Răspunderea contractuală. Criticarea modalității de aplicare a regulilor privind prescripţia extinctivă (NCPC, L. nr. 64/1991)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 414/2019

L. nr. 64/1991: art. 73; NCPC: art. 22 alin. (2), art. 30, art. 248 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6, art. 496, art. 497

Cererea de chemare în judecată formulată de intimații-reclamanți a avut, în esență, două capete de cerere – o cerere în despăgubiri – sens în care au solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 2.000.000 RON, sumă ce reprezintă 50% din beneficiul net obținut de pârâtă ca urmare a folosirii fără drept a realizărilor tehnice ai căror autori sunt – și un al doilea capăt de cerere – în obligație de a face – anume obligarea pârâtei să încheie un contract cu privire la drepturile bănești ce li se cuvin în continuare pentru folosirea respectivelor realizări tehnice.

În timp ce primul capăt de cerere privește trecutul (acordarea de despăgubiri), capătul al doilea de cerere privește viitorul, sens în care urmează a proceda părțile după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, în cazul admiterii acestui al doilea capăt de cerere.

Temeiul juridic al cererii indicat de reclamanți și în raport cu care instanțele de fond au analizat pretențiile deduse judecății îl reprezintă dispozițiile art. 73 (fost art. 67, art. 70 și art. 72) din Legea nr. 64/1991, potrivit cărora: „(1) Drepturile bănești ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor și unitate.

(2) Unitatea care aplică această realizare tehnică are obligația să ateste calitatea de autor.

(3) Încălcarea prevederilor alin. (1) și (2) atrage obligația unității de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcție de rezultatele economice obținute de unitate”.

Având în vedere că soluția de primă instanță a fost pronunțată pe baza unei excepții procesuale absolute, de fond – excepția prescripției dreptului material la acțiune -, excepțiile procesuale soluționându-se în mod necesar înaintea cercetării fondului pricinii, astfel cum prevede art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că situația de fapt a cauzei este insuficient conturată la acest moment procesual, ea urmând a fi lămurită cu ocazia rejudecării sub toate aspectele ce interesează pricina dedusă judecății.

De asemenea, tot la nivelul premiselor util a fi precizate pentru analizarea motivelor de recurs, Înalta Curte constată că intimații-reclamanți s-au prevalat de calitatea lor de autori ai unor realizări tehnice, calitate pe care au dobândit-o în perioada cât au fost angajați ai recurentei.

Mai mult decât atât, aceștia s-au pretins autori ai unui număr de 12 realizări tehnice, concepute în perioada 2001 – 2005, pentru 6 dintre acestea recurenta-pârâtă emițându-le certificatul de atestare a calității de autori, potrivit art. 73 alin. (2) din lege, în timp pentru celelalte 6, intimații doar au depus la recurenta-pârâtă documentația necesară în vederea emiterii certificatelor de atestare, fără a se ajunge însă la această finalitate.

Pornind de la aceste coordonate ale situației de fapt, Înalta Curte constată că deși primul capăt de cerere reprezintă o cerere în realizarea dreptului, dată fiind situația juridică diferită a realizărilor tehnice ce constituie cauza raportului juridic dedus judecății, în mod necesar, pentru pretinsele realizări tehnice pentru care recurenta nu a eliberat intimaților certificat de atestare a calității, constatarea calității de autori ai respectivelor realizări tehnice constituie un obiect de analiză distinct pentru instanțele de fond, chiar în absența unui capăt de cerere formulat explicit de către intimați cu un atare obiect; în plus, în contextul capătului de cerere în realizare, această constatare reprezintă o chestiune prejudicială asupra căreia instanțele de fond vor trebui să statueze pe cale jurisdicțională.

