Răspunderea civilă delictuală. Existenţa şi întinderea răspunderii asigurătorului RCA. Întinderea răspunderii civile delictuale a asiguratului

9 mart. 2023
Vizualizari: 1465
  • Legea nr. 132/2017: art. 14
  • Legea nr. 132/2017: art. 21 alin. (5)
  • Legea nr. 132/2017: art. 22 alin. (5)
  • Legea nr. 132/2017: art. 23 alin. (6)
  • Legea nr. 132/2017: art. 6 alin. (4) şi (5)
  • NCC: art. 1351
  • NCC: art. 2 alin. (2)
  • NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
  • NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6
  • NCPC: art. 497

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 17 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanții A., B., C., prin A., și D. au solicitat, în contradictoriu cu E., în calitate de intervenient și cu pârâta F. S.A., să dispună obligarea asigurătorului F. S.A., la plata în favoarea reclamanților a daunelor morale și materiale datorate în temeiul Legii nr. 132/2017 și a Normei ASF 20/2017, în cuantum de 200.000 euro, daune morale, si 8.617,06 RON reprezentând daune materiale; obligarea asigurătorului F. S.A. la plata, în favoarea reclamanților a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 %/zi de întârziere, în baza art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, aplicate la sumele arătate la petitul nr. 2, de la data expirării termenului de 30 zile, prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, respectiv 02.06.2018, și până la data plății efective și obligarea asigurătorului F. S.A. la plata în favoarea reclamanților a cheltuielilor de judecată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 401 din 3 martie 2021)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând legalitatea deciziei civile recurat, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizând omisiunea instanței de apel de a motiva corespunzător, în drept, decizia recurată ca urmare aplicării eronate a normelor C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, cu nesocotirea prevederilor Legii speciale nr. 132/2017 și ale Normei ASF nr. 20/2017, ignorându-se astfel, principiul aplicării prioritare a normei speciale în raport cu cea generală, este lipsită de temei și de corespondent în considerentele deciziei atacate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Trebuie reamintit, deopotrivă, că inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și nu în ultimul rând de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată.

Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile; această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanței revenindu-i obligația de motivare a hotărârii judecătorești, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conținutul lor, influențează soluția.

În cauza dedusă judecății, instanțele judecătorești au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 132/2017 și Norma ASF nr. 20/2017, prin care reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu recurenta pârâtă și intimatul intervenient forțat, obligarea pârâtei, în calitate de asigurător de răspundere civilă, la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 02.02.2018, respectiv la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de la data de 02.06.2018 și până la data plății efective și integrale a debitelor principale.

Astfel învestită, instanța de apel răspunzând criticii vizând greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 26 lit. b) din Norma ASF nr. 20/2017 în ceea ce privește dovada daunelor materiale solicitate de reclamanți a stabilit că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1351 din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar nu cele speciale inserate în Norma ASF nr. 20/2017.

În acest sens, instanța de apel a reținut că prevederile art. 26 lit. b) din Norma ASF nr. 20/2017, sunt aplicabile exclusiv în procedura de stabilire pe cale amiabilă a despăgubirilor datorate în cazul vătămărilor corporale sau al decesului unor persoane, fără a viza situația în care despăgubirile sunt acordate prin hotărâre judecătorească, când întinderea prejudiciului urmează a se stabili potrivit dispozițiilor de drept comun, astfel că, în această situație, instanța, ținând seama de necesitatea reparării integrale și complete a prejudiciului, astfel cum rezultă din economia dispozițiilor art. 1351 C. civ., poate administra orice mijloace de probă, în condițiile dreptului comun.

Or, contrar susținerilor recurentei, aceste considerente ale deciziei civile recurate cuprind argumentele care explicitează motivele care au stat la baza stabilirii incidenței dreptului comun în cauză și înlăturarea aplicării, în speță, a normei cu caracter special.

