Reclamație privind omisiunea instanţei de apel de a determina, cu respectarea legii, perioada relevantă pentru dovezile de utilizare aduse de titularul mărcii. Dispunerea casării deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel

22 mart. 2023
Vizualizari: 139
  • Legea nr. 84/1998: art. 46 alin. (1) lit. a)
  • Legea nr. 84/1998: art. 47 alin. (5)
  • Legea nr. 84/1998: art. 55 alin. (1) lit. a)
  • NCPC: art. 477 alin. (1)
  • NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
  • NCPC: art. 497

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 18 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și Oficiul de Stat Pentru Invenții și Mărci, ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună decăderea pârâtei MGC din drepturile conferite de marca națională nr. x/02.07.2012 „C.” pe fondul nefolosirii efective pe teritoriul României într-o perioada neîntreruptă de 5 ani raportată la data introducerii acțiunii, obligarea pârâtei OSIM la radierea mărcii nr. x/02.07.2012 din Registrul Mărcilor și publicarea mențiunii radierii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, precum și obligarea pârâtei MGC la plata cheltuielilor de judecată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 430 din 1 martie 2022)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Acțiunea prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței decăderea pârâtei B. S.R.L. din dreptul de utilizare a mărcii naționale nr. x C., combinată, depozit 29.11.2011, înregistrată pentru produse și servicii din clasele Nisa 29, 30, 31, 32 și 43 a fost respinsă ca nefondată de prima instanță, iar Curtea de Apel a menținut sentința atacată cu apel de reclamantă.

Cele două instanțe de fond – cu precădere Curtea de Apel – au reținut în considerente, în aplicarea prevederilor art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (în forma aplicabilă litigiului pendinte, în prezent art. 55 alin. (1) lit. a) în forma republicată a legii, ulterior modificării prin Legea nr. 112/2020), că pârâta a administrat dovezi apte a forma convingerea instanțelor că marca a fost utilizată în mod efectiv în perioada de referință.

Prima critică dezvoltată în recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greșita interpretare și aplicare a art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 sub aspectul perioadei avute în vedere la examinarea dovezilor de utilizare a mărcii, ce nu a fost corect determinată de instanța de apel.

În esență, recurenta-reclamantă susține că din omisiunea instanței de apel de a determina cu respectarea legii perioada relevantă pentru dovezile de utilizare aduse de titularul mărcii a rezultat și consecința unei analize greșite și superficiale a acestor dovezi, ce a ignorat importanța datei certe a probelor și că în absența datei certe, aceste dovezi nici nu puteau fi apte a înlătura decăderea invocată prin acțiune.

Instanța de recurs observă că, în realitate, dezvoltarea acestui motiv de recurs nu valorifică o aplicare greșită a dreptului substanțial relevant cu privire la perioada vizată de verificarea utilizării mărcii; în realitate, recurenta atașează unei pretinse omisiuni de determinare corectă a numitei perioade alte critici legate de aptitudinea dovezilor de utilizare de a face dovada necesară respingerii acțiunii.

Or, nicio legătură nu există între cele două chestiuni, respectiv cea invocată în legătură cu aplicarea art. 46 alin. (1) lit. a) din lege și cea necesității ca probele privind utilizarea să poarte dată certă; în schimb, acestea din urmă constituie argumente (și) ale unui alt motiv de recurs, ce va fi analizat în cele ce succed.

În legătură cu nelegalitatea invocată în cadrul acestui motiv de recurs, se observă că, într-adevăr, în aplicarea art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 era necesar ca, în cazul în care marca a cărei decădere se invocă a fost înregistrată cu mai mult de 5 ani înaintea sesizării instanței (cum este cazul speței, marca fiind înregistrată la data de 02.07.2012), omisiunea de utilizare trebuie să privească 5 ani neîntrerupți calculați înapoi de la data acțiunii.

