Răspunderea Statului. Regimul răspunderii particularilor. Recursuri respinse ca nefondate (NCPC, VCC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 3370/2018

NCPC: art. 105 alin. (1), art. 304 pct. 5, art. 312, art. 315, VCC: art. 998, art. 999,

În ceea ce privește recursul recurentului-reclamant A. se constată că acesta a solicitat nulitatea tuturor încheierilor de ședință precum și a deciziei atacate în temeiul art. 105 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, reține că în conformitate cu acest text de lege actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.

Recurentul a susținut că se impune nulitatea deciziei atacate deoarece încalcă exigențele art. 6§1 CEDO cu privire la imparțialitatea judecătorilor dedusă din respingerea cererilor de abținere și de recuzare prin raportare la normele interne iar nu la art. 6§1 CEDO.

Această critică nu poate fi primită deoarece nu se situează în limitele art. 105 alin. (1) C. proc. civ. atâta timp cât vizează soluțiile date de instanță iar nu acte de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale. Pentru aceleași motive nu pot fi primite nici criticile prin care recurentul susține necompetența profesională a judecătorilor dedusă din respingerea cererilor de trimitere a dosarului la Curtea Constituțională și la Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea chestiunilor de drept, nemulțumirile recurentului cu privire la soluțiile pronunțate neputându-se constitui într-o cauză de nulitate a hotărârii.

Recurentul a arătat că instanța de apel a făcut o interpretare a prevederilor O.G. nr. 94/1999 străină de normele aplicabile în sensul că s-a reținut că s-a înlăturat de la aplicare procedura prevăzută de această lege reținându-se incidența dreptului comun și calitatea de parte în litigiu a Statului iar nu a Agentului Guvernamental. De asemenea, a susținut recurentul că odată condamnat, statul reprezentat de Agentul Guvernamental a devenit debitorul obligației de plată a reparației echitabile și această calitate nu mai poate fi modificată în faza executării hotărârii CEDO chiar dacă este vorba de executarea sau reluarea executărilor interne.

Înalta Curte, arată că aceste chestiuni au fost dezlegate cu caracter obligatoriu prin decizia nr. 526/24.02.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a fost admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 301 A din 28 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Înalta Curte a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata unor despăgubiri materiale și morale derivate din neexecutarea într-un termen rezonabil a două hotărâri judecătorești avute în vedere la pronunțarea Hotărârii CEDO din cauza Chiș împotriva României, respectiv sentința din 9 noiembrie 1992 și sentința din 14 decembrie 1995. După cum rezultă din petitele acțiunii, sumele sunt solicitate cu titlu de prejudiciu cauzat reclamantului prin nepunerea în executare a celor două hotărâri, integral și în timp util, împrejurare reținută ca atare în hotărârea CEDO, că această situație persistă și în prezent, împrejurare care plasează cererile pe tărâmul răspunderii civile delictuale. Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că se impune ca restul pretențiilor reclamantului să fie cenzurate prin prisma îndeplinirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale, prin raportare la art. 998, 999 C. civ., analiză care în mod greșit nu a fost efectuată de niciuna dintre instanțele de fond.

Conform art. 315 C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, ca atare criticile pe aspectul temeiului de drept al acțiunii nu pot fi primite.

Este nefondată și critica prin care se arată că un alt motiv de nulitate este acela că sunt încălcate toate formele de procedură aplicabile, marja de apreciere, principiul subsidiarității și proporționalității, autoritatea de lucru judecat și interpretat a hotărârii CEDO, practica instanței europene, normele interne aplicabile și deciziile Curții Constituționale recurentul susținând că toate instanțele care au pronunțat hotărâri în cauză au întâmpinat dificultăți în interpretarea situațiilor juridice generate prin propriile hotărâri, instanțele neînțelegând mecanismul și nici procedura cu care trebuie soluționată cererea, respectiv art. 6 paragraf 1 CEDO și art. 1 din Protocolul 1 la aceasta.

Cu referire la aceste aspecte, Înalta Curte reține că instanța de apel a reținut corect situația de fapt și totodată, a aplicat corect legea în cauza dedusă judecății. Astfel cum s-a mai arătat prin decizia de casare nr. 526/24.02.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit în mod irevocabil că litigiului i se aplică normele de drept comun cu privire la răspunderea civilă delictuală prevăzute de art. 998, 999 C. civ. vechi sens în care instanța de apel s-a conformat pronunțând o soluție în acord cu aceste texte de lege.