Așadar, contrar afirmațiilor din recurs, decizia recurată nu este afectată de viciul nemotivării, în sensul arătat de recurenta pârâtă, instanța de apel prezentând în mod logic argumentele în temeiul cărora a apreciat că daunele materiale pot fi probate în procedura judiciară prin utilizarea și a altor mijloace de dovadă decât înscrisurile justificative.

În acest context, împrejurarea că recurenta pârâtă nu este de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu incidența unei nemotivări a hotărârii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale va fi respinsă ca nefondată.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

În egală măsură, deși nu pot fi primite argumentele intimaților reclamanți care tind la a demonstra lipsa de interes a pârâtei în declararea recursului, în condițiile în care apelul acesteia a fost admis, dat fiind că, inclusiv în urma admiterii acestei căi de atac, pârâta a rămas căzută în pretenții, criticile recurentei în privința modului în care au fost analizate și soluționate pretențiile reclamanților având ca obiect daune morale, întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., nu pot fi validate.

În acest sens, Înalta Curte reține, în ceea ce privește despăgubirile morale, că prin decizia recurată s-a reținut că sumele acordate în alte dosare nu sunt cele care determină un cuantum concret al daunelor morale în speță, nefiind reglementat, la nivel legislativ, vreun barem, respectiv că, determinante în întinderea daunelor morale sunt circumstanțele accidentului și cele personale, relațiile reclamanților cu victima, intensitatea suferințelor lor, consecintele pentru fiecare din reclamanti, în raport cu pierderea suferită a persoanei dragi și a relațiilor speciale ale fiecărui reclamant cu victima.

Astfel, examinând critica ce a vizat cuantumul despăgubirilor stabilite de instanța de fond, curtea de apel a arătat, în considerentele deciziei, că din situația de fapt dedusă judecății, atestată prin mijloacele de probă administrate la fond și în apel, a rezultat că prejudiciul moral ce se urmărește a fi acoperit este un prejudiciu cauzat prin ricoșeu, care constă în suferința psihică pe care o încearcă victimele indirecte din cauza pierderii unei ființe dragi, față de care au o puternică afecțiune, în concret un prejudiciu afectiv, respectiv că, în stabilirea cuantumului daunelor morale trebuie avute în vedere: gradul de rudenie, relațiile afective dintre reclamanți și victimă, traumele psiho-afective suferite ca urmare a pierderii unei ființe dragi, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, astfel încât sumele ce vor fi acordate cu titlu de daune morale să le permită reclamanților procurarea unor satisfacții de ordin moral cu caracter compensatoriu.

În concret, în cauză, s-a reținut existența unor relații de afecțiune între victimă și reclamanți, că aceștia au fost afectați de decesul victimei, instanța de apel apreciind, totodată, că se impune a fi făcută o diferențiere valorică în procesul de cuantificare a daunelor morale ce urmează a fi stabilite pentru soțul supraviețuitor și fiica defunctei. În acest sens, s-a reținut că, spre deosebire de fiica defunctei, care are o familie, sprijin moral și afectiv, soțul supraviețuitor a rămas singur, fiindu-i foarte greu în condițiile în care soția era stâlpul casei.

Având în vedere criteriile anterior reliefate, instanța de apel a concluzionat că daunele morale acordate soțului supraviețuitor trebuie să aibă un cuantum superior celor stabilite în favoarea fiicei și că se impune diminuarea sumei acordate cu titlu de daune morale reclamantei A. de la suma de 75.000 Euro, echivalent în RON la data plății, la suma de 40.000 Euro echivalent în RON la data plății.

De asemenea, a fost apreciată ca nefondată critica din apel întemeiată pe datele statistice din Ghidul pentru soluționarea daunelor morale întocmit de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii reținându-se că, acesta nu are caracter normativ, nu conține dispoziții obligatorii pentru instanță și nu a fost validat de jurisprudența instanțelor din Romania.

