Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
242 views
Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.
Rezultă, aşadar, din conţinutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate de lege.
În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancţionată cu nulitatea.
Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci şi expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispoziţiilor menţionate anterior.
Analizând susţinerile formulate, se observă că, deşi formal încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate.
În realitate, memoriul de recurs, în conţinutul căruia se fac referiri la texte de lege, se bazează atât pe susţineri cu caracter general (fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanţa de apel), pe simpla reiterare a susţinerilor deduse judecăţii prin cererea de apel, care au primit dezlegare judiciară, cât şi pe indicarea omisso medio a unor susţineri (fără a fi fost deduse judecăţii, în prealabil, în calea de atac a apelului), aspecte care nu constituie critici de nelegalitate care să fie în măsură să învestească în mod legal instanţa de recurs.
Prealabil, în raport cu criticile repetate, din cuprinsul cererii de recurs, formulate cu privire la sentinţa tribunalului, se impune precizarea că, în prezenta fază procesuală, nu este supus verificării jurisdicţionale raţionamentul judiciar al primei instanţe, chiar şi în ipoteza în care acesta a fost menţinut, ca legal şi temeinic, de către instanţa de apel, în urma propriei sale examinări a cauzei (în limitele prescrise de art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.), din moment ce aceasta ar echivala, în mod nepermis, cu o lipsire de eficienţă a judecăţii realizate în calea ordinară de atac.
Aşadar, obiectul recursului, conform celor statuate anterior, nu este reprezentat de sentinţa primei instanţe, ci de hotărârea pronunţată chiar în urma cercetării legalităţii şi temeiniciei acestui prim act jurisdicţional pronunţat în cauză.
Pentru aceste considerente, în continuare vor face obiect de analiză doar acele susţineri formulate cu privire la decizia instanţei de apel.
Printr-o primă critică, deşi invocă o pretinsă încălcare a prevederilor „art. 1.349 şi urm. C. civ.”, respectiv a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., recurenta se limitează la a formula doar susţineri generale, precum cea conform căreia instanţa de apel ar fi adus „o argumentare care depăşeşte sensul şi voinţa juridică prevăzute prin dispoziţiile art. 1.349 şi urm. C. civ.” (în ceea ce priveşte stabilirea persoanei în sarcina căreia a fost reţinută îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale), respectiv că „instanţa avea obligaţia să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi considerat neclare, inclusiv cele care ţineau de calificarea în drept a pretenţiilor reclamantului sau să le pună în discuţia contradictorie a părţilor”, fără însă a arăta, în concret, maniera în care ar fi fost nesocotite respectivele prevederi legale.
Or, a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel.
Este fără dubiu că această din urmă cerinţă nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită, din moment ce recurenta a omis să indice punctual în ce a constat o eventuală greşeală de judecată săvârşită de instanţa de apel în legătură cu aplicarea acestor norme de drept în prezenta pricină.
Mai mult, din moment ce în speţă nu s-a contestat calificarea juridică reţinută de prima instanţă în raport cu pretenţiile formulate (răspunderea civilă delictuală, conform art. 1.349 şi art. 1.357 C. civ.), formularea celei de-a doua susţineri apare, inclusiv, ca fiind străină de statuările din hotărârea atacată.
În egală măsură, nici simpla afirmaţie a recurentei în sensul că, în privinţa reţinerii vinovăţiei recurentei-pârâte, instanţa de apel „nu a analizat în detaliu situaţia expusă de instituţia noastră prin întâmpinări şi alte înscrisuri argumentative ori doveditoare” nu este în măsură să constituie o critică aptă să declanşeze un control de legalitate al deciziei atacate, având în vedere că, în dezvoltarea acesteia, recurenta se limitează doar la expune cadrul factual, antamând aspecte de temeinicie (referitoare la situaţia hotărârilor adoptate de Consiliul General al Municipiului Bucureşti în legătură cu respectivul imobil), pentru ca ulterior să arate că imobilul denumit generic „Ştrandul Tineretului” nu se află înscris în cartea funciară, respectiv că acesta face obiectul prezentei cauze „datorită suspiciunilor evidente de suprapunere de terenuri”.