Contrar susținerilor recurentului interpretarea și aplicarea legii speței dedusă judecății este atributul exclusiv al instanței de judecată care nu este ținută de opiniile părților litigante.

Instanța de apel a ținut cont de normele convenționale aplicabile acordând despăgubire reclamantului pentru aplicarea cu întârziere a hotărârii CEDO invocată de acesta, susținerile recurentului sub acest aspect neintrând sub incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Este nefondată și critica referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive pentru intimatele ÎCCJ și CSM prin care recurentul arată că instanța nu a analizat această excepție prin prisma normelor convenționale în raport de care Curtea nu exclude nicio autoritate a unui stat parte de sub controlul respectării normelor convenționale și nici nu face vreo distincție între aceste autorități.

Normele convenționale lasă într-adevăr libertatea statului în cauză în a stabili ce autoritate este responsabilă de respectarea CEDO, aceste norme nu prevăd însă posibilitatea justițiabililor de a stabili autoritatea competentă să răspundă pentru încălcarea normelor convenționale.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată și față de temeiul juridic al acțiunii astfel cum în mod irevocabil a fost stabilit prin decizia de casare nr. 526/24.02.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, calitate procesuală pasivă în cauză are doar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice raportat la art. 25 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 31/10954 care conține o normă de principiu statuând că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice participă în astfel de raporturi în afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Această normă de principiu se aplică ori de câte ori legea nu prevede responsabilitatea unui alt organ de stat, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice având vocația generală de reprezentare în raporturile juridice civile născute din fapte juridice stricto sensu, cum este și situația în speță.

Recurentul susține ca motiv de nulitate și reținerea instanței de apel că termenul de redactare a hotărârii judecătorești în 30 de zile este de recomandare.

Și această critică este nefondată. Nerespectarea termenului de redactare a hotărârii judecătorești nu poate atrage nulitatea hotărârii întrucât o astfel de ipoteză nu este prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Este nefondată și critica prin care se susține că instanța de apel nu face nicio analiză dacă a fost luată vreo măsură, dacă neluarea niciunei măsuri în afară de plata incompletă a sumei de 5.900 Euro a fost rezonabilă, dacă neluarea unor măsuri de plată a reparației echitabile poate fi apreciată ca fiind o atitudine diligență și/sau de bună-credință (art. 998 și 999 C. civ.), și dacă un astfel de comportament este compatibil cu hotărârea Curții.

Contrar susținerilor recurentului instanța de apel a analizat modul de executare a hotărârii CEDO și, constatând că executarea s-a făcut cu întârziere, a dispus acordarea de daune morale beneficiarului hotărârii, proporționale cu prejudiciul moral suferit, astfel cum instanța l-a apreciat în urma probelor administrate.

Faptul că instanța nu a dispus conexarea unor dosare nu se constituie într-o critică asupra legalității deciziei atacate, instanța având atributul suveran în a aprecia concludența probelor propuse de părți. Pe de altă parte, instanța este obligată să țină seama de autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești cu efect asupra cauzei.

Sunt nefondate și criticile formulate pe fondul acțiunii prin care recurentul solicită să se constate, conform tuturor înscrisurilor și notelor scrise depuse la dosar, că situația continuă de neexecutare a hotărârii CEDO a evoluat astfel: nici o autoritate a statului nu a dispus nici o măsură pe cale administrativă, în afară de plata parțială și cu întârziere a sumei de 5.660 Euro în loc de 5.900 Euro; toate acțiunile în revizuire au fost respinse ca inadmisibile; toate plângerile la CSM și la PÎCCJ au fost respinse; acțiunile formulate împotriva statului reprezentat de MFP și ulterior de MAE și MFP au fost respinse; toate acțiunile de executare silită directă a statului reprezentat inclusiv de BNR au fost respinse, în timp ce Trezoreria a refuzat plata invocând lipsa disponibilităților bănești; F. a început executarea silită direct împotriva debitorilor interni și s-a obținut doar executarea companiei H.

Înalta Curte reține că aceste aspecte au fost avute în vedere de instanța de apel atunci când a stabilit situația de fapt și au stat la baza acordării daunelor morale recurentului.