Raportat la expunerea raționamentului pe care se fundamentează soluția adoptată în privința cererii de obligare a pârâtei la plata daunelor morale, din cuprinsul deciziei civile recurate, se constată, contrar susținerilor recurentei pârâte, că instanța de apel a făcut o evaluare proprie a situației de fapt deduse judecății, argumentând judicios motivul pentru care nu a procedat la diminuarea daunelor acordate, prin sentința apelată, reclamantului D., respectiv, a apreciat că se impune diminuarea, la suma de 40.000 Euro echivalent în RON la data plății, a daunelor morale acordate reclamantei A., argumentele anterior prezentate, care au avut în vedere criteriile obiective de determinare a daunelor morale, valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină, constituind un răspuns adecvat criticilor formulate de pârâtă în cererea de apel, sub acest aspect.

De asemenea, răspunzând în limitele stabilite prin cererea de apel criticii referitoare la greșita obligare a pârâtei la plata daunelor morale către reclamantul C., instanța de apel a reținut că argumentul apelantei în sensul că acesta este exclus din cercul persoanelor îndreptățite la despăgubiri, ca efect a cererii formulate de un descendent de grad mai apropiat de victimă, este lipsită de orice fundament juridic, întrucât pretențiile deduse judecății izvorăsc dintr-un raport juridic specific răspunderii civile delictuale, instituție de drept civil fundamental diferită de cea a devoluțiunii succesorale, situație în care nu se poate accepta aplicarea principiilor și regulilor din materia succesiunii legale prin analogie, astfel cum pretinde apelanta – pârâtă.

Totodată, s-a avut în vedere strânsa legătură afectivă între acest reclamant și victimă, faptul că defuncta a avut grijă de acest copil, respectiv suferința înregistrată de acesta din urmă, dedusă din analiza probatoriului administrat.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, constată că instanța de apel s-a aplecat asupra situației particulare a speței, pe care a analizat-o în raport de susținerile părților și de probele administrate în cauză, considerentele hotărârii curții de apel examinând în mod real motivul de apel care viza cuantificarea și determinarea întinderii daunelor morale.

Cum în raport de cele reținute de către instanța de apel, în privința daunelor materiale și morale acordate intimaților, susținerile recurentei pârâte potrivit cărora hotărârea recurată nu a fost motivată și argumentată suficient sunt nefondate, în speță, nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Analizând prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., raționamentul expus de instanța de apel în privința normelor aplicabile cauzei, în privința daunelor materiale solicitate de reclamanți, Înalta Curte constată că argumentele recurentei nu relevă incidența în cauză a unei ipoteze de nelegalitate a deciziei recurate, din perspectiva unei greșite interpretări a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, respectiv a reținerii eronate a incidenței prevederilor art. 1351 din C. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, despăgubirile pot fi stabilite, fie pe cale amiabilă, fie prin hotărâre judecătorească.

Trebuie obsevat însă că, spre deosebire de ipoteza stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă, reglementată de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, art. 22 alin. (6) din același act normativ, care este o normă cu caracter special, derogatoriu, prevede că, în cazul stabilirii despăgubirilor pe cale judiciară, mijloacele de dovadă pot fi reprezentate de probe cu caracter medical, medico-legal, psihologic și statistic, respectiv că, din formularea neechivocă a textului art. 26 alin. (2) lit. b) pct. i din Norma ASF nr. 20/2017, invocate de recurentă – care face trimitere la necesitatea prezentării unor documente justificative, așadar a unor înscrisuri – reiese că aceasta are drept ipoteză de reglementare procedura amiabilă.

Întrucât actele normative speciale (Legea nr. 132/2017 și Norma ASF nr. 20/2017) nu conțin o reglementare detaliată în privința probelor care pot fi administrate în dovedirea daunelor materiale, în cazul stabilirii despăgubirilor pe cale judiciară, trebuie considerat că, în aplicarea art. 41 din Legea nr. 132/2017, ele se completează cu dispozițiile C. civ., care conform art. 2 alin. (2) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.

În aceste condiții, interpretarea sistematică și logică a acestor norme, impune concluzia că instanța învestită cu analiza cererii de despăgubire formulată de către cel care se pretinde a fi îndreptățit la dezdăunare, în urma unui accident rutier, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, putând dispunând ea însăși, în mod direct, obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor cuvenite, are a stabili întinderea acestora, potrivit dreptului comun.

