Protejarea presei prin Directiva anti SLAPP (Directiva împotriva acţiunilor strategice împotriva mobilizării publice)

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

3. Protejarea presei prin Directiva anti‑SLAPP (Directiva împotriva acţiunilor strategice împotriva mobilizării publice)^[1]

3.1. Scopuri

Proliferarea fenomenului numit SLAPP – Strategic Lawsuit Against Public Participation – este în prezent o ameninţare serioasă la adresa liber­tăţii de exprimare, practicile ce se asociază acestei noţiuni sunt mai puţin cunoscute sau conştientizate la noi în ţară.

În versiunea în limba română a Directivei adoptate în cadrul Uniunii Europene, SLAPP a fost tradus prin „acţiuni strategice împotriva mobilizării publice”. Din motive legate de eficientizarea redării şi prezentării infor­maţiilor esenţiale ale acestor practici, în continuare vom folosi acronimul SLAPP.

Procesele de tip SLAPP produc un efect disuasiv asupra libertăţii de exprimare şi a participării la dezbateri şi vizează în primul rând acele categorii de persoane care critică autorităţile guvernamentale (dar nu se limitează doar la acestea) şi persoanele care se implică sau relatează despre probleme de interes public. Un proces SLAPP – Strategic lawsuit against public participation – este o formă de litigiu civil care, cel mai adesea, este respinsă încă din faza scrisă a procesului[2], fapt care nu îi diminuează însă periculozitatea.

Noţiunea SLAPP este o creaţie a doctrinei din Statele Unite ale Americii, unde fenomenul a apărut şi s‑a perfecţionat. Acestea nu reprezintă procese obişnuite^[3], ci sunt modalităţi folosite cu scopul de a deturna litigiul de la finalitatea sa firească, anume aflarea adevărului, prin utilizarea abuzivă a sistemului judiciar, deci care se înscriu în noţiunea de abuz de drept, sancţionată de legislaţia naţională şi de dispoziţii ale instrumentelor interna­ţionale, în diferite forme. În concret, partea care dispune de resurse finan­ciare, putere economică şi politică semnificativă faţă de persoana care doreşte să supună publicului aspecte de interes public exercită presiune şi transformă în mod unilateral, în „propriile arme”, atât forul (instanţa), cât şi problema dedusă judecăţii. În plus, în Statele Unite ale Americii se mai produce şi un alt efect, anume victimele, intimidate, fie nu formulează plângeri, fie sunt ţinute de clauze de confidenţialitate pe care le acceptă pe calea acordurilor de soluţionare amiabilă a litigiilor. Acesta este cel mai insidios efect al proceselor SLAPP şi motivul pentru care nu sunt cuprinse în rapoarte şi statistici care cuantifică fenomenul.

3.2. Consacrarea noţiunii

Noţiunea SLAPP a fost introdusă în lexiconul juridic în anul 1988 de către Penelope Canan şi George Pring^[4], care au studiat fenomenul dintr‑o dublă perspectivă: atât ca ingerinţă în dreptul la liberă exprimare, cât şi ca erodare a dorinţei cetăţenilor de a se implica în dezbaterile publice.

În literatura de specialitate care a conturat iniţial caracteristicile feno­menului SLAPP a fost analizată cu predilecţie situaţia din spaţiul american: acest tip de procese era considerat ca fiind un produs al culturii procesuale americane[5], însă în prezent această constatare nu mai este de actualitate, deoarece fenomenul a devenit o ameninţare globală a libertăţii de exprimare şi de întrunire paşnică şi asociere^[6].

Faptul că Primul Amendament, considerat cea mai înaltă protecţie a libertăţii de exprimare, nu a reuşit să împiedice proliferarea cazurilor SLAPP ridică semne serioase de întrebare cu privire la nivelul de protecţie acordat libertăţii de exprimare în alte state, care nu au aceeaşi ierarhie constitu­ţională.

Procesele de tip SLAPP sunt o formă de litigiu abuziv, iniţiate cu scopul de a intimida şi hărţui jurnaliştii, instituţiile media, persoanele care protes­tează, pe cele care acţionează ca activişti de mediu sau apărători ai drep­turilor omului. Iniţiatorii sunt de regulă politicieni, oficiali publici, oameni de afaceri bogaţi, companii mari şi personalităţi publice, cu scopul de a reduce la tăcere vocile critice şi de a înăbuşi controlul şi dezbaterea publică pe anumite subiecte[7].

Procesele de tip SLAPP pot fi grupate în patru mari categorii, în funcţie de scopul urmărit de reclamant. Astfel, acestea pot fi introduse ca:

• formă de răzbunare pentru opoziţia manifestată într‑o chestiune de interes public;
• încercare de a suprima demersuri viitoare de contestare a respectivei chestiuni;
• tactică de intimidare, menită să sublinieze faptul că implicarea cetăţe­nilor va fi pedepsită;
• demonstraţie a faptului că sistemul judecătoresc poate fi folosit ca un instrument în câştigarea unei bătălii a cărei natură reală este cel mai adesea economică sau politică[8].