În plus, potrivit alin. (3) al art. 46, „Titularul nu poate fi decăzut din drepturile sale dacă, în perioada de la expirarea termenului prevăzut la alin. (1) lit. a) și până la prezentarea cererii de decădere, marca a fost folosită efectiv. Totuși, dacă începerea sau reluarea folosirii mărcii a avut loc cu 3 luni înainte de prezentarea în justiție a cererii de decădere, folosirea mărcii nu este luată în considerare dacă pregătirile pentru începerea sau reluarea folosirii au intervenit numai după ce titularul a luat la cunoștință de faptul că ar putea fi introdusă o cerere de decădere”.

Prin urmare, este posibil ca perioada de neutilizare de 5 ani să se împlinească, fără ca decăderea să intervină, dacă titularul a reluat utilizarea anterior introducerii acțiunii pentru decădere, de la această excepție legiuitorul prevăzând o altă excepție, când reluarea utilizării este realizată în ultimele 3 luni înaintea formulării cererii atunci când, potrivit textului citat, titularul cunoștea posibilitatea de a se formula o acțiune în decădere – caz în care va opera decăderea.

Cu privire la aceste aspecte, se observă că instanța de apel a consemnat corect, în primul rând, că nu se pune problema dovedirii folosirii neîntrerupte a mărcii timp de 5 ani, ci a dovedirii folosirii mărcii după data înregistrării astfel încât să nu se fi scurs 5 ani neîntrerupți de nefolosire.

În al doilea rând, Curtea de apel a situat în timp dovezile de utilizare a mărcilor într-o perioadă cuprinsă între 02.07.2012 (data înregistrării mărcii) și 15.02.2019 (data sesizării instanței), consemnând că în tot acest interval de timp dovezile de folosire au privit perioade de timp care îndeplinesc condiția enunțată în paragraful de mai sus.

Se reține astfel dintre faptele consemnate în decizia recurată că în cuprinsul raportului de expertiză în specialitatea contabilitate administrat în dosarul nr. x/2014, între aceleași părți, s-au consemnat veniturile realizate de pârâtă din comercializarea produselor identificate cu denumirea „C.” în perioada 2014-2018 ca fiind de ordinul milioanelor de RON anual.

De asemenea, s-a reținut că la data de 17.06.2014 a avut loc o corespondență între părți din care rezultă că pârâta fusese deja notificată de reclamantă pentru a înceta comercializarea acelorași produse, iar aspecte similare privind activitatea pârâtei au fost consemnate în corespondența dintre reclamantă și o terță persoană, care a avut loc în anii 2015 și 2016, în notificarea adresată de reclamantă în luna martie 2016 către societatea D., cu privire la comercializarea de către aceasta din urmă a produselor purtând marca pârâtei sau somațiile realizate de către reclamantă pârâtei în anii 2014 și 2016.

Curtea de apel a mai reținut și alte fapte situate în timp în ianuarie 2017 și februarie 2019 pentru a aprecia cu privire la dovezile de utilizare a mărcii.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Prin urmare, în privința reperelor temporale cărora aceste dovezi le sunt circumscrise, se constată aplicarea corectă a legii, deoarece ele se situează în intervalul de timp de după înregistrarea mărcii și înainte de sesizarea instanței, iar între momentele avute în vedere de instanța de apel nu se poate afirma că termenul de 5 ani de neutilizare neîntreruptă s-ar fi împlinit.

De aceea, se constată că primul motiv de recurs este nefondat.

Apreciind incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a dezvoltat critici care privesc inaptitudinea unor mijloace de probă administrate în cauză de a dovedi folosirea mărcii, reproșând astfel instanței de apel fundamentarea concluziei sale pe aceste dovezi cu încălcarea art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998.

Potrivit acestui text, „Dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia și poate fi făcută prin orice mijloc de probă”.