Recurentul a criticat și faptul că nu i s-a acordat actualizarea sumelor conform procedurii specifice de plată majorată cu 3% așa cum a dispus Curtea în hotărârea sa, ca urmare a unei noi și autonome încălcări a art. 6 § 1 din Convenție, în opinia recurentului.

Critica este nefondată având în vedere că în urma probelor administrate în fața instanțelor de fond s-a concluzionat că recurentul nu este îndreptățit să primească daune materiale, prin urmare nu poate pretinde nici accesorii, în speță majorări.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, Comitetul de Miniștrii-Departamentul pentru executarea hotărârilor CEDO, a comunicat recurentului la data de 16.03.2017 că în urma plății dobânzilor pentru întârziere pentru suma de 5900 Euro nu rămâne nici un aspect remarcabil în ceea ce privește plata satisfacției echitabile în acest caz.

Nefondată este și critica privind presupusa analiză cu vădită rea-credință a prejudiciului în sumă de 5.092.947 iei. Contrar susținerilor recurentului instanța nu este obligată să achieseze la pretențiile recurentului, modul de stabilire al prejudiciului fiind un demers independent al instanței bazat pe probele administrate.

Nu sunt fondate nici criticile prin care se susține că, conform temeiului juridic și al normelor aplicabile într-o acțiune vizând o nouă și autonomă încălcare a dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil ca și a dreptului de proprietate, toată dezlegarea instanțelor trebuia să fie făcută prin raportare la prevederile art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, și subsecvent dar subordonat acestor exigențe, prin prisma prevederilor art. 998 și 999 din C. civ. pe fapta personală a fiecărui intimat în parte, ținând cont de marja de apreciere derivată, reziduală și provizorie raportată la atribuțiile fiecăruia în parte, în sensul competențelor atribuite cu privire la luarea unor măsuri concrete, rezonabilitatea neluării niciunei măsuri, dacă atitudinea intimaților a fost diligentă și de bună credință și dacă actele și faptele intimaților sunt compatibile cu mecanismul pus la dispoziția reclamantului pe obligația de conformare ce revine tuturor autorităților unui stat parte, atunci când acestea sunt angrenate în descărcarea statului de obligația sa, rezultând dintr-o hotărâre CEDO.

Instanța de apel, stabilind calitatea procesual pasivă a Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și lipsa calității procesual pasive a celorlalți pârâți, a analizat cererea reclamantului prin raportare la atribuțiile acestei părți și a stabilit că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale întrucât hotărârea CEDO a fost pusă în executare cu întârziere. Ca atare, stabilindu-se cadrul procesual pasiv examinarea atribuțiilor celorlalți intimați ar fi constituit un demers fără relevanță asupra cauzei.

Nu pot fi primite criticile recurentului cu privire la atribuțiile Agentului guvernamental și trimiterile la procedura specială prevăzută de O.G. nr. 94/1999, întrucât acestea exced cadrului procesual reținut cu caracter irevocabil prin decizia de casare nr. 526/24.02.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte reține că, susținerea recurentului că instanța națională a stabilit prin SC nr. 8486/2014 că statul ar fi achitat integral suma de 5.900 Euro, iar în anul 2016 Serviciul de urmărire al Executării Hotărârilor CEDO a obligat la executarea integrală a sumei, demonstrează că marja de apreciere este una provizorie, dar și că hotărârile nu pot avea autoritate de lucru judecat, așa cum reține instanța de apel, nu reprezintă o critică de nelegalitate în sensul art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce privește daunele morale acordate de instanța de apel, recurentul solicită să se constate că analiza instanței de apel este una complet nepotrivită și în totală contradicție cu reținerile din cuprinsul deciziei, instanța de apel raportându-se la „ansamblul circumstanțelor factuale și temporale”, sens în care acordă o despăgubire de 5.000 Euro.

Înalta Curte, reține că aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de instanța de apel nu intră în atribuțiile instanței de recurs întrucât nu constituie o referință de examinare raportat la motivele de nelegalitate, expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recursul formulat de recurentul-pârât STATUL ROMAN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE este, de asemenea, nefondat pentru următoarele considerente:

Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se arată că decizia atacată nu este motivată sub aspectul obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata daunelor morale în sumă de 5000 Euro sub aspectul reținerii faptei ilicite a Statului Român prin Ministerul Finanțelor privind neîndeplinirea obligației de garantare a executării hotărârii nr. 7391/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 în contradicție cu reținerea de către instanță a faptului că apelantul nu a justificat atribuțiile Statului Român prin Ministerul Finanțelor în nume propriu cu privire la obligația de executat, delictul neputând fi imputat acesteia întrucât angajarea răspunderii civile delictuale presupune obligația de reparare a prejudiciului de către persoana care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită.