Folosirea acestor modalităţi afectează libertatea de exprimare deoarece deplasează subiectul din sfera politică în cea judiciară, iar opoziţia manifestată într‑o problemă de interes general ajunge să fie discutată ca o formă a defăimării sau a calomniei[9]. Posibilitatea de a introduce acţiuni în justiţie întemeiate pe defăimare este oricum controversată în literatura juridică de specialitate: „în absenţa unei definiţii satisfăcătoare a concep­tului de reputaţie, legea menită să protejeze acest concept este ab initio deficitară”[10].

Mai mult, există cazuri de SLAPP care au zguduit opinia publică, cum este cel al asasinării jurnalistei malteze Daphne Caruana Galizia, împotriva căreia, la momentul la care a fost ucisă, existau 47 de procese de defăimare pe rolul instanţelor din Malta, Marea Britanie şi SUA.

Primele măsuri de protecţie împotriva SLAPP au fost adoptate în ţările de common law – SUA, Australia şi Canada.

Article 19, organizaţie internaţională non‑guvernamentală specializată în domeniul protecţiei libertăţii de exprimare, redactează în mod constant studii şi rapoarte cu privire la practicile SLAPP şi modalităţile de protecţie împotriva acestora la nivel internaţional şi intern, precum şi analize detaliate ale hotărârilor judecătoreşti care examinează folosirea acestor modalităţi în mod abuziv şi în detrimentul libertăţii de exprimare. Cea mai recentă variantă de raport cu privire la SLAPP, redactată împreună cu Global Freedom of Expression, identifică soluţii pronunţate atât de instanţe inter­naţionale regionale, cât şi de instanţe interne[11].

La nivel internaţional universal nu a fost adoptat niciun instrument juridic specific, cu toate că efectele negative ale acestor practici au fost recunoscute de organisme internaţionale şi regionale specializate în dome­niul protecţiei drepturilor omului.

În cadrul Naţiunilor Unite, Consiliul pentru Drepturile Omului a adoptat prin consens, la 6 octombrie 2022, Rezoluţia privind siguranţa jurna­liştilor[12], care a introdus noi angajamente privind SLAPP.

Textul Rezoluţiei exprimă îngrijorarea Consiliului pentru Drepturile Omului cu privire la creşterea utilizării acestor procese pentru a exercita presiuni, a intimida sau a epuiza resursele şi moralul jurnaliştilor şi cere guvernelor

„să ia măsuri pentru a proteja jurnaliştii şi lucrătorii mass‑media de procesele strategice împotriva participării publice, acolo unde este cazul, inclusiv prin adoptarea de legi şi politici care previn şi/sau atenuează astfel de cazuri şi oferă sprijin victimelor”[13].

Aceleaşi idei au fost formulate şi susţinute şi în cadrul OSCE[14].

Necesitatea adoptării de mijloace care să asigure protecţie împotriva SLAPP a fost recunoscută, de asemenea, şi în cadrul unor organisme speciale în domenii precum libertatea de întrunire paşnică, execuţie arbitrară, extrajudiciară şi sumară[15], Grupul de lucru al Naţiunilor Unite pentru afaceri şi drepturile omului recomandând statelor să „elaboreze legislaţie anti‑SLAPP astfel încât împotriva activiştilor pentru drepturile omului să nu poată fi introduse acţiuni în răspundere civilă pentru implicarea acestora”[16].

Recomandarea a fost făcută în contextul mai larg prevăzut de Principiul director nr. 25 al Ghidului pentru Planurile de Acţiune Naţionale: „ca parte integrantă a obligaţiei statelor de a proteja împotriva abuzurilor aduse drepturilor omului în contextul specific al dreptului afacerilor, statele trebuie să întreprindă toate acţiunile necesare pentru a asigura pe cale judiciară, administrativă sau legislativă, precum şi prin alte mijloace adecvate, că orice abuz care are loc pe teritoriul sau sub jurisdicţia acestora va fi sancţionat în mod corespunzător, iar persoanelor afectate le va fi garantat dreptul la un remediu efectiv”^[17].

Obligaţia pozitivă a statelor de a facilita exerciţiul dreptului la liberă exprimare şi al libertăţii de întrunire paşnică şi de asociere include, inter alia, obligaţia de a crea şi cultiva un mediu propice, în care societatea civilă să se poată bucura de garanţiile consacrate la nivel normativ. În mod particular, resortisanţii unui stat trebuie să îşi exercite dreptul la liberă exprimare fără teama că pot fi supuşi represiunii etatice, ameninţărilor, că pot deveni victime ale unor acte menite să intimideze sau chiar ale acţiunilor violente din partea particularilor^[18].

