Curții Europene în cauza Raicu contra României).

În speța de față, este justificată speranța legitimă a chiriașilor cumpărători de a de bucura de acest bun în condițiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desființate.

Prin urmare, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă nu a reușit să facă dovada că la data înstrăinării, avea un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se poate ajunge la concluzia că subdobânditorii în temeiul Legii nr. 112/1995, ar trebui să suporte în sarcina proprie responsabilitatea statului, pentru preluarea abuzivă a imobilului.

Referitor la critica privind respingerea acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Consiliul General al Municipiului București privind terenul în suprafață de 274 mp, Înalta Curte constată că recurenta critică stabilirea apartenenței acestui teren apartamentelor înstrăinate, ceea ce demonstrează, în opinia acesteia, nu numai necercetarea actelor dosarului, dar și vădita subiectivitate și părtinire a pârâților persoane fizice, cărora li se atribuie suprafețe de teren în plus peste cele cuprinse în contractele de vânzare-cumpărare nule, în lipsa oricărui suport probator.

Critica, astfel cum a fost formulată, vizează greșita stabilire a situației de fapt cu privire la acest teren, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, nefiind posibilă în recurs cenzurarea greșelilor de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, deoarece aceasta nu constituie o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie, incompatibilă cu structura recursului.

Pentru toate considerentele expuse în precedent, se va constata că nu sunt întrunite motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și va obliga recurenta reclamantă la plata sumei de 1.609,59 lei către pârâtul M., a sumei de 1784 lei către pârâții J. și I., a sumei de 5.352 lei către pârâtul U., reprezentând cheltuieli de judecată.

Sursa informației: www.scj.ro.