Puterea lucrului judecat. Nevoia de a corecta erorile judiciare şi de a asigura o jurisprudenţă unitară a instanţelor judecătoreşti. Respingerea cererii de revizuire (NCPC, L. nr. 10/2001, L. nr. 112/1995)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1648/2017

NCPC: art. 453 alin. (1), art. 481, art. 509 pct. 8, art. 513 alin. (4), art. 517 alin. (2); L. nr. 10/2001: art. 21 alin. (5); L. nr. 112/1995: art. 9 alin. (2)

În motivarea cererii de revizuire, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., revizuenta A. susține că decizia civilă nr. 455/A din 16.06.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosar nr. x/2014, încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 395 din 07.11.2012 din dosar nr. x/2011 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă, prin decizia civilă nr. 646 din 04 aprilie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Pe cale de consecință, revizuenta a solicitat modificarea, în tot, a deciziei civile nr. 455 din 16.06.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței civile nr. 65 din 20.01.2015, pronunțate de Tribunalul București în dosar nr. x/2014.

Prioritar, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în situația hotărârilor definitive potrivnice, instanța va anula cea din urmă hotărâre. Așadar, legiuitorul a prevăzut pentru motivul de revizuire reglementat de prevederile art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în cazul în care instanța încuviințează cererea de revizuire, o singură soluție și anume aceea de anulare a ultimei hotărâri.

Așadar, fața de considerentele arătate, în cazul cererilor de revizuire formulate în temeiul prevederilor art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în caz de încuviințare a cererii, instanța de judecată nu poate modifica hotărâriie judecătorești, așa cum solicită revizuenta A. prin cerere.

Ca și dispozițiile din vechiul C. proc. civ. de la 1865, prevederile art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. deschid părților calea de atac extraordinară a revizuirii, drept o cale de atac de retractare și nedevolutivă, pentru situația în care există hotărâri judecătorești definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Autoritatea de lucru judecat presupune îndeplinirea cumulativă a triplei identități, de părți, obiect și cauză juridică între hotărâriie judecătorești pretins a fi contradictorii. Din această perspectivă, soluționarea unei cereri de revizuire, întemeiate pe dispozițiile art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., comporta cu necesitate analiza existenței triplei identități.

În cauza dedusă judecății, hotărârile judecătorești pretins a fi contradictorii nu îndeplinesc condiția identității de obiect și cauza juridică.

Astfel, dosar nr. x/2011 al Curții de Apel București, în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 395/A din 07.11.2012, irevocabilă prin decizia civilă nr. 646 din 04 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a avut ca părți pe S.C. B. S.R.L., care a dobândit calitatea de reclamantă ca urmare a încheierii cu reclamanta C. a contractului de cesiune de drepturi litigioase, autentificat sub nr. x/2008 de Biroul Notar Public D., și pe A., în calitate de pârâtă, și a avut ca obiect obligarea pârâtei de a lăsa în deplină posesie și proprietate imobilul situat în București, str. Culmea Veche.

Pe de altă parte, dosar nr. x/2014 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, finalizat cu pronunțarea deciziei civile nr. 455/A din 16.06.2016, a cărei revizuire se solicită, a avut ca părți pe reclamanta S.C. B. S.R.L., pe A. și pe Municipiul București, prin Primar General, în calitate de pârâți, și a avut ca obiect constatarea preluării tară titiu valabil, de către Statul român a imobilului situat în București, str. Culmea Veche, respectiv constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 20.08.2003, încheiat între pârâta A., în calitate de cumpărătoare, și S.C. E. S.A. ca reprezentant al Statului Roman, în calitate de vânzătoare, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Privite comparativ, cele două litigii, finalizate cu hotărârile judecătorești pretins a fi contradictorii, deși au avut în esență, aceleași părți, obiectul a fost diferit.

Astfel, obiect al dosar nr. x/2014 al Curții de Apei București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost reprezentat de constatarea preluării fără titlu valabil, de către Statul român a imobilului situat în București, str. Culmea Veche, respectiv constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate din 20.08.2003, încheiat între pârâta A., în calitate de cumpărătoare, și S.C. E. S.A., ca reprezentant al Statului Roman, în calitate de vânzătoare, contract încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, în timp ce obiect al dosar nr. x/2011 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de famiiie, l-a reprezentat acțiunea în revendicare cu privire ia imobilul situat în București, str. Culmea Veche.

Și din perspectiva cauzei juridice și al temeiului de drept invocat în promovarea celor două acțiuni, se constată că nemulțumirea reclamantei S.C. B. S.R.L. care a determinat sesizarea instanțelor judecătorești a fost generată de situații de fapt reglementate distinct prin acte normative. Astfel, acțiunea ce a făcut obiectul dosar nr. x/2014 al Curții de Apel București, secția a III-a civila și pentru cauze cu minori și de familie, a fost intemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv pe dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, în timp ce acțiunea ce a făcut obiectul dosar nr. x/2011 ai Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 481 din C. civ., așa cum reiese din considerentele sentinței civile nr. 624 din 26.03.2012 a Tribunalului București, secția a IV-a.