Comitetul pentru Drepturile Sociale, Economice şi Culturale a evidenţiat obligaţia statelor de a proteja indivizii aflaţi sub jurisdicţia lor de orice ingerinţă din partea terţilor în cadrul Comentariului general nr. 24 din 2017 cu privire la obligaţiile statelor în virtutea Pactului internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale[19] în contextul mediului de afaceri[20]:

„Din îndatorirea de a proteja decurge obligaţia pozitivă a statelor de a adopta cadrul legislativ care să pretindă de o manieră coerentă entităţilor economice să depună diligenţele necesare pentru a identifica, preveni şi atenua riscurile care derivă din încălcarea drepturilor prevăzute de Pact, să evite abuzurile, precum şi să răspundă de orice decizie care emană de la organele decizionale sau de la societăţile pe care le controlează şi care contravine dispoziţiilor Pactului. Recomandarea îi vizează şi pe partenerii respectivei entităţi economice, pe subcontractanţii şi colaboratorii din lanţul de aprovizionare, francizori etc.”^[21].

În cuprinsul Comentariului general nr. 24 se indică şi faptul că:

„introducerea în instanţă de către companii a acţiunilor menite să descurajeze persoanele fizice sau grupurile din a accesa remediile prevăzute de dispoziţiile legale, prin invocarea, de exemplu, a atingerii aduse bunei reputaţii a companiei, nu trebuie folosită astfel încât să aibă un efect para­lizant asupra exerciţiului legitim al acestor drepturi”^[22].

Principiile directoare ale ONU cu privire la mediul de afaceri şi drepturile omului, din 2011, subliniază că statele trebuie să prevadă în mod expres faptul că entităţile economice trebuie să acţioneze în virtutea obli­gaţiei de a proteja şi să se conformeze standardelor internaţionale de pro­tecţie a drepturilor omului, iar statele trebuie să creeze pârghiile necesare pentru a putea evalua periodic conformitatea cu aceste standarde, acoperind cu celeritate orice lacună normativă constatată cu ocazia acestui proces de evaluare^[23].

În anul 2013, Raportorul special pentru situaţia activiştilor în domeniul drepturilor omului atrăgea atenţia asupra faptului că activiştii se confruntă cu emergenţa unui fenomen insidios de descurajare a eforturilor depuse de aceştia, prin „consolidarea unor forme din ce în ce mai sofisticate de reducere la tăcere şi de împiedicare a continuării activităţii lor, prin recurgerea la subterfugii administrative şi legale şi exploatarea anumitor prevederi normative deficitare, astfel încât să încerce probarea pe cale judiciară a pretinsei naturi infracţionale a activităţii acestora, precum şi încercarea constantă de a stigmatiza şi condamna aceste grupuri.

Aceste modalităţi de a acţiona nu doar că periclitează integritatea fizică a activiştilor şi compromit lupta pentru drepturile omului, însă instaurează un climat al fricii şi cenzurii, transmiţând un mesaj intimidant întregii societăţi”^[24].

La nivel regional european, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a înfiinţat un comitet de experţi în domeniul SLAPP, care au elaborat Recomandarea (2024)2 cu privire la contracararea utilizării proceselor strategice împotriva participării publice (SLAPP)[25]. Aceasta conţine o serie de măsuri recomandat a fi adoptate de către state, dar şi definiţii ale unor noţiuni, precum cea de participare publică.

În sensul Recomandării,

„a. «Participarea publică» se referă la dreptul democratic al tuturor persoanelor de a participa la dezbaterile publice şi la afacerile publice, online şi offline, fără teamă sau discriminare. Aceasta include dreptul de a exprima opinii şi idei care contravin sau sunt critice faţă de cele apărate de autorităţile oficiale sau de o parte semnificativă a opiniei publice sau care jignesc, şochează ori deranjează statul sau orice sector al populaţiei, după cum a fost clarificat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Noţiunea «toţi» cuprinde toate persoanele care monitorizează şi contribuie la dezbaterea publică şi pe toţi participanţii la treburile publice, inclusiv, dar fără a se limita la: jurnalişti, organizaţii media, profesionişti media şi alţi actori media, cum ar fi jurnaliştii cetăţeni; organizaţii ale societăţii civile, de exemplu, asociaţii şi activişti de mediu şi anticorupţie; sindicate; avertizori de integritate; cadre didactice universitare; bloggeri; apărători ai drepturilor omului; profesionişti din domeniul juridic; utilizatori de social media; actori culturali şi actori din industria creativă”[26].

„b. «Participarea publică» se referă, de asemenea, la dreptul la libertatea de întrunire şi asociere şi la dreptul de a vota şi de a candida în alegeri. Participarea publică poate include, astfel, o gamă largă de activităţi, cum ar fi advocacy, jurnalism, investigarea şi raportarea încălcărilor legii sau normelor etice, cercetare academică, predare, dezbatere, corespondenţă către oficialii guvernamentali sau clienţi corporativi, organizarea petiţiilor, a fi părţi în litigii concepute pentru a promova schimbările sociale sau pentru a proteja drepturile existente ori mediul, participarea în proteste paşnice sau boicoturi, implicarea în mecanisme regionale sau internaţionale sau pur şi simplu exprimarea împotriva abuzului de putere, a încălcărilor drepturilor omului, corupţiei, fraudei sau comentarii privind orice problemă de interes public. Domeniul de aplicare al termenului acoperă, de asemenea, acţiuni de pregătire, susţinere sau asistare a participării publice”[27].