De altfel, acceptarea tezei recurentei potrivit căreia instanța ar avea obligația de a soluționa cererile cu acest obiect, exclusiv pe baza înscrisurilor ar avea ca efect îngrădirea accesului liber la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin același articol din Constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate.

Nici argumentele recurentei întemeiate pe calitatea sa de asigurator de răspundere civilă, respectiv pe natura contractuală a răspunderii acesteia, nu au aptitudinea de a justifica caracterul fondat al acestei critici.

Astfel, deși raporturile juridice dintre asigurat și asigurător își au fundamentul în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vreme ce raporturile juridice dintre terțul păgubit și asigurat își au izvorul în fapta delictuală a asiguratului producătoare de pagube morale sau materiale în patrimoniul, respectiv persoana terțului păgubit, trebuie observat că, în ceea ce privește raporturile dintre terțul păgubit și asigurător, prin dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, legiuitorul a acordat legitimare procesuală activă persoanei păgubite împotriva societății de asigurare de răspundere civilă, deși nu are nici raporturi delictuale și nici contractuale cu aceasta.

În acest sens, în considerentele deciziei nr. 13/2020 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, s-a statuat că:

„diferența specifică în cazul litigiilor cu care au fost învestite instanțele față de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală constă în chestiunea privind existența și întinderea răspunderii asigurătorului RCA, prevăzute în contractul RCA, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132/2017, aceasta întrucât întinderea răspunderii civile delictuale a asiguratului nu poate depăși întinderea răspunderii contractuale a asigurătorului RCA, până la atingerea limitelor de răspundere prevăzute în asigurarea RCA, cum se arată în art. 22 alin. (7) din același act normativ”.

Or, așa cum s-a demonstrat în cele ce preced, nici Norma ASF nr. 20/2017 și nici Legea nr. 132/2017, nu limitează dreptul celui care pretinde despăgubiri materiale/morale de la asigurator, ca urmare a unui accident de circulație, de a administra și alte mijloace de probă, altele decât înscrisurile, în dovedirea existenței și întinderii despăgubirilor solicitate în cadrul unei proceduri judiciare, astfel că, stabilirea limitelor răspunderii asigurătorului prin art. 22 alin. (7), respectiv art. 14 din Legea nr. 132/2017, nu poate avea drept consecință extinderea sferei de aplicare a normelor speciale care reglementează probatoriul în procedura amiabilă la ipotezele în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească.

Raportat la considerentele anterior evocate, urmează a fi înlăturate, ca nefondate și susținerile recurentei pârâte în sensul că s-ar fi impus ca instanța de apel să facă aplicarea, în cauză, a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 132/0017 și să motiveze hotărârea recurată, în sensul de a reține incidența acestor norme.

Cât privește critica recurentei pârâte, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care se susține că, în mod greșit, instanța de apel a ignorat faptul că un criteriu obiectiv ce trebuie luat în considerare la stabilirea despăgubirilor morale este jurisprudența, se constată, de asemenea, caracterul nefondat al acesteia.

În acest sens, Înalta Curte constată că, deși se pretinde o aplicare greșită în speță a prevederilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, care dispune în sensul că stabilirea despăgubirii se realizează pe baza probelor cu caracter statistic, argumentele recurentei nu tind la a demonstra o aplicare eronată, în speță, a acestei norme ci, evidențiază o construcție juridică proprie a acesteia în sensul că, în realitate, probele cu caracter statistic, la care face trimitere norma invocată, trebuie circumscrise sferei hotărârilor judecătorești pronunțate în cauze având același obiect.

Astfel, se constată că, deși în justificarea incidenței acestui motiv de casare recurenta face referire la Ghidul pentru soluționarea daunelor morale întocmit de Fondul de protecție a Victimelor Străzii, aceasta nu combate raționamentul expus de instanța de apel care a reținut că acest document nu are caracter normativ, nu conține dispoziții obligatorii pentru instanță și nu a fost validat de jurisprudența instanțelor din Romania, ci se limitează la a susține că, în lipsa unui astfel de barem legislativ, instanța de apel avea obligația de a analiza practica judiciară pe care a invocat-o.