Pe lângă faptul că aceste critici nu aduc în discuţie, în acord cu exigenţele stabilite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., aspecte de nelegalitate, care să poată forma obiectul controlului judiciar în prezenta cale extraordinară de atac, se observă că susţinerile apar inclusiv ca fiind formulate omisso medio, contrar dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. (conform cărora motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului), din moment ce recurenta-pârâtă a omis să le deducă, spre analiză, prin apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe.
În plus, aceste chestiuni relative la cadrul factual, după cum s-au arătat, tind, în aceeaşi manieră inadecvată procedural, să contrazică probatoriul administrat în faţa primei instanţe (raportul de expertiză topografică extrajudiciară, elaborat de expert E.), evaluat inclusiv de instanţa de apel, cu ocazia devoluţiunii cauzei, în urma analizării căruia s-a reţinut ocuparea, de către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., în temeiul contractului de asociere în participaţiune încheiat cu recurenta-pârâtă, a însuşi terenului aflat în coproprietatea intimatului-reclamant.
Drept urmare, o astfel de reevaluare, de către instanţa de recurs, a acestor aspecte, care şi-au primit o dezlegare, conform considerentelor anterior arătate, nu presupune o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibilă cu exerciţiul dreptului la recurs.
Inclusiv criticile recurentei în legătură cu incidenţa prevederilor art. 23 din Regulamentul ANCPI de recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, pentru a justifica o eventuală culpă a intimatului-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, constând în „neîndeplinirea obligaţiei legale de efectuare a publicităţii imobiliare şi de înscriere în Cartea Funciară a UAT – Sectorul 4 a imobilului intitulat generic Ştrandul Tineretului (Ştrandul Văcăreşti)” au fost formulate cu nerespectarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, fiind susţinute pentru prima dată în calea extraordinară de atac pendinte, deşi ele puteau fi sesizate în faţa instanţei de apel, aceste critici ale recurentei nu sunt susceptibile de analiză în recurs.
Aceasta întrucât caracterul extraordinar al recursului presupune exclusiv o verificare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept incidente, control judiciar imposibil de efectuat, în speţă, tocmai ca urmare a inexistenţei unor dezlegări ale instanţei de apel cu privire la respectivele aspecte.
Drept urmare, omisiunea recurentei de a deduce, spre examinare, criticile în discuţie în faţa instanţei de apel, deşi avea deschisă această posibilitate, în acord cu efectul devolutiv al căii ordinare de atac, care presupune, conform art. 476 alin. (1) C. proc. civ., o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept, nu o îndreptăţeşte pe acesta să le valorifice, la acest moment procesual, cu nerespectarea principiului non omisso medio, anterior menţionat.
În consecinţă, dată fiind modalitatea în care au fost formulate, criticile privitoare la nerespectarea prevederilor „art. 1.349 şi urm. C. civ.” (în ceea ce priveşte vinovăţia recurentei-pârâte) nu constituie veritabile aspecte de nelegalitate a actului jurisdicţional atacat.
Nici susţinerile formulate în continuare de către recurentă referitoare la cerinţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, respectiv la lipsa unui „prejudiciu cert, serios şi rezonabil”, nu sunt în măsură să învestească legal instanţa de recurs, din moment ce, pe de o parte, reprezintă, la rândul lor, susţineri cu caracter general, care nu opun deciziei atacate aspecte propriu-zise de nelegalitate, iar, pe de altă parte, reprezintă simple reiterări ale motivelor de apel, care au primit dezlegare jurisdicţională în calea devolutivă de atac, şi care nu permit, astfel, controlul judiciar specific prezentei căi extraordinare de atac.
În consonanţă cu cele reţinute anterior, se observă că, şi de această dată, recurenta omite să formuleze o argumentaţie concretă, care să se raporteze la cele reţinute de către instanţa de apel şi care să fie de natură a permite cenzura instanţei de recurs.
Aceeaşi este şi situaţia susţinerilor privind imposibilitatea folosirii, de către intimatul-reclamant, a terenului în cauză, nu ca urmare a unei culpe a recurentei-pârâte, ci exclusiv ca urmare a faptului că acesta s-ar afla pe domeniul public, neavând acces din drumul public, afirmaţii care privesc, de asemenea, situaţia de fapt stabilită de către instanţele fondului şi care nu poate face obiectul reevaluării în recurs.
Prin urmare, susţinerile recurentei-pârâte nu sunt subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât devine incidentă sancţiunea nulităţii, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi B. împotriva deciziei nr. 1969/A din 16 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Sursa informației: www.scj.ro.
