Recenzia cărții „Gașca de la Drept. O poveste din vremea studenției”, ediția a II-a, realizată de conf. univ. dr. Laura Maria Stănilă

Astăzi aș dori să vă vorbesc despre o poveste care ne amintește că prietenia adevărată nu e un simplu cuvânt scris în trecere pe filele vieții, ci un legământ profund, făurit în focul încercărilor. Cartea Gașca de la Drept și filmul omonim, realizat după 1989 – primul despre studenție din România fostului regim comunist – sunt o veritabilă frescă a solidarității și a luptei cu propriile limite.

În centrul acestei povești se află șapte tineri, pe care eu i-am numit, la prima recenzie pe care am realizat-o, „cei șapte pitici”.De ce? Pentru că încercau să-și facă ordine în viață, în speranțe, în scopuri, fiind uniți de un spirit comun: Ana, Ema, Teo, Gabi, George, Simion și Teddy.
Uniți nu doar prin cursuri și seminare, ci printr-o prietenie sudată ca o fortăreață în fața adversităților.

Horațiu spunea: „Adversitatea dezvăluie geniul, prosperitatea îl ascunde.”
În fața greutăților, acest grup de studenți ne arată geniul inimii, altruismul, sacrificiul și curajul.

Povestea se complică atunci când Gabi, tatăl unei fetițe bolnave, devine centrul gravitațional al întregii găști – liantul care face să se mute munții, care unește energii, care le studiază și care le dă un scop.

Prietenii săi pornesc într-o cursă contra-cronometru pentru a strânge fondurile necesare tratamentului, o luptă dusă cu discreție și devotament, asemenea unor cavaleri moderni într-o lume grăbită să uite de valorile autentice.Mobilizarea lor se face în tăcere, ca niște arhitecți ai speranței, pentru că adevărata frumusețe a unei prietenii este atunci când nu ceri nimic și primești totul.

În acest univers, Teddy, oaia neagră a grupului, dă dovadă de o empatie neașteptată. Din dorința de a face bine, ajunge însă să comită el însuși o infracțiune, fiind acuzat de fals în înscrisuri – de către un tocilar pilos, Cosmin, un personaj care, sub masca integrității, devine simbolul rigidității fără suflet, al obiectivității exagerate.

Investigația condusă de comisia de etică îi aduce în prim-plan pe Simion, care devine avocatul prietenului său și dovedește, cum spunea Aristotel, că „prietenia este un singur suflet în două trupuri”.

Ce face această carte, și mai ales acest film, cu adevărat remarcabile este faptul că nu alunecă pe panta facilă a comediei studențești. Ar fi fost o rețetă mult prea simplistă.

Gașca de la Drept ne arată că viața de student nu înseamnă doar libertate și visare, ci înseamnă dramă, luptă și, mai ales, maturizare. Se îndepărtează de clișeele ultimelor trei decenii și ne obligă să vedem studenția ca pe o forjare a caracterului. Pe ecran, relațiile dintre personaje capătă greutate: decanul Cicero, profesoara magistra, membrii Comisiei de Etică – toți devin oglinzi în care tinerii își văd reflectate propriile lipse sau slăbiciuni.

Acești șapte studenți devin simboluri vii ale curajului, ale prieteniei sincere și ale speranței – valori fără de care niciun viitor nu poate fi construit.
Ei ne spun, cu vocea lor tăcută, că nu suntem singuri în fața greutăților și că, uneori, salvarea vine din locurile cele mai neașteptate: dintr-un umăr oferit fără să ceri, dintr-un gest făcut în taină, dintr-o inimă deschisă când toate celelalte par închise.

La final, Gașca de la Drept este mai mult decât un film sau o carte. Este o metaforă despre puterea legăturilor umane și despre cum adevărata măreție se naște nu din individualism, ci din solidaritate. Este, poate, o amintire a binelui uitat, un apel discret la umanitatea din fiecare dintre noi.

În încheiere, vă las cu gândul lui Seneca: „Viața e lungă dacă știi să o folosești.”
Iar Gașca de la Drept ne arată cum să folosim viața nu doar pentru noi înșine, ci pentru a lumina drumul celorlalți. Ne dă o lecție de îndrăzneală, de inimă și de umanitate.

Să îndrăznim, așadar, și noi!

Vă mulțumesc pentru această onoare de a face recenzia cărții și prezentarea filmului și, de asemenea, aș dori să-l felicit pe domnul profesor Mihai Hotca pentru curaj, pentru îndrăzneală, pentru faptul că a încercat – și a și reușit cu brio – să ne deschidă inimile și să ne ofere o frescă a ceea ce este cu adevărat important în viață: prietenia.