Răspunderea civilă delictuală. Încălcarea sistemică a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru condiţiile materiale de detenţie din penitenciare (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1692/2020

NCC: art. 1353 – 1357; L. nr. 169/2017: art. 551; NCPC: art. 496

Principala critică formulată în recurs s-a raportat la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, susținându-se că, în cauza dedusă judecății, ar avea legitimare procesuală pasivă Administrația Națională a Penitenciarelor sau unitățile de detenție, în care reclamantul a fost încarcerat, întrucât aceștia ar fi titularii obligației de a asigura condiții corespunzătoare de detenție.

În raport de limitele obiective ale învestirii instanței, este important de reținut că instanțele de fond au analizat alegațiile reclamantului A. privind supraaglomerarea penitenciarelor și celelalte condițiile de detenție nu doar din unghiul dispozițiilor art. 1353 – 1357 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, dar și din perspectiva dispozițiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care interzic tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante și care impun obligații pozitive în sarcina statelor membre, aplicând în cauză, în mod judicios, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale.

În acest context, instanța de recurs apreciază, în acord cu jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului, că, în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza speței deduse judecății, condițiile de detenție se impun a fi analizate pe terenul art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveș și alții contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistemică a art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru condițiile materiale de detenție din penitenciare, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenție.

Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condițiile de detenție, în special, suprapopularea și condițiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

Relativ la acest aspect, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a reținut că „statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană” (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauzele Kudła împotriva Poloniei (MC), parag. 94, și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46)

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecății, respectiv al răspunderii pentru condițiile de detenție din penitenciarele din România, se regăsește în hotărârea pilot Rezimveș și alții contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situația particulară a reclamanților nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncționalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (parag. 110).

Curtea a reamintit, în acest sens, că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin, de regulă, din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, parag. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (parag. 124).

În acest context, în analiza calității procesuale pasive a pârâților chemați în judecată, s-a reținut de către instanțele fondului că nu au fost săvârșite de către de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin, Penitenciarul Slobozia și Penitenciarul Jilava fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, în exercitarea atribuțiilor specifice pentru organizarea activității în penitenciare, în vederea asigurării condițiilor de cazare pentru persoanele lipsite de libertate, altele decât cele care țin de asigurarea spațiului legal, sub acest aspect, cererea reclamantului nefiind fondată.

În ceea ce privește prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a faptului că a fost încarcerat în camere în care nu i s-a asigurat suprafața, spațiul minim vital de 4 mp/persoană – ceea ce echivalează cu supraaglomerarea care poate atrage încălcarea art. 3 din Convenție – prima instanță a apreciat fondată acțiunea exercitată în cauză, soluție confirmată de instanța de apel.

Astfel, sub aspectul circumstanțelor factuale, în litigiul dedus judecății, s-a dovedit și reținut că reclamantul A. a fost încarcerat în Penitenciarele Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Slobozia și Jilava și au fost analizate, într-o manieră detaliată și convingătoare, condițiile în care acesta a fost deținut, astfel încât, în mod corect, s-a făcut de către instanțele fondului aplicarea jurisprudenței Curții Europene, reținându-se, raportat la faptele speței, caracterul necorespunzător al condițiilor din unele penitenciare, sub aspectul exclusiv al supraaglomerării penitenciarelor, ceea ce reprezintă o încălcare sistemică, imputabilă statului.

În ceea ce privește susținerea recurentului că sunt relevante prevederile art. 2 din Normele de aplicare a Ordinului nr. 433/C/2010 și art. 6 lit. c) din Hotărârea nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, potrivit cărora acest organism ia toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală, precum și cele ale Legii nr. 254/2013, Înalta Curte constată că Administrației Naționale a Penitenciarelor și penitenciarelor din subordine le revine un rol secundar, care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, în acest sens pronunțându-se și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispozițiile art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce impun statului, ca semnatar al Convenției, o obligație legală de a aplica măsurile generale și/sau individuale corespunzătoare pentru a soluționa problema supraaglomerării din locurile de deținere și problema condițiilor precare de detenție, în conformitate cu principiile Convenției, și a garanta astfel drepturile persoanelor aflate în detenție.

De altfel, așa cum a reținut și instanța de apel, Statul Român a recunoscut, prin adoptarea art. 551, din Legea nr. 169/2017 (Compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare), ce a modificat Legea nr. 254/2013, că echivalează cu condiții necorespunzătoare de detenție, ce pot atrage acordarea de compensații, cazarea într-un spațiu mai mic sau egal cu 4 mp/deținut.

În consecință, raportându-ne la statuările Curții Europene pe terenul art. 3 al Convenției, cu privire la condițiile de detenție enunțate supra, și la situația de fapt astfel cum a fost stabilită și reținută de instanțele fondului – supraaglomerarea penitenciarelor în care reclamantul a fost încarcerat, necombătută în cauză, nu se poate aprecia, în circumstanțele particulare ale speței deduse judecății, că ar avea legitimare procesuală pasivă Administrația Națională a Penitenciarelor sau unitățile de detenție, așa cum pretinde recurentul.

Astfel, câtă vreme instanța de apel a constatat imposibilitatea obiectivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislația europeană, preluat și în legislația internă, ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, prejudiciul suportat de reclamantul A., raportat la condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, astfel cum au fost reținute, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilitățile de decizie și control ale acestei instituții, o atare statuare este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia această situație, cauzatoare de prejudicii morale, este determinată de o problemă structurală și sistemică – supraaglomerarea penitenciarelor – care angajează o adevărată răspundere obiectivă a statului.

În cauza dedusă judecății, răspunderea Administrației Naționale a Penitenciarelor și, corelativ, a penitenciarelor a fost, în consecință, înlăturată, reținându-se că s-ar fi justificat obligarea la daune a acestor pârâți, doar dacă aceștia ar fi fost chemați a răspunde pentru producerea unui eventual prejudiciu, ca urmare a condițiilor efective de detenție, altele decât supraaglomerarea din penitenciare, ce reprezintă o problemă sistemică.

În consecință, în mod legal, în aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea art. 3 al Convenției Europene, obligatorie pentru instanțe, recurentului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, fiind considerat responsabil, prin omisiunea de a acționa pentru eradicarea deficiențelor structurale constatate, privind condițiile de detenție în penitenciarele din România, sub aspectul supraaglomerării acestora.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei civile nr. 1005 din 9 aprilie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Constatând că, prin încheierea pronunțată la data 12 martie 2020, s-a admis excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune, în consecință, anularea acestui recurs.

Sursa informației: www.scj.ro.