Or, dincolo de faptul că o atare interpretare nu are suport în textul de lege anterior evocat, care utilizează sintagma „probe cu caracter ….statistic” ceea ce semnifică că s-a urmărit valorificarea unor probe bazate pe statistică, așadar pe o activitate organizată de către stat în mod centralizat, de culegere, prelucrare și valorificare a datelor privind acest tip de despăgubiri, aptă, deopotrivă, să asigure predictibilitatea și publicitatea datelor relevante, aceasta nu este susținută nici de evoluția în timp a legislației speciale în materie.

În acest sens, trebuie observat că, anterior adoptării Legii nr. 132/2017, legislația specială secundară adoptată în temeiul art. 53 din Legea nr. 136/1995 (art. 49 pct. 2 lit. d) din anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014) stabilea expres că daunele se stabilesc „în conformitate cu legislația și jurisprudența din România”. Ca atare, interpretarea gramaticală și teleologică a art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, impune concluzia că s-a dorit instituirea unui alt criteriu obiectiv de cuantificare a acestui tip de prejudiciu, având în vedere faptul că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare, în ceea ce privește prejudiciul nepatrimonial rezultat din aceeași categorie de fapte ilicite – accidente cauzate de autovehicul – nu constituie izvor de drept, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1 din C. civ., iar jurisprudența în această materie cunoaște variații foarte mari, aprecierea asupra relevanței acesteia, presupunând verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare.

În acest context, nu se poate imputa instanței de apel faptul că a procedat la cuantificarea despăgubirilor morale, pe baza unor criterii obiective stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, și de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit – de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate de distrugerea legăturii afective – preocupându-se ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză.

Înalta Curte consideră că problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi suferința psihică încercată de cel ce le pretinde, ci presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Ca atare, dată fiind imposibilitatea firească, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie, cuantumul daunelor morale acordate de instanță trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de persoană păgubită, determinate de gravitatea traumelor încercate, a pierderii suferite în contextul situației sale concrete, legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Or, în cauză, instanța de apel a fost preocupată de principiul echității în determinarea cuantumului sumelor acordate cu titlu de daune morale și a avut în vedere stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată.

În condițiile în care instanța de apel a precizat clar și neechivoc criteriile avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, criterii ce au fost adaptate situației concrete a reclamanților, Înalta Curte nu poate valida critica recurentei pârâte cu privire la faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017.

În privința criticii vizând nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului de soluționare a capătului de cerere referitor la plata penalităților de întârziere – critică care se impune a fi cenzurată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenta pârâtă, susține, în esență, greșita apreciere a instanței de apel în sensul neaplicării, în speță, a art. 22 alin. (5) din Norma ASF nr. 20/2017.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că ambele instanțe de fond au apreciat corect că regimul juridic al penalităților de întârziere datorate de către asigurator este reglementat prin art. 21 din Legea nr. 132/2017 și, respectiv, Norma ASF nr. 20/2017, în vigoare la data producerii accidentului.

Astfel cum rezultă din analiza coroborată a dispozițiilor art. 20-22 din Legea nr. 132/2017, respectiv, art. 22-30 din Norma ASF nr. 20/2017, asigurătorii RCA au obligația instrumentării dosarului de daună chiar de la data avizării producerii evenimentului asigurat, pe baza probelor depuse de părți privitoare la răspunderea asiguratului și cuantificarea prejudiciului, aceștia fiind abilitați chiar să efectueze verificări și cercetări, inclusiv să desfășoare investigații proprii asupra condițiilor producerii accidentului (dacă acesta nu face obiectul cercetării de către alte autorități).