Considerând că o critică de această natură poate fi analizată exclusiv în coordonatele unor susțineri privind încălcarea dispozițiilor de drept material aplicabile cauzei, instanța de recurs observă că, atât timp cât norma evocată de recurentă nu introduce restricții cu privire la tipul probelor admisibile sau alte limite în privința dovedirii actelor de folosire a mărcii, se poate lua în discuție în acest context dacă jurisprudența CJUE obligatorie pentru instanța națională cuprinde un standard de probațiune necesar a fi îndeplinit de titularul mărcii pentru a evita decăderea.

Astfel, dacă dovezile administrate nu sunt apte, prin ele însele, a fundamenta o concluzie privind folosirea mărcii, atunci standardul de probă evocat anterior nu este îndeplinit și din această perspectivă se poate analiza acest motiv de recurs în condițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În schimb, în cauză se pretinde o chestiune distinctă, respectiv lipsa de putere probatorie pentru anumite fapte a unor înscrisuri depuse la dosar și analizate de Curtea de apel, ceea ce nu constituie, în aprecierea instanței de recurs, o chestiune care să poată fi încadrată în cazul de casare invocat în susținerea acestui motiv de recurs.

În același timp, susținerile privind lipsa de relevanță a unor probe administrate nu pot fi reținute, revenind instanței de apel sarcina suverană de a aprecia asupra faptelor rezultate din probațiune și de a corobora mijloacele de dovadă administrate.

În acest context, instanța de recurs nu identifică nicio încălcare a normelor de drept substanțial în analiza Curții de apel, care a reținut pertinent, între altele, că raportul de expertiză administrat într-o altă cauză ce a privit aceleași părți și care a cuantificat vânzările pârâtei de produse C. în perioada 2014-2018 reprezintă o dovadă a folosirii mărcii de către pârâtă, alături de corespondența dintre părți prin care reclamanta cerea pârâtei să înceteze comercializarea produselor alimentare purtând denumirea „C.”, respectiv de notificările adresate de reclamantă unor lanțuri de magazine în scopul încetării comercializării acelorași produse.

Astfel, acel litigiu avea ca obiect acțiunea prin care reclamanta pretindea încetarea încălcării drepturilor sale asupra indicației geografice prin faptele pârâtei de a produce și comercializa produse purtând denumirea C., astfel că instanța de apel a apreciat că însăși formularea acțiunii de către reclamantă (la fel ca și corespondența evocată mai sus) reprezenta o recunoaștere a prezenței pe piață a produselor în discuție.

Deși în dezvoltarea unui alt motiv de critică recurenta se referă și la absența din decizia recurată a unor aprecieri referitoare la întinderea efectivă a actelor de utilizare, respectiv a volumului operațiunilor comerciale realizate de pârâtă, Înalta Curte observă cu această ocazie că, referindu-se la raportul de expertiză menționat, instanța de apel a reținut expres venituri brute de ordinul a 1, 2 sau 4 milioane RON anual în perioada 2014-2018 cu privire la produse purtând marca C., acesta constituind, în aprecierea instanței de recurs, un reper suficient pentru a aprecia asupra consistenței actelor de folosire.

De asemenea, și locul folosirii mărcii este implicit determinat de instanța de apel când se referă la activitatea economică a pârâtei astfel cum este surprinsă în raportul de expertiză specialitatea contabilitate întocmit în dosarul având ca obiect contrafacere.

Conex, din perspectiva datării acestor fapte, revenea tot instanței de apel sarcina de a determina situarea lor în timp, dar în contextul unor documente emise de însăși reclamantă, contestarea datei și respectiv a opozabilității lor apare instanței de recurs ca fiind lipsită de eficiență.

În concluzia celor arătate, din perspectiva respectării standardului de probațiune specific acțiunii în decădere, nu se poate reține incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pentru că instanța de apel și-a îndeplinit obligația de a analiza probele și de a stabili faptele în acord cu dreptul substanțial aplicabil, fără a putea fi identificată o încălcare a legii în acest context.

O altă chestiune invocată de recurentă în susținerea recursului, întemeiată tot pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a privit greșita apreciere cu privire la folosirea mărcii de către pârâtă în forma în care ea a fost înregistrată.