Astfel, pentru realizările tehnice pentru care recurenta a eliberat certificatul de atestare vor trebui verificate doar aspectele formale (identitatea dintre persoana reclamanților și cei menționați ca autori ai realizărilor tehnice) – pozițiile 1 – 6 din petit -, în schimb însă pentru pretinsele realizări tehnice pentru care recurenta nu a emis certificatele de atestare a calității de autori ai realizărilor tehnice, potrivit documentațiilor elaborate în perioada 2002 – 2005 (punctele 7 – 12 din petitul acțiunii), prima instanță va fi ținută a face verificări de fond, potrivit condițiilor prevăzute de lege la datele respective pentru a fi posibilă recunoașterea drepturilor de proprietate industrială ale reclamanților asupra acelor soluții tehnice noi la nivelul unității, prin administrarea unor probe adecvate, în acord cu verificările ce se impun.

În acest context, aspectele prejudiciale ce se cer a fi constatate în cauză nu sunt supuse prescripției extinctive, astfel cum corect a reținut instanța de apel, însă cu precizările și clarificările din prezenta decizie; prin urmare, curtea de apel nu a redat argumente străine de natura cauzei, cum eronat susține recurenta din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., nefiind încălcate nici principiile contradictorialității, disponibilității ori dreptul la apărare.

Cercetarea reală și efectivă a unei cereri deduse judecății, indiferent de ipostaza în care aceasta este formulată – principală, accesorie, adițională sau incidentală, potrivit art. 30 C. proc. civ. -, presupune verificarea tuturor aspectelor de fapt și de drept relevante pentru justa soluționare a cauzei, în deplin acord cu dispozițiile art. 22 C. proc. civ. pentru cele anterior arătate, relevante sunt prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd: „Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc”.

Aspectul criticat de către recurentă – nepunerea în dezbaterea părților a chestiunii unei pretinse cereri în constatare – nu poate fi reținut, întrucât, astfel cum deja s-a arătat, aceasta nu reprezintă o veritabilă cerere în constatare, ci doar o chestiune prejudicială de verificat de către instanță, de vreme ce intimații reclamanți au recurs, în deplin acord cu dispozițiile art. 35 C. proc. civ., la formularea cererii în realizare – acordarea despăgubirilor – nu numai pentru utilizarea realizărilor tehnice pentru care recurenta le-a emis certificat de atestare a calității, ci și pentru cele pentru care s-a procedat doar la întocmirea documentației tehnice în același scop, fără însă ca recurenta să respecte obligația legală instituită prin art. 73 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

Mai mult decât atât, nefiind vorba despre o veritabilă cerere în constatare, ci despre o dezlegare pe care instanța este ținută a o da în cuprinsul considerentelor, câtă vreme a fost învestită cu cererea în realizare pentru toate cele 12 soluții tehnice, întrucât aceste dezlegări, în esență, țin de construirea raționamentului pentru motivarea soluției pronunțate, pronunțare care are loc la momentul dezînvestirii instanței.

Pe de altă parte, se constată că o atare chestiune a fost antamată de către intimații-reclamanți prin motivele de apel, astfel că recurenta nu poate pretinde cu real temei că a fost surprinsă de o astfel de construcție juridică, motivele de apel fiindu-i comunicate potrivit legii, astfel încât, și pentru aceste motive, nu se poate reține încălcarea principiilor contradictorialității, al disponibilității ori dreptul la apărare.

Având în vedere cele anterior redate, Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondate criticile formulate de recurentă pe temeiul motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut greșita aplicare a legii, invocând, în principal, incidența Decretului nr. 167/1958, iar nu a dispozițiilor din noul C. civ. referitoare la prescripția extinctivă și a criticat modalitatea de aplicare a regulilor privind prescripția, în plus, contestând și reținerea incidenței răspunderii civile delictuale, iar nu a răspunderii contractuale în cauză.

În ceea ce privește critica privind greșita referire la dispozițiile din noul C. civ. referitoare la prescripția extinctivă, Înalta Curte constată că aceasta are doar o natură formală întrucât instanța de apel, în cuprinsul motivării s-a raportat atât la dispozițiile din Decretul nr. 167/1958, cât și la prevederile noului C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, dispozițiile aplicabile speței din cele două acte normative succesive fiind, în esență, aceleași.

Riguros însă, referirile la noua reglementare nu erau de natură a fundamenta în drept soluția pronunțată de instanța de apel, întrucât față de prevederile art. 6 alin. (4) din noul C. civ., pentru cauza dedusă judecății prescripția extinctivă rămânea supusă regulilor prevăzute de Decretul nr. 167/1958; potrivit textului invocat: „(4) Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”.