Sensul reglementării este orientat spre asigurarea unei celerități a instrumentării și finalizării dosarelor de daună, prin soluționarea pe cât posibil pe cale amiabilă a acestora, fără însă a stabili în sarcina asigurătorilor vreo obligație de rezultat în acest sens, de vreme ce, în acord cu art. 22 alin. (3) și (5) din Norma ASF nr. 20/2017, stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună, rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau conducătorului vehiculului asigurat (implicat în producerea pagubei), iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit. Reglementarea admite, deopotrivă, existența situațiilor în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele, împrejurările producerii accidentului ori la cuantumul prejudiciilor produse, stabilind că, în astfel de situații, despăgubirile se determină prin hotărâre judecătorească.

De asemenea, pentru ipoteza în care se constată că fapta ilicită face obiectul unui proces penal, au fost instituite reguli speciale, derogatorii, art. 22 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 20/2017, dispunând în sensul că:

„În cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă:

a) potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților;

b) hotărârea instanței penale a rămas definitivă, însă stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior;

c) acțiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părților, dacă:

(i) s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată și persoana prejudiciată își ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția; sau

(ii) din actele încheiate de autoritățile publice rezultă atât răspunderea civilă, prejudiciile cauzate, cât și vinovăția conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs și persoana prejudiciată își ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția”.

În acest sens, trebuie observat că art. 22 alin. (5) din Norma ASF nr. 20/2017, instituie mai multe condiții care trebuie să fie întrunite cumulativ.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-și îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 21 alin. (4) din aceeași lege (care sunt termene de plată) sau și le îndeplinește defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, o situație de culpă a acestuia. Această normă are ca scop împiedicarea dezvoltării unor practici abuzive, acesta fiind sensul instituirii, în sarcina asigurătorilor RCA, a obligației ca, în termen de 30 zile de la data înaintării cererii de despăgubire, aceștia fie să facă o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu au aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

În speță, instanța de apel a apreciat, în acord cu prima instanță, că în cauză sunt incidente prevederile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, respectiv că, pârâta avea obligația de a răspunde reclamanților D. și A. în termenul de 30 zile stabilit de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, obligație pe care aceasta nu a îndeplinit-o, reținând în acest sens, în esență, că existau anexate, în dosarul de daună, dovezi care i-ar fi permis recurentei cuantificarea prejudiciului pretins de reclamanți.

Înalta Curte constată însă, că instanța de prim control judiciar a omis să analizaze, în concret, apărările recurentei referitoare la lipsa conduitei sale culpabile în considerarea incidenței, în speță, a ipotezei reglementate prin art. 22 alin. (5) din Norma ASF nr. 20/2017 și a caracterului special și derogatoriu al acestei norme.

Astfel, în contextul în care pârâta a invocat faptul că, la data sesizării sale cu cererea de despăgubire nu exista o hotărâre penală definitivă care să stabilească culpa intimatului intervenient forțat în producerea accidentului, astfel că nu exista o obligație a acesteia de a analiza cererea de despăgubire în procedura amiabilă, anterior soluționării cauzei penale, se constată că raționamentului instanței de apel îi lipsește orice analiză în privința acestei critici cu a cărei analiză a fost legal învestită prin cererea de apel.

Ca atare, în absența lămuririi tuturor împrejurărilor relevante pentru reținerea culpei recurentei în îndeplinirea obligațiilor stabilite prin art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, instanța de apel nu se putea considera îndreptățită să sancționeze vinovăția recurentei-pârâte în gestionarea acestui dosar.

O atare constatare, impune concluzia că, din perspectiva controlului de nelegalitate ce poate fi realizat în recurs, Înalta Curte nu poate statua în concret cu privire la îndreptățirea reclamanților D. și A. la plata unor penalități de întârziere.

Este, deopotrivă, fondată, critica recurentei pârâte vizând aplicarea greșită în speță a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, în ceea ce privește soluția adoptată în privința cererii formulate de reclamantul C. având ca obiect obligarea sa la plata penalitiăților de întârziere.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că, deși acest reclamant nu a sesizat pârâta cu o cerere de despăgubire anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, este îndreptățit la penalități de întârziere de la data formulării cererii de chemare în judecată.

