Recalificarea căii de atac. Încheierea de sesizare a CCR are valențele unui act procedural (NCPP, Constituția României)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 238/A/2017

NCPP: art. 311, art. 100 alin. (1) și (3), art. 275 alin. (2), art. 314 alin. (1), art. 306 alin. (1) și alin. (4), art. 327, art. 341 alin. (5), art. 421 pct. 1 lit. b); NCP: art. 2 alin. (2); Legea nr. 255/2013: art. 8; Legea nr. 76/2012: art. 7 alin. (1) și (2); Legea nr. 47/1992: art. 2 alin. (3), art. 24, art. 29; Constituția României: art. 1, art. 15-16, art. 20-21, art. 29, art. 53, art. 146 lit. d), art. 148; CEDO: art. 1, art. 6, art. 13-14, art. 17

1. Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a disp. art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 formulată de petentul A., Înalta Curte de Casație și Justiție, reține următoarele:

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a verifica constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate. Ca atare, instanța nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată, respectiv, aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

În analiza acestor condiții, referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanța reține că excepția a fost invocată de petentul A., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți și că textul criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Înalta Curte constată, însă, în raport de motivele scrise în susținerea legăturii excepției cu soluționarea cauzei, că prin problema ridicată nu se antamează, în realitate, o chestiune de constituționalitate.

Or, în speță, petentul A. a invocat, în esență, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 prin raportare la dispozițiile art. 1, art. 15-16, art. 20-21, art. 29, art. 53 și art. 148 din Constituția României rap. la disp. art. 1, art. 6, art. 13-14 și art. 17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că normele procedurale sunt lipsite de predictibilitate și previzibilitate, permit judecătorului să îl interpreteze și să îl aplice, în mod eronat, să înainteze instanței ierarhic superioare dosarul cauzei, înainte de a comunica hotărârea motivată și să nu soluționeze recursul în 3 zile.

Ca atare, prin invocarea argumentelor ce susțin excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 autorul excepției nu vizează, o conformitate a normei penale cu dispoziții penale ci o completare a legii procesual penale, verificări care exced competenței Curții Constituționale, astfel cum este prevăzută în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și cum a stabilit în jurisprudența instanței de contencios constituțional (în acest sens, Decizia nr. 152 din data de 12 octombrie 1999, publicată în M. Of. nr. 3/2000; Decizia nr. 6 din data de 18 ianuarie 2000 publicată în M. Of. nr. 127/2000; Decizia nr. 393/1997, publicată în M. Of. nr. 143/1998; Decizia nr. 63/1998, publicată în M. Of. nr. 195/1998).

Față de aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, va respinge cererea petentului A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de acesta.

2. Examinând apelul declarat de petentul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru motivele arătate în continuare.

În ceea ce privește aspectele referitoare la calea de atac, în sensul că e recurs și nu apel, având în vedere art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată și faptul că, în cauză, a fost atacată încheierea din data de 07 martie 2017, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A., privind sesizarea Curții Constituționale, văzând și prevederile art. 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, Înalta Curte a recalificat recursul formulat prin prezenta cauză ca fiind apel.

La recalificarea căii de atac exercitate prin prezenta cauză de către petentul A., Înalta Curte are în vedere și următoarele considerente:

Pornind de la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, care stabilesc că încheierile de respingere a sesizării Curții Constituționale se atacă cu recurs în 48 de ore de la pronunțare, dispoziții ce nu au fost modificate sau abrogate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, instanța supremă apreciază că asemenea încheieri pot fi atacate cu apel, în condițiile în care N.C.P.P. nu mai reglementează calea de atac a recursului, iar potrivit art. 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, hotărârile date în primă instanță după intrarea în vigoare a noii legi sunt supuse căilor de atac prevăzute de noul act normativ.

În plus, aceeași lege prevede, în art. 24, că dispozițiile procesual penale din legile speciale se completează cu cele ale N.C.P.P., împrejurare ce impune o corelare sub aspectul căii de atac a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu cele privind căile de atac ordinare din norma procesual penală care se aplică de la 1 februarie 2014.