Recomandările adresate statelor membre ale Consiliului Europei de către Comitetul de Miniştri sunt următoarele:

„i. să implementeze, de urgenţă şi prin toate ramurile autorităţilor statului aflate în competenţa lor, orientările prevăzute în anexa la prezenta recomandare, ţinând cont pe deplin de principiile incluse în aceasta, în special în ceea ce priveşte garanţiile structurale şi procedurale, remediile, transparenţa, sprijinul pentru ţinte şi victime, educaţia, formarea, creşterea gradului de conştientizare, precum şi consolidarea capacităţilor;

1. să acorde o atenţie specială proceselor de tip SLAPP în contextul analizelor legilor, politicilor şi practicilor interne relevante, inclusiv în con­formitate cu Recomandarea CM/Rec(2016)4 privind protecţia jurnalismului şi siguranţa jurnaliştilor şi a altor actori media, pentru a asigura confor­mitatea deplină cu obligaţiile statelor membre în temeiul Convenţiei [euro­pene a drepturilor omului];

iii. să promoveze obiectivele acestei recomandări la nivel naţional, precum şi în forumurile europene şi internaţionale relevante şi să se angajeze şi să coopereze cu toate părţile interesate pentru atingerea acestor obiective;

1. să revizuiască periodic stadiul punerii în aplicare a acestei reco­mandări în vederea sporirii impactului acesteia, în special prin îmbunătăţirea mecanismelor de sprijin pentru ţinte şi victime, şi să informeze Comitetul Miniştrilor cu privire la măsurile luate de statele membre şi de alte părţi interesate, progresele realizate şi orice neajunsuri rămase”[28].

Anterior, în 2014, Consiliul Europei a lansat o Platformă de promovare a protecţiei jurnalismului şi a siguranţei jurnaliştilor^[29].

Curtea Europeană a analizat pentru prima dată în 2005 măsuri de tip SLAPP, chiar dacă nu a folosit această noţiune, în cauza Steel şi Morris v. Regatul Unit[30].

Obiectul analizei a fost reprezentat de lipsa de echitate a procedurii care rezultă din refuzul de a acorda asistenţă judiciară solicitanţilor pentru a‑şi proteja dreptul la libertatea de exprimare într‑un caz de defăimare introdus de o corporaţie globală.

Steel şi Morris (reclamanţii) erau asociaţi cu London Greenpeace, care nu are nicio legătură cu Greenpeace International. La mijlocul anilor 1980, London Greenpeace a început o campanie anti‑McDonald’s. În 1986, reclamanţii distribuiau pliante de şase pagini intitulate „Ce e în neregulă cu McDonald’s?”. McDonald’s a susţinut în faţa unei instanţe din Regatul Unit că pliantele erau defăimătoare. De exemplu, prima pagină a pliantului prezenta o imagine grotescă a unui bărbat, purtând o pălărie Stetson şi având semne de dolar în ochi, ascunzându‑se în spatele unei măşti de clovn „Ronald McDonald”. În plus, în partea de sus a paginilor 2 până la 5 era un antet format din simbolul „arcurilor aurii” al McDonald’s, cu cuvintele „McDolari, McLăcomie, McCancer, McCrimă, McBoală…” („McDollars, McGreedy, McCancer, McMurder, McDisease…”) suprapuse pe acesta. Pliantul distribuit de Steel şi Morris a fost considerat parţial defăimător şi au fost obligaţi să plătească 40.000 de lire sterline ca daune.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că dreptul la un proces echitabil, protejat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, a fost încălcat şi că pliantele acestora erau protejate de libertatea de exprimare. Curtea Europeană a argumentat că, având în vedere inegalitatea mare dintre Steel şi Morris şi McDonald’s, refuzul de a acorda asistenţă juridică reclamanţilor i‑a privat de capacitatea de a‑şi prezenta cazul în mod eficient şi, prin urmare, a fost încălcat art. 6 din Convenţie.

În plus, Curtea a subliniat că exista un interes public puternic în opiniile grupurilor non‑mainstream cu privire la mediu şi sănătate. De asemenea, a subliniat necesitatea ca societăţile democratice să permită tuturor grupurilor de campanie, inclusiv London Greenpeace, să îşi desfăşoare activităţile.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a folosit pentru prima dată în mod direct noţiunea SLAPP în cauza OOO Memo c. Rusiei[31], referitor la procedurile civile pentru defăimare iniţiate de un organism public împotriva unui canal media online dedicat situaţiei politice şi drepturilor omului din sudul Rusiei[32].

În hotărârea sa din 15 martie 2022, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi‑a exprimat îngrijorarea cu privire la riscul pentru democraţie al procedurilor judiciare iniţiate cu scopul de a limita participarea publică, afectând astfel libertatea de exprimare a mass‑mediei, jurnaliştilor sau altor avertizori publici.