Or, așa cum s-a arătat deja în analiza precedentă, raportat la normele speciale care reglementează răspunderea civilă a asigurătorului, stabilirea conduitei culpabile a pârâtei trebuie raportată la propria sa inacțiune sau acțiune culpabilă (culpă care se impune a fi verificată în raport de ipotezele reglementate expres și limitativ de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017), iar nu la fapta ilicită a intervenientului forțat.

În acest context, se observă că opțiunea reclamantului C. de a nu sesiza pârâta cu o cerere de despăgubire, ci de a formula prezenta cerere de chemare în judecată, nu poate avea drept consecință sancționarea pârâtei pentru îndeplinirea defectuoasă a obligației care îi revine în calitate de asigurator – de a comunica acestui reclamant, fie o ofertă de despăgubire, fie a-i notifica motivele pentru care nu a aprobat, pretențiile sale de despăgubire.

Astfel, în ipoteza în care cel interesat nu formulează cerere de despăgubire și optează pentru a se adresa direct instanței de judecată, daunele se stabilesc, potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, prin hotărârea judecătorească, iar plata despăgubirilor trebuie raportată la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care se stabilește suma de despăgubire pe care este asiguratorul este obligat să o plătească, așa cum dispun neechivoc prevederile art. 23 alin. (6) din același act normativ.

Într-o atare ipoteză, în care, raportul juridic litigios se impune a fi tranșat de către instanța de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se stabilească temeinicia dreptului de despăgubiri și să se procedeze la stabilirea unei creanțe certe, lichide și exigibile în sarcina asiguratului, penalitățile de întârziere pot fi acordate doar de la data la care există o hotărâre definitivă a instanței de stabilire a acestor despăgubiri, conform art. 21 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 132/2017.

De altfel, deși penalitățile de întârziere au un puternic rol cominatoriu totuși caracterul accesoriu al acestora este indiscutabil, așa încât acestea nu pot funcționa decât în prezența obligației principale, care ia naștere fie prin convenția părților, fie pe cale judecătorească. Or, nu se poate concepe curgerea penalităților mai înainte de nașterea obligației principale.

În cauză, deoarece stabilirea despăgubirilor solicitate de către reclamantul C. s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicționale de față, Înalta Curte constată că este greșită aprecierea instanței de apel în sensul că, acest reclamant este îndreptățit la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate începând cu data de 17.12.2018, data formulării cererii de chemare în judecata și până la plata efectivă a despăgubirilor.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta S.C. F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 286/A/2019 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă va fi admis, cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului.

Dat fiind că, în speță, soluția adoptată de instanța de apel în privința penalităților de întârziere, s-a impus a fi casată, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, revine în sarcina instanței de rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicațiilor din prezenta decizie de casare cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor de drept material incidente, asupra îndreptățirii reclamanților la plata unor penalități de întârziere, analiză care, în mod firesc va avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie respectiv, necesitatea respectării principiului disponibilității procesului civil și limitele devoluțiunii stabilite în apel.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranșa definitiv asupra culpei procesuale a părților și nici a îndreptățirii acestora la a pretinde obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanței de rejudecare să analizeze cererile formulate de către recurenta pârâtă și intimații reclamanți având ca obiect obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

În raport de soluția pronunțată în recurs, de casare cu trimitere spre rejudecare, a deciziei recurate, aceleiași instanțe, dar în limitele arătate în considerentele prezentei hotărâri, instanța devolutivă astfel învestită va proceda, pe baza verificărilor de fapt ce se impun a fi realizate sub acest aspect, incompatibile cu prezentul cadru procesual și la soluționarea cererii recurentei de desființare a actelor de executare efectuate în baza deciziei casate și de repunere în situația anterioară.

Sursa informației: www.scj.ro.

Răspunderea civilă delictuală. Existența și întinderea răspunderii asigurătorului RCA. Întinderea răspunderii civile delictuale a asiguratului was last modified: martie 8th, 2023 by Redacția ProLege

Jurisprudență

Vezi tot

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.