Or, cum instanțele de fond au reținut implicit că intimații-reclamanți au solicitat despăgubiri pentru exploatarea fără drept de către recurenta-pârâtă a realizărilor lor tehnice pentru întreaga perioadă fie de la data emiterii certificatelor de atestare a calității de autori ai realizărilor tehnice, fie de la data începerii exploatării fiecărei soluții tehnice (recunoscută sau nu de către recurentă), date care se situează anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (2001 – 2005 față de 1 octombrie 2011), Înalta Curte constată că dispozițiile aplicabile în mod real speței erau cele cuprinse în Decretul nr. 167/1958, iar nu cele din noul C. civ., cum corect susține recurenta.

Cu toate acestea, această indecizie a instanței de apel în invocarea temeiurilor de drept referitoare la prescripția extinctivă și regulile care o guvernează nu este de natură a crea vreun prejudiciu recurentei și nici a atrage casarea deciziei, având în vedere pe de o parte, că instanța de apel a invocat și prevederile Decretului nr. 167/1958, nu numai cele din noul C. civ., iar pe de altă parte, dispozițiile legale incidente speței – cu referire la începutul cursului termenului de prescripție extinctivă, termen de prescripție etc. – nu diferă în cele două acte normative succesive.

În plus, o atare dezlegare a fost dată de Înalta Curte și într-un recurs în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 1/2014, publicată în M. Of. nr. 283/17.04.2014.

Astfel cum deja s-a arătat în preambulul prezentelor considerente, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea contractului prevăzut de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 vizează obligațiile recurentei-pârâte pentru viitor, obligații care subzistă câtă vreme aceasta va exploata în continuare realizările tehnice ale intimaților, implicit, câtă vreme realizările tehnice ale acestora vor fi utile unității pârâte; în consecință, nu se poate analiza prescripția extinctivă a unei obligații viitoare, după cum acest capăt de cerere nu are legătură cu vreun drept imprescriptibil al reclamanților, întrucât intimații nu și-ar exercita un drept personal nepatrimonial, ci o componentă patrimonială atașată calității lor de autori ai realizărilor tehnice care va subzista pe toată durata de exploatare a realizărilor tehnice de către recurentă și se va activa ori de câte ori recurenta va realiza acte de exploatare a realizărilor tehnice ale acestora.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că acțiunea în despăgubiri reglementată de prevederile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 are drept cauză nerespectarea obligației unității care aplică realizarea tehnică de a încheia un contract privind drepturile bănești rezultate din realizarea tehnică, obligație ce se execută uno ictu, motiv pentru care și obligația de plată a despăgubirilor pentru nerespectarea acesteia se execută în același fel, respectiv prin plata unei sume globale.

În aceste condiții, recurenta a susținut că dreptul material la acțiune al reclamanților este prescris, deoarece dreptul reclamanților de a cere încheierea unui contract pentru drepturile bănești a început să curgă cel mai târziu la data eliberării certificatului constatator al calității reclamanților de autori ai realizărilor tehnice, respectiv în perioada 2001 – 2005 (în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată la 20.05.2013), astfel încât termenul de prescripție s-ar fi împlinit cel mai târziu în anul 2008.

Înalta Curte constată că aceste apărări ale recurentei pornesc de la o premisă greșită, aceea că acțiunea în justiție întemeiată pe dispozițiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, la îndemâna autorului unei realizări tehnice, are drept cauză nerespectarea obligației unității care aplică realizarea tehnică de a încheia un contract privind drepturile bănești rezultate din realizarea tehnică.

Art. 73 alin. (1) din lege face vorbire despre „drepturile bănești” cuvenite autorului unei realizări tehnice „care este nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia”, a căror plată este în sarcina unității care aplică realizarea tehnică. Dreptul subiectiv prevăzut de lege rezidă în plata unei sume de bani în ipoteza aplicării de către unitate a unei soluții tehnice care îndeplinește cerințele noutății și utilității la nivelul acelei unități (reprezentând o realizare tehnică, în înțelesul legii), ceea ce înseamnă că dreptul patrimonial este născut din însuși faptul aplicării realizării tehnice.