Cauza se referă la un proces civil pentru defăimare intentat de un organ regional de stat rus împotriva unei companii media, care a fost obligată să publice pe site‑ul său o retractare în sensul că a publicat declaraţii false, care au afectat reputaţia de afaceri a reclamantului.

Reclamanta, compania OOO Memo, este fondatoarea unui canal media online înregistrat conform legislaţiei ruse, dedicat situaţiei politice şi a drepturilor omului din sudul Rusiei, inclusiv din regiunea Volgograd. În 2008, a publicat un articol în care critica autoritatea executivă a regiunii Volgograd pentru suspendarea transferului de fonduri alocate ca subvenţie oraşului Volgograd. Regiunea Volgograd a iniţiat proceduri civile pentru defăi­mare împotriva OOO Memo, solicitând retragerea unei serii de afir­maţii din articolul în cauză.

Instanţele naţionale au considerat că afirmaţiile au fost dăunătoare pentru reputaţia administraţiei regiunii Volgograd, deoarece acestea ar putea face numeroşi utilizatori de internet să creadă că administraţia a fost implicată în activităţi necurate şi neetice – chiar dacă nu ilegale şi pedepsibile penal – condamnate de societate. De asemenea, a constatat că OOO Memo nu a furnizat nicio dovadă pentru a demonstra că evenimentele menţionate în articol au avut loc. Prin urmare, OOO Memo a fost obligată să publice pe site‑ul canalului media o retractare prin care să declare că afirmaţiile în cauză erau false şi că afectează reputaţia de afaceri a administraţiei regiunii Volgograd. S‑a mai dispus şi publicarea părţii operative a hotărârii pe
site‑ul său.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, deşi procedurile civile pentru defăimare sunt disponibile companiilor private sau publice pentru a‑şi proteja reputaţia, acest lucru nu poate fi aplicabil pentru un organism executiv mare, finanţat de contribuabili, precum autoritatea din cauză. Instanţa europeană a reţinut că ingerinţa în dreptul companiei media la libertatea de exprimare nu a fost justificată de un „scop legitim”, deoarece organismul regional de stat rus nu se putea baza pe motivul „protecţiei reputaţiei sau a drepturilor altora”, aşa cum este prevăzut de parag. 2 al
art. 10.

Curtea a considerat că a permite organelor executive să intenteze procese de defăimare împotriva mass‑mediei determină un efort excesiv şi disproporţionat asupra acesteia şi ar putea avea un efect descurajator ine­vitabil asupra mass‑mediei în îndeplinirea rolului de furnizor de infor­maţii şi supraveghetor public. În hotărârea sa, Curtea a menţionat „creş­terea gradului de conştientizare a riscurilor pe care le aduc pentru democraţie procedurile judiciare iniţiate în scopul limitării participării publice”[33] şi a evidenţiat raportul Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei „Este timpul să luăm măsuri împotriva SLAPP‑urilor” din
27 octombrie 2020[34].

Această abordare a Curţii şi calificarea foarte clară sunt diferite de maniera în care procedează de regulă în examinarea raportului dintre liber­tatea de exprimare şi protejarea reputaţiei altor persoane[35].

În cadrul sistemului inter‑american de protecţie a drepturilor omului, Curtea Inter‑Americană a Drepturilor Omului a menţionat pentru prima dată conceptul SLAPP în 2021, în cauza Palacio Urrutia şi alţii împotriva Ecuadorului[36].

Cauza s‑a referit la acuzaţii de defăimare penală aduse de fostul preşedinte al Ecuadorului împotriva unei companii media şi a unor jurnalişti. Instanţa a folosit o formulare fermă şi a reţinut că „recursul repetat al ofi­cialilor publici la canale judiciare pentru a depune plângeri pentru infracţiuni de calomnie sau insultă, nu cu obiectivul de a obţine o rectificare, ci pentru a reduce la tăcere criticile aduse cu privire la acţiunile lor în sfera publică, constituie o ameninţare la adresa libertăţii de exprimare” şi a declarat că „aceste tipuri de proceduri, cunoscute sub denumirea de SLAPP (proces strategic împotriva participării publice), constituie o utilizare abuzivă a mecanismelor judiciare care merită reglementare şi control din partea statelor, pentru a proteja exercitarea efectivă a libertăţii de exprimare”[37].

Curtea Inter‑Americană a constatat caracterul disproporţionat al con­damnărilor penale şi sancţiunilor companiei media şi jurnaliştilor, pentru publicarea articolului „NO a las mentiras”, şi a subliniat efectul descurajator care inhibă diseminarea ideilor, opiniilor şi informaţiilor. Instanţa a constatat, de asemenea, că articolul „NO a las mentiras” era o formă de discurs protejat care merita o protecţie specială, deoarece era un articol de opinie, despre un oficial public şi pe o chestiune de interes public.

3.3. Prevenirea proceselor SLAPP în Statele Unite ale Americii

În plan intern, în Statele Unite ale Americii, Curtea Supremă a statului Colorado este cea care a construit în premieră o procedură prin care se poate realiza identificarea timpurie a proceselor de tip SLAPP^[38], restabilirea echilibrului dintre părţile litigante şi respingerea cererilor prin care se încearcă anihilarea implicării cetăţenilor în viaţa comunităţii din care fac parte, în cauza POME – Protect Our Mountain Environment, Inc. v. District Court, din 1984[39].

Protect Our Mountain Environment (POME), o organizaţie de mediu care funcţiona la nivel local, s‑a implicat în activităţi de protejare a mediului în munţii Colorado. POME a contestat o serie de acţiuni propuse de o companie de dezvoltare imobiliară care intenţiona să dezvolte o zonă montană care era la momentul respectiv habitat natural pentru elani. A introdus o cerere de chemare în judecată şi ulterior s‑a prezentat în instanţă pentru a depune mărturie, a participat activ la audierile publice, a trimis scrisori şi a făcut declaraţii în încercarea de a opri sau modifica planurile de dezvoltare pentru a proteja mediul. Ca răspuns, dezvoltatorul imobiliar nu a rămas în pasivitate, a introdus la rândul său o cerere de chemare în judecată, invocând abuzul de drept şi acuzând POME de „conspiraţie sediţioasă” (infracţiune care presupune subminarea autorităţii guvernamentale sau încer­carea de a răsturna şi distruge această autoritate, precum şi încercarea de a bloca executarea unei legi), şi a solicitat daune de 40.000.000 dolari.

Problema juridică ridicată era dacă acţiunile intentate de compania de dezvoltare imobiliară constituiau un SLAPP şi dacă POME avea dreptul să fie protejată împotriva unor astfel de procese menite să intimideze şi să reducă la tăcere participarea publică.

Prima instanţă a refuzat respingerea cererii în virtutea petition clause (clauza de petiţionare cuprinsă în Primul Amendament), iar cauza a ajuns în faţa instanţei supreme a statului Colorado.

Curtea Supremă din Colorado, într‑o decizie unanimă^[40], a stabilit că începând cu acel moment va fi instituită o nouă regulă de analiză, pe care instanţele inferioare în grad să o aplice în cauzele în care le este cerută respingerea anumitor pretenţii în virtutea clauzei de petiţionare.

Regula tripartită avea următorul conţinut^[41]: i) orice cerere de respingere întemeiată pe clauza de petiţionare va fi soluţionată de urgenţă şi cu precădere, fiind asimilată unei proceduri scurte de judecată; ii) sarcina probei va fi inversată, astfel că aceasta nu îi incumbă pârâtului, ci reclamantului – de asemenea, va exista un standard mai înalt în ceea ce priveşte regimul probelor, Curtea făcând vorbire despre strict scrutiny (examinarea strictă a probelor); iii) reclamantul va trebui să dovedească în mod cumulativ trei aspecte pentru ca cererea sa să fie admisă.

În primul rând, reclamantul trebuie să arate că cererea pârâtului este „complet lipsită de o bază factuală rezonabilă”^[42] sau că nu se „întemeiază pe o normă de drept adecvată în cauza care este dedusă judecăţii”^[43]; cel de‑al doilea aspect care necesită a fi probat este faptul că „scopul principal al pârâtului a fost să‑l hărţuiască pe reclamant sau să adopte orice alt tip de comportament care poate fi considerat inadecvat”^[44]. A treia condiţie cerută în materie de probaţiune este ca reclamantul să dovedească că activitatea pârâtului ar putea avea „un efect contrar intereselor legitime ale reclamantului”^[45].

Abordarea este în deplin acord cu jurisprudenţa Curţii Supreme a Statelor Unite în materie de procese SLAPP şi împleteşte în mod convingător argumente disparate până la acel moment. Un alt avantaj este faptul că permite identificarea timpurie a practicilor de intimidare, impunând totodată un standard ferm, dar rezonabil în ceea ce priveşte respingerea promptă a cererilor de acest fel^[46].

S‑a apreciat^[47] faptul că un astfel de standard al probei creează un efect cunoscut sub denumirea de „reverse‑chill”, care înseamnă că un reclamant vindicativ va trebui să dovedească temeinic fiecare capăt de cerere, fapt care îl va descuraja în demersurile sale abuzive şi îl va determina să renunţe la formularea unor demersuri procedurale.

Totuşi, aceste instrumente aflate la dispoziţia instanţelor pentru a putea identifica şi respinge cererile SLAPP, deşi ar putea descuraja reclamantul din cadrul procesului pendinte, nu vor avea decât un efect neglijabil asupra intentării unor acţiuni viitoare, având în vedere că o simplă notificare a cererii de chemare în judecată este adesea suficientă pentru a avea un efect paralizant asupra acţiunii viitoare a celor implicaţi în acţiuni sau dezbateri de interes public.

Un instrument eficient de contracarare a unui demers SLAPP în absenţa unui cadru legislativ specific l‑ar putea constitui aşa‑numitul SLAPP‑back, adică o cerere reconvenţională sau chiar o cerere de chemare în judecată distinctă, prin care se poate invoca reaua‑credinţă a reclamantului din cadrul procesului iniţial^[48].

Folosirea unor procese de tip SLAPP afectează peisajul juridic în ciuda faptului că pot fi folosite mecanisme şi garanţii instituite pentru protecţia libertăţii de exprimare, asociere şi petiţionare a cetăţenilor, atât la nivel consti­tuţional, legislativ, cât şi printr‑o practică bogată a instanţelor judecătoreşti^[49].

Clauza de petiţionare cuprinsă în Primul Amendament al Constituţiei SUA prevede în mod expres dreptul cetăţenilor de a se adresa Guvernului pentru a le putea fi soluţionate plângerile. Scutul protector al acestei clauze a fost extins în timp dincolo de înţelesul literal al termenilor, astfel că în prezent prin aceasta sunt protejate orice încercări legitime din partea cetă­ţenilor statului de a descuraja sau, dimpotrivă, de a oferi imboldul necesar acţiunilor guvernului.

Deşi poziţionată într‑un con de umbră şi eclipsată adesea de libertatea de exprimare, libertatea presei şi libertatea de asociere, clauza de petiţionare este considerată de către Curtea Supremă a SUA „printre cele mai de preţ libertăţi garantate de Bill of Rights”^[50] şi „unul dintre principiile funda­mentale ale libertăţii şi justiţiei care constituie temelia tuturor instituţiilor civile şi politice”^[51], contopindu‑se până la identificare cu ideea de guvernământ.

Aceasta ar putea fi considerată chiar un drept politic originar, care încurajează cetăţenii să dezbată, să ia parte la demonstraţii publice, să înainteze cereri instanţelor de judecată şi să depună mărturie în faţa acestora, să depună plângeri şi, în toate cazurile, să invoce legea în materia pro­blemelor de interes public^[52].

Considerentele hotărârii prin care instanţa supremă a statului Colorado a respins o cerere SLAPP sunt elocvente pentru a ilustra cât de importantă este implicarea cetăţenilor în probleme de interes public şi cum încercarea de a oprima această implicare şubrezeşte întreaga construcţie democratică a unui stat: „Accesul cetăţenilor (…) la lucrările executivului constituie fundaţia pe care întreaga arhitectură republicană a fost edificată. Într‑o democraţie reprezentativă, Guvernul acţionează în numele poporului, iar reprezentarea efectivă depinde într‑o foarte mare măsură de posibilitatea cetăţenilor de a‑şi face dorinţele cunoscute oficialilor pe care i‑au împuter­nicit şi care acţionează în numele lor”^[53].

Acest concept modern are în vedere faptul că, dacă se creează cadrul pentru o piaţă competitivă a ideilor, adevărul va ieşi la iveală (superior competitiveness of truth).

Din punctul de vedere al teoriei democratice, „sfera publică trebuie (…) să amplifice presiunea problemelor, nu doar să le identifice, (…) să le tematizeze în mod convingător şi să le dramatizeze astfel încât acestea să devină şi probleme ale legiuitorului”[54].

După cum a declarat judecătorul Holmes într‑una dintre faimoasele sale opinii disidente, din cauza Abrams v. United States, destinate să devină lege: „Este mai uşor ca binele suprem atât de dorit să fie atins prin liberul schimb de idei, iar cea mai bună modalitate pentru punerea la încercare a unui adevăr este (…) puterea ideii din care acesta a izvorât de a se face acceptată în iureşul acestei competiţii. (…) Cred că, în orice caz, aceasta este teoria Constituţiei noastre”^[55].

În cauza New York Times Co. v. Sullivan[56], care a „constituit un reviriment jurisprudenţial în materie de calomnie în SUA, Curtea Supremă a decis că reprezentanţii statului nu pot avea câştig de cauză în faţa presei decât dacă demonstrează că jurnaliştii au acţionat cu rea‑credinţă (actual malice); aceasta presupunea fie că informaţia a fost publicată în ciuda faptului că era cunoscut caracterul fals al acesteia, fie că aceasta a fost publicată cu desconsiderarea neglijentă a posibilităţii ca aceasta să fie falsă (reckless disregard)”[57].

Totuşi, trebuie subliniat faptul că legiuitorul american nu a rămas indiferent la jurisprudenţa bogată care se contura în jurul cazurilor de tip SLAPP: în prezent, atunci când sunt sesizaţi cu o astfel de cerere, judecătorii din 32 de state americane nu mai trebuie să verifice existenţa criteriilor stabilite prin cauza POME, ci aplică prevederile exprese anti‑SLAPP prevă­zute în legislaţia statelor respective. Conţinutul normelor diferă totuşi de la un stat la altul, astfel că se impune[58] adoptarea unei legi anti‑SLAPP la nivel federal, în scopul evitării unei practici neunitare.

3.4. Directiva anti‑SLAPP a Uniunii Europene

Directiva anti‑SLAPP a Uniunii Europene este o iniţiativă legislativă menită să protejeze jurnaliştii, activiştii şi alţi actori publici împotriva proceselor strategice abuzive intentate pentru a‑i reduce la tăcere. Directiva este esenţială nu doar pentru protejarea libertăţii de exprimare, ci şi a democraţiei şi a statului de drept, asigurând că vocile critice şi independente pot continua să contribuie la dezbaterile publice fără teamă de represalii legale abuzive. Scopul principal al acestui instrument juridic este de a descuraja utilizarea abuzivă a sistemului judiciar pentru a reduce la tăcere criticile şi pentru a proteja drepturile fundamentale ale cetăţenilor europeni.

Directiva defineşte astfel acţiunile tip SLAPP, în cuprinsul art. 4
pct. 3:

„«proceduri judiciare abuzive împotriva mobilizării publice» înseamnă proceduri judiciare care nu sunt iniţiate pentru a invoca sau a exercita în mod real un drept, ci au ca scop principal prevenirea, restricţionarea sau sancţionarea mobilizării publice, exploatând adesea un dezechilibru de putere între părţi, şi în cadrul cărora sunt formulate cereri neîntemeiate. Indicii ale unui astfel de scop includ, de exemplu:

(a)  natura disproporţionată, excesivă sau nerezonabilă a cererii sau a unei părţi a acesteia, inclusiv valoarea excesivă a litigiului;

(b) existenţa unor proceduri multiple iniţiate de reclamant sau de părţi asociate acestuia în legătură cu chestiuni similare;

(c) acţiuni de intimidare, hărţuire sau ameninţări din partea recla­mantului sau a reprezentanţilor reclamantului, înainte sau în timpul proce­durilor, precum şi conduita similară a reclamantului în cazuri similare sau concurente;

(d) utilizarea cu rea‑credinţă a unor tactici procedurale precum întâr­zierea procedurilor, alegerea frauduloasă sau abuzivă a unei instanţe mai favorabile sau renunţarea cu rea‑credinţă la judecată într‑o etapă ulte­rioară a procedurilor”.

Prin urmare, este avută în vedere aceeaşi semnificaţie, de procese fără fundament serios, intenţionate să hărţuiască sau să reducă la tăcere criticii, prin impunerea unor costuri legale şi a unei presiuni semnificative.

Este, de asemenea, definită în art. 4 pct. 1 al Directivei şi noţiunea „mobilizare publică”:

„«mobilizare publică» înseamnă efectuarea oricărei declaraţii sau desfăşurarea oricărei activităţi de către persoane fizice sau juridice, în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare şi de informare, a libertăţii artelor şi ştiinţelor sau a libertăţii de întrunire şi de asociere, precum şi acţiunile pregătitoare, de sprijinire sau de asistenţă direct legate de acestea, şi care priveşte o chestiune de interes public”.

Directiva Uniunii Europene prevede o serie de mecanisme de protecţie pentru victimele proceselor de tip SLAPP:

• introducerea unor mecanisme procedurale rapide pentru a permite instanţelor să respingă în mod prompt şi eficient cazurile de SLAPP[59];
• asigurarea că victimele SLAPP pot solicita despăgubiri pentru dau­nele suferite, inclusiv pentru costurile legale şi alte pierderi[60];
• instituirea unor măsuri de sprijin pentru victimele proceselor SLAPP, inclusiv asistenţă juridică şi consiliere[61];
•  crearea unor fonduri pentru a acoperi costurile legale ale victimelor proceselor SLAPP[62];
• stabilirea unor criterii clare pentru a identifica şi a respinge acţiunile tip SLAPP;
•  crearea unui cadru procedural care să permită transferul sarcinii probei către reclamant, care trebuie să demonstreze că procesul nu este abuziv[63].

Directiva mai stabileşte şi obligaţia statelor membre de a colecta şi de a raporta date privind procesele SLAPP[64], pentru a monitoriza eficacitatea măsurilor de protecţie şi pentru a evalua evoluţiile şi tendinţele în acest domeniu, instruirea judecătorilor şi a altor profesionişti din domeniul juridic cu privire la identificarea şi gestionarea eficientă a proceselor SLAPP, precum şi încurajarea cooperării între statele membre şi cu organizaţii inter­naţionale pentru a combate SLAPP‑urile şi pentru a proteja libertatea de exprimare la nivel global.

Termenul de transpunere este 7 mai 2026.

Nu au fost întreprinse iniţiative similare de reglementare de către alte organisme regionale pentru drepturile omului, cum ar fi cele din sistemul inter‑american sau cel african. În Asia, lipsa unui mecanism regional are drept consecinţă aceeaşi lipsă de preocupare şi în domeniul SLAPP. La nivel intern, sistemul jurisdicţional indian este interesat de problema SLAPP şi de reducerea efectelor sale[65].

---