În cadrul acestor critici, recurenta a făcut referire la utilizarea de către intimata pârâtă exclusiv a unor segmente, elemente din marca înregistrată, care sunt ele însele lipsite de caracter distinctiv; aceste chestiuni nu constituie motive noi aduse în recurs, de vreme ce utilizarea mărcii în altă formă decât cea înregistrată constituia un motiv de apel formulat în termen legal și totodată examinarea sa presupune aplicarea art. 46 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

Or, potrivit art. 46 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (în forma aplicabilă litigiului), „Este asimilată folosirii efective a mărcii: a) folosirea mărcii sub o formă care diferă de cea înregistrată prin anumite elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al acesteia”;

Prin urmare, aceste critici nu sunt inadmisibile, cum a susținut intimata pârâtă, dar sunt nefondate, cum se va arăta.

Curtea de apel, contrar susținerilor recurentei, a procedat la examinarea acestui aspect, conchizând în mod corect că marca a fost folosită într-o formă care nu diferă în mod esențial de cea înregistrată și fără a fi afectat caracterul distinctiv al mărcii.

Astfel, s-a consemnat în decizia recurată că pârâta a utilizat uneori numai elementul verbal C., alteori elementul C., însă a folosit grafia specifică cuprinsă în partea figurativă a mărcii, ce cuprinde lit. B) în formă de inimă, iar elementele folosite cuprind partea cea mai consistentă a mărcii înregistrate, ce o fac ușor de recunoscut.

Legat de acest aspect, chiar dacă la momentul înregistrării pârâta a declarat că nu revendică exclusivitatea pentru fiecare dintre cuvintele cuprinse în elementul verbal, acest aspect nu conduce la concluzia că respectivele cuvinte nu fac parte din marcă și că utilizarea lor nu poate valora folosire.

Dimpotrivă, cum a reținut instanța de apel, semnul folosit de pârâtă reproduce o parte consistentă a mărcii înregistrate (nu doar cuvintele însele) și el poate fi recunoscut de consumatori, astfel încât diferențele față de forma înregistrată nu conduc la pierderea caracterului său distinctiv.

În continuare, analiza de față nu poate avea în vedere susținerile recurentei referitoare la pretinsul caracter descriptiv sau slab distinctiv al unuia sau mai multora dintre elementele ce compun partea verbală sau figurativă a mărcii pârâtei.

Cât timp marca este înregistrată, ea beneficiază de o prezumție relativă de distinctivitate, iar verificarea specifică acțiunii în decădere privește semnul folosit efectiv și raportul lui cu semnul înregistrat, cu identificarea împrejurării dacă diferențele dintre acestea conduc la pierderea caracterului distinctiv.

Or, tocmai această concluzie este infirmată de analiza Curții de apel, care a reținut corect că semnul în forma lui folosită este suficient de asemănător cu cel înregistrat pentru a fi recunoscut de public (acesta fiind corolarul distinctivității) și totodată că a fost folosit elementul care este apt a atrage distinctivitatea, respectiv scrierea specifică a literei B din cuvântul C..

Este fondat ultimul motiv de recurs, întemeiat de recurentă pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care aceasta reproșează instanței de apel omisiunea de a examina susținerile din cererea de apel referitoare la absența dovezilor de folosire a mărcii pentru toate clasele pentru care s-a dispus înregistrarea.

Această critică poate fi încadrată în cazul de casare invocat de recurentă, dar de vreme ce privește neanalizarea în tot a criticilor cu care fusese învestită instanța de apel, poate fi examinată și prin prisma art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de apel reclamanta a susținut că, din perspectiva art. 47 alin. (5) din Legea nr. 84/1998 (text care reglementa cererea de anulare a mărcii) de vreme ce probele administrate de pârâtă (contestate, cum s-a arătat, deja) privesc numai produse din clasa 29 a clasificării de la Nisa, chiar dacă ele ar fi reținute, se impune decăderea parțială pentru celelalte clase de produse și servicii pentru care marca pârâtei este înregistrată – 30, 31, 32 și 43.