Încheierea unui contract între autor și unitatea care aplică realizarea tehnică este doar modalitatea pe care legiuitorul o prevede în mod expres pentru asigurarea plății drepturilor bănești, în cuantumul convenit de părți, ca o formă de executare voluntară a obligației legale de plată a sumei de bani cuvenite autorilor, obligație a cărei executare silită în natură pentru viitor au solicitat-o reclamanții prin formularea celui de-al doilea capăt de cerere.

În cazul neîncheierii unui asemenea contract (situația anterioară introducerii acțiunii), autorii se pot adresa instanței de judecată pentru valorificarea dreptului patrimonial, pe temeiul art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 și „potrivit dreptului comun”.

Contrar celor susținute de recurentă, acțiunea are drept obiect plata de despăgubiri, după cum norma menționată prevede în mod expres, și se întemeiază pe principiile răspunderii civile delictuale, dată fiind premisa inexistenței unui contract privind drepturile bănești cuvenite autorului realizării tehnice.

Fapta ilicită posibil a fi sancționată în cadrul unei asemenea acțiuni constă în aplicarea realizării tehnice fără plata drepturilor bănești cuvenite autorului, și nu în simpla neîncheiere a unui contract în legătură cu acestea, astfel cum a susținut recurenta – pârâtă. Aplicarea realizărilor tehnice este cea care a generează obligația de plată a drepturilor bănești, în timp ce neîncheierea contractului, ca modalitate de executare de bunăvoie a obligației legale, nu constituie o faptă ilicită distinctă, ci intră în conținutul faptei de aplicare a realizării tehnice fără plata corespunzătoare a drepturilor bănești, fiind absorbită de aceasta.

Așa cum s-a arătat deja, în condițiile în care fapta ilicită este săvârșită cât timp este aplicată realizarea tehnică, autorii au un drept la despăgubiri pentru întreaga perioadă de exploatare a realizării tehnice (în prezent, pe o perioada de 3 ani anteriori introducerii acțiunii, cum a stabilit instanța de apel, dar până la o dată ce va fi stabilită de instanță în rejudecare, după ce se vor solicita reclamanților precizări pe acest aspect).

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”.

Pe acest temei, cu toate că dreptul subiectiv la repararea pagubei se naște chiar în momentul în care se comite fapta ilicită, dreptul material la acțiune începe să curgă de la un moment diferit, acela prevăzut de art. 8 alin. (1) din actul normativ menționat.

În cazul particular reglementat de art. 73 din Legea nr. 64/1991, data la care autorii realizării tehnice au cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul creat prin aplicarea realizărilor tehnice nu coincide cu data aplicării acestora (perioada pentru care s-au formulat pretențiile din cauză – începând din anul 2001, fără ca instanțele de fond să fi stabilit data până la care se solicită despăgubirile), pentru a se considera că, în raport de termenul general de prescripție de 3 ani și de data formulării cererii de chemare în judecată – 20.05.2013 -, dreptul material la acțiune ar fi prescris în privința pretențiilor vizând perioada 20.05.2010 – 20.05.2013, cum a reținut instanța de apel.

Drept urmare, în mod corect a apreciat instanța de apel că dreptul material la acțiune pentru despăgubirile cuvenite pentru perioada 2010 – 2013 (posibil și în continuare, în raport de stabilirea situației de fapt în rejudecare) nu sunt prescrise, soluție ce rezultă cu claritate din considerentele deciziei, chiar dacă soluția din dispozitiv privește anularea în tot a sentinței, iar nu doar în parte – anume, doar în ceea ce privește soluția de respingere ca prescrisă a cererii de despăgubiri pentru perioada mai 2010 – mai 2013 -, precum și soluția dată capătului de cerere în obligarea pârâtei la încheierea contractului pentru exploatarea în continuare a realizărilor tehnice.

Potrivit celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtă; intimații-reclamanți au învederat că vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Sursa informației: www.scj.ro.