Înalta Curte reține că răspunderea civilă delictuală, ce constituie obiectul dosarului de față, cu toate că se întemeiază pe dreptul comun aceasta prezintă particularități ca urmare a circumstanțelor litigiului.

Astfel, acțiunea se întemeiază pe o hotărâre CEDO care a obligat Statul Român, ca semnatar al Convenției, să ia măsuri privind executarea unor hotărâri judecătorești date în favoarea recurentului-reclamant. Ca atare, titularul obligațiilor ce trebuiau realizate este Statul Român, prin organele sale abilitate.

Cum reclamantul a invocat nerespectarea termenelor dispuse prin hotărârea CEDO rezultă că raportul juridic obligațional nu a încetat, acesta luând forma răspunderii titularului obligațiilor realizate cu întârziere.

În plus, în calitatea sa de garant al forței publice, Statul este obligat să asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea tuturor măsurilor legale în vederea executării hotărârilor judecătorești.

Prin art. 25 alin. (2). din Decretul-Lege nr. 31/1954 a fost stabilită o normă de principiu potrivit căreia Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are vocația de a reprezenta Statul în afară de cazurile când legea nominalizează expres alte organe în acest scop.

În cauza de față, cum legea nu prevede alte organe responsabile în situația aplicării cu întârziere a unei hotărâri CEDO rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală în cauză.

Contrar susținerilor recurentului, cu referire la daunele morale instanța de apel a reținut în sarcina sa, atât fapta ilicită, sub forma neîndeplinirii obligației de garantare a executării hotărârii nr. 7391/1995 prin crearea unui arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea acesteia pe o perioadă de timp ce nu poate fi considerată justificată, cât și vinovăția, având în vedere că în cauză nu a fost invocată în apărare vreo împrejurare care să înlăture conduita culpabilă.

Din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul indică art. 25 și 37 din Decretul nr. 31/1954 și arată că nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor publice atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Înalta Curte, reține că s-a răspuns deja acestei critici atunci când a fost analizată calitatea procesuală a recurentului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Este nefondată critica recurentului prin care se susține că plecând de la principiile constituționale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituția României și Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, răspunderea Statului este supusă unor reguli speciale proprii, altele decât cele consacrate de C. civ. și care guvernează regimul răspunderii particularilor. Astfel cum s-a mai menționat anterior, prin decizia de casare nr. 526/24.02.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit în mod irevocabil că litigiului i se aplică normele de drept comun cu privire la răspunderea civilă delictuală prevăzute de art. 998, 999 C. civ. vechi, ca atare această chestiune nu mai poate fi pusă în discuție.

Este nefondată și critica recurentului prin care se arată că nu poate fi angajată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nici din perspectiva dispozițiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 din care rezultă că în situația altor procese decât cele penale dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erorile judiciare săvârșite și acțiunea în regres a statului sunt condiționate și în prezent de existența în prealabil a unei hotărâri judecătorești prin care s se stabilească, în condițiile legii, răspunderea penală sau disciplinară a magistratului, întrucât vizează o altă situație decât cea dedusă judecății.

Contrar susținerilor recurentului în cauză Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu este ținut să răspundă pentru faptele terților reprezentați de Guvern și ANAF deoarece prin hotărârea CEDO Statul Român a fost obligat să aducă la îndeplinire dispozițiile sentinței din 14.12.1995.

Nefondată este și critica prin care se susține că au îndeplinite la timp obligațiile decurgând din hotărârea CEDO atâta timp cât din considerentele reținute de instanța de apel rezultă contrariul

Printr-o ultimă critică s-a arătat că, prin raportare la probele administrate în cauză, la vătămările pretins suferite și la jurisprudența CEDO, cuantumul daunelor acordate este exagerat de mare.

Înalta Curte reține că acest aspect nu poate fi analizat de instanța de recurs întrucât nu vizează nelegalitatea deciziei din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. ci netemeinicia deciziei, aspect care excede atribuțiilor instanței de recurs.

Având în vedere considerentele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurentul-pârât Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice.

Sursa informației: www.scj.ro.