Importantă în dezlegarea acestei chestiuni de drept este și Decizia nr. 36 din 11 decembrie 2006 dată în recursul în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că încheierile de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de instanțele de recurs pot fi atacate cu recurs la instanța ierarhic superioară, decizie care își produce efectele și în prezent, în lipsa oricărei reglementări legale contrare.

Calificarea ca apel a căii de atac care poate fi exercitată împotriva încheierilor la care face referire art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, decurge și din dispozițiile art. 7 alin. (2) și (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. potrivit cărora, dacă o lege specială prevede că o hotărâre judecătorească este atacată cu recurs, ulterior intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă apelului la instanța ierarhic superioară, prevederi care în lumina reglementării din art. 2 alin. (2) C. proc. civ. sunt incidente și în materie procesual penală.

Față de motivele de apel invocate de petent, Înalta Curte va analiza cu prioritate critica privind nemotivarea încheierii sub aspectul elementelor care au condus la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, din analiza conținutului încheierii atacate se constată, contrar celor enunțate de petent că instanța de fond a motivat printr-o analiză a condițiilor de admisibilitate care sunt elementele ce au determinat respingerea ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a disp. art. 311, art. 100 alin. (1) și (3), art. 314 alin. (1), art. 306 alin. (1) și alin. (4) și art. 327 C. proc. pen., art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 precum și a Legii nr. 78/2000.

Pe fondul cauzei se reține că potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

În acest caz, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Instanța nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În cauză, din examinarea argumentelor invocate de petentul A., Înalta Curte constată că obiecțiunile formulate de aceasta cu privire la disp. art. 311, art. 100 alin. (1) și (3), art. 314 alin. (1), art. 306 alin. (1) și alin. (4) și art. 327 C. proc. pen., art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 precum și a Legii nr. 78/2000 nu sunt critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

Din analiza textelor de lege criticate și a tuturor motivelor invocate de către apelantă, Înalta Curte apreciază, similar primei instanțe, că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Astfel, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru enunțate de norma constituțională implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are însă valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională, în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, raportându-se la particularitățile cauzei, în acord cu prima instanță se reține că dispozițiile a căror neconstituționalitate se invocă nu au legătură cu cauza.

Astfel, „legătura” dintre norma legală pretins contrară Constituției și soluția ce ar putea fi dată cauzei trebuie să rezulte nu din simpla invocare tangențială a acelei norme, ci implică o analiză prealabilă a două aspecte: aplicabilitatea dispoziției în speță și necesitatea invocării excepției în vederea restabilirii stării de legalitate. Or, în cauză din examinarea aspectelor invocate de petent cu privire la dispozițiile art. 311, art. 100 alin. (1) și (3), art. 314 alin. (1), art. 306 alin. (1) și alin. (4) și art. 327 C. proc. pen., art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 precum și a Legii nr. 78/2000 nu rezultă critici de neconstituționalitate apte să permită un examen al constituționalității unui text de lege, autorul excepției făcând doar referiri generale la domeniul de aplicare al acestora.

Neîntemeiată este și critica petentului privind faptul că deși a solicitat amânarea pronunțării instanța nu a dat curs cereri sale, Înalta Curte constată că dezbaterile în fond au avut loc în ședința din camera de consiliu din data de 27 februarie 2017, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, iar pronunțarea a avut loc la data de 07 martie 2017.

Referitor la critica petentului că încheierea nu a fost pronunțată în ședință publică ci în cameră de consiliu se observă că obiectul cauzei în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate este plângere care, potrivit art. 341 alin. (5) C. proc. pen. se soluționează și se pronunță în camera de consiliu.

Pentru considerentele arătate, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul formulat de petentul A. împotriva dispoziției din încheierea din data de 07 martie 2017, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa procesuală a acesteia, va obliga apelantul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.