Respingând apelul declarat de reclamantă, Curtea de apel a examinat dovezile administrate de pârâtă și a conchis că acestea fac dovada folosirii mărcii, fără însă a se referi în concret la produsele sau serviciile pentru care marca a fost folosită.

Potrivit certificatului de înregistrare a mărcii, înregistrarea publicată la data de 07.05.2012 privește produse și servicii din clasele:

– 29 carne, pește, păsări, vânat, extracte din carne, fructe și legume conservate, uscate și fierte, jeleuri dulcețuri, compoturi, ouă, lapte și produse lactate, uleiuri și grăsimi comestibile;

– 30 cafea, ceai, cacao, zahăr, orez, tapioca, sago, înlocuitori de cafea, făină și preparate făcute din cereale, pâine, produse și patiserie și cofetărie, înghețată comestibilă, miere, sirop de melasă, drojdie, praf de copt, sare, muștar, oțet, sosuri (condimente), mirodenii, gheață;

– 31 produse agricole, horticole, forestiere și cereale, necuprinse în alte clase, animale vii, fructe și legume proaspete, semințe, plante și flori naturale, alimente pentru animale, malț;

– 32 bere, ape minerale și gazoase și alte băuturi nealcoolice, băuturi din fructe și sucuri din fructe; siropuri și alte preparate pentru fabricarea băuturilor;

– 43 servicii de alimentație publică, servicii de cazare temporară.

Se impunea, față de susținerile apelantei reclamante, ca instanța de apel să examineze dacă actele de folosire dovedite privesc produse/servicii din una sau mai multe clase dintre cele pentru care s-a obținut înregistrarea, pentru că, deși nu întemeiat pe art. 47 alin. (5) din Legea nr. 84/1998 (care privește procedura anulării mărcii), este adevărat că decăderea poate opera numai parțial și că actele de folosire în procedura de decădere se examinează în raport cu toate produsele și serviciile pentru care marca este înregistrată.

Din această perspectivă, critica este fondată, observându-se că instanța de apel a omis a arăta în ce clase se includ produsele pentru care s-au făcut dovezi de folosire.

Chiar dacă cererea de apel cuprinde recunoașterea de către reclamantă că probele administrate privesc numai produse din clasa 29 – probe considerate de reclamantă în mod incorect inapte a dovedi conduce la evitarea decăderii, cum s-a arătat deja – pentru celelalte produse și servicii decizia recurată nu cuprinde nicio referire.

Or, asemenea referiri erau necesare deoarece evitarea decăderii presupune ca folosirea dovedită să privească toate produsele sau serviciile pentru care s-a obținut înregistrarea ori stabilirea unei legături de similaritate sau complementaritate între cele pentru care marca a fost folosită și cele din înregistrare.

Deoarece aceste chestiuni presupun verificări de fapt, ce scapă instanței de recurs, se impune a constata recursul ca fondat sub acest aspect și a dispune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, pe de-o parte, se va avea în vedere că în prezenta decizie de recurs au fost dezlegate chestiunile litigioase referitoare la corectitudinea raționamentului instanței de apel mai sus analizat, iar pe de altă parte, se vor verifica limitele înregistrării mărcii astfel cum se impun ele prin prisma mențiunilor din certificatul de înregistrare și natura concretă a produselor pentru care s-au administrat dovezi de folosire, cu observația de principiu că repartizarea produselor și serviciilor în clase este una cu caracter administrativ și că două produse situate în clase diferite pot fi similare sau cel puțin complementare, ceea ce poate influența rezultatul analizei ce revine în sarcină instanței de apel la rejudecare.

Sursa informației: www.scj.ro.

Reclamație privind omisiunea instanței de apel de a determina, cu respectarea legii, perioada relevantă pentru dovezile de utilizare aduse de titularul mărcii. Dispunerea casării deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel was last modified: martie 22nd, 2023 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.