Reiese, așadar, ca deși revizuenta A. pretinde existența unor hotărâri judecătorești contradictorii, potrivit analizei de mai sus, acestea nu îndeplinesc condițiile legale impuse de dispozițiile art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., acestea nefiind pronunțate în litigii care să privească aceleași părți, cu același obiect și temei juridic.

Or, pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este necesar ca hotărârile pretins contradictorii să vizeze aceleași părți, să aibă același obiect și aceeași cauză, condiții care nu sunt îndeplinite în cauză.

Pe cale de consecință, contrar susținerilor revizuentei, nu se poate reține că decizia civilă nr. 455 din 16.06.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosar nr. x/2014 încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 395 din 07.11.2012 a aceleiași curți de apel.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că prezentul demers juridic a fost promovat ca urmare a nemulțumirii revizuentei A. cu privire la modui diferit prin care curtea de apel a soluționat apelurile exercitate în cele două dosare, finalizate cu hotărârile judecătorești pretins a fi contradictorii, respectiv pentru pretinsa aplicare și interpretare greșită de către instanțe a Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Or, instanța învestită cu soluționarea unei cereri de revizuire, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu poate exercita un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor considerate a fi potrivnice, așa cum, de fapt, se solicită prin motivele de revizire invocate, și nici nu are menirea de a aprecia care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă, ci este abilitată doar de a verifica dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat ce rezultă din prima hotărâre, și în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. nu este cei al îndreptării eroriior privind eventuala aplicare și interpretare greșită a normelor legale, prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia.

Cu privire la această chestiune, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat asupra faptului că instituirea normelor privind revizuirea răspunde acestui imperativ ai respectării autorității de lucru judecat, dar și celui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într -o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei (cauza F. c. României din 07 iulie 2009), transformându-se în recurs la recurs, sau într-o caie de atac deghizată.

Nici argumentele referitoare 3a existența unor hotărâri judecătorești pronunțate în alte cauze având ca obiect acțiuni în revendicare formulate de intimata S.C. B. S.R.L. cu privire la apartamente situate în același imobil cu cel în litigiu, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei, aflate filele 40 – 150, nu pot fi reținute ca reprezentând motive pentru formularea unei cereri de revizuire, întemeiate pe dispozițiile art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Or, o eventuală practică neunitară a instanțelor, astfel cum este invocată de către revizuenta A., datorată aplicării și interpretării greșite a unor norme de drept material nu poate constitui motiv de revizuire în temeiul art. 509 alin. 1 pct. 8. din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., această cale de atac neavând menirea de a remedia astfel de situații.

Remediul practicii neunitare rămâne pronunțarea unei decizii în interesul legii, însă, date fiind efectele unei astfel de decizii, chiar și aceasta ar fi lipsită de orice finalitate în privința situației revizuentei, întrucât art. 517 alin. (2) C. proc. civ. prevede că soluțiile care se pronunță în interesui legii nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.

Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia, premisă ce nu se verifică în speță.

Cu privire la această chestiune, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omuiui s-a statuat asupra faptului că instituirea normelor privind revizuirea pentru contrarietate de hotărîri judecătorești, răspunde acestui imperativ ai respectării puterii de lucru judecat, dar și ceiui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că „există două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni”, (de ex. în Cauza F. c. României din 7 iulie 2009).

De asemenea, aceeași curte, în acele decizii de speță (cauza Iordan Iordanov și alții contra Bulgariei din 2 iulie 2009), a statuat asupra faptului ca divergențele de jurisprudența nu pot justifica o intervenție prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desființeze hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare și de a asigura o jurisprudența unitară a instanțelor judecătorești, aceeași instanță europeană a considerat că aceste nevoi nu trebuie atinse cu orice preț și mai ales cu încălcarea principiului securității juridice. Prin urmare, încălcarea puterii de lucru judecat nu poate fi admisă în baza deciziilor altor instanțe care pronunță soluții de admitere în numeroase cazuri, similare cu cea în care cererea reclamantei fusese respinsă. A constatat astfel că, în aceste situații, nu se urmărește unificarea jurisprudenței, ci, mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătorești ce nu erau favorabîie celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanțelor și care ar fi condus la pronunțarea unor soluții generai valabile și obligatorii pentru restul sistemului judiciar. în realitate, soluțiile astfel pronunțate, rămân la nivel de speță, fără să „lege” în niciun fel instanțele de judecată, servind numai ia desființarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuienta A. împotriva deciziei civile nr. 455/A din 16 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de revrzuenta A., văzând dispozițiile art. 453 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să fi plătească acesteia cheltuieli de judecată”, constatând că revizuenta este partea care a căzut în pretenții, va respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de revizuienta A.

Sursa informației: www.scj.ro.