Protecția reputației și libertatea de exprimare. Delimitarea răspunderii civile delictuale

• Constituţia României: art. 20 alin. (1)
• NCC: art. 1357
• NCC: art. 70
• NCC: art. 72 alin. 2
• NCC: art. 75
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a civilă – la data de 02.10.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C. solicitând: să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată, drepturi nepatrimoniale ce au fost nesocotite de către pârâți prin săvârșirea faptelor prevăzute de art. 74 lit. f) din C. civ. atragerea răspunderii delictuale a pârâților, în sensul obligării acestora la repararea integrală a prejudiciului cauzat reclamantului, prin plata în solidar a sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale datorate pentru atingerea adusă drepturilor la onoare demnitate, reputație și viața privată; obligarea pârâților la publicarea, pe cheltuiala lor, a dispozitivului hotărârii pronunțate de instanța de judecată, într-un ziar de largă circulație, publicarea dispozitivului hotărârii pe site-ul www.x.ro; obligarea pârâților de a înlătura toate articolele, materialele si postările referitoare la reclamant din spațiul public.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 98 din 18 ianuarie 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând recursul civil de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurentul-pârât, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte va expune următoarele considerații:

Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 din C. civ.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menționate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

Art. 20 alin. (1) din Constituția României stipulează, în mod expres, că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme.

Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Art. 8 din Convenție Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Convenție, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecția reputației sau a drepturilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție „interesele concurente aflate în joc”, iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016).

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică”.

În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține „vieții private” (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție” (hotărârea Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmațiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmații, se impută situații factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).

Tot astfel, în jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației – aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică.

În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. României, în următorul mod: „Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenție (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, par. 39)”.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar „comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu și informațiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare” (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111).

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul și contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României).

Reținând că, din interpretarea dispozițiilor normei convenționale a art. 10, rezultă că exercițiul libertății de exprimare presupune „îndatoriri și responsabilități” și el poate fi supus unor „formalități, condiții, restricții sau sancțiuni”, ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite „ingerințe” în exercițiul acestei libertăți fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanțele învestite să le judece cele trei condiții impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerințe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.

Acestor condiții legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, respectiv ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României).

În acest context, trebuie subliniat că aceste cerințe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că dacă una dintre condiții nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.

Prin prisma acestor principii aplicabile în cauzele în materia libertății de exprimare, Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecății, instanța de apel în mod corect a reținut îndeplinite condițiile reglementate de art. 1.357 din C. civ., respectiv publicarea celor trei articole de presă în care este redată și imaginea intimatului-reclamant și în care sunt prezentate multiple aspecte din viața privată a intimatului-reclamant, fără acord, relevând elemente din procesul de divorț în care se regăsea acesta, prezentarea unor susțineri ale unor terțe persoane prin care se aduceau acuzații privind violența în familie, consumul de alcool și substanțe interzise, fără ca recurentul să aibă în concret o bază factuală și fără o minimă verificare a informațiilor reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii pentru intimatul-reclamant.

Cu toate că reclamantul A., chef bucătar și jurat în cadrul emisiunii E. difuzată de D., este persoană publică, dreptul acestuia la onoare și la demnitate a fost cu atât mai mult încălcat prin articolele în litigiu, având în vedere că detaliile din viața sa privată nu constituie un subiect de dezbatere de interes general, iar conținutul articolelor este cu atât mai denigrator cu cât face referire la viața intimă a reclamantului.

În ce privește existența și dovedirea prejudiciului, plasându-ne pe terenul dezbaterii morale, paguba pe care o suportă o persoană căreia i se impută o faptă neadevărată, dar care, dacă ar fi adevărată, ar supune-o oprobriului public, precum și conținutul ofensator al afirmațiilor din postările recurentului-pârât la adresa reclamantului este una inerentă și nu poate fi supusă unei adevărate probatio diabolica sau nu trebuie să aibă, în mod necesar, o reflectare în percepția persoanelor care ar putea accesa pagina de presă respectivă, nefiind nici măcar condiționată de preluarea unor astfel de informații de către terți. În alți termeni, astfel cum demnitatea este inerentă persoanei, la fel și afectarea acestei demnități este ceva intim legat de această persoană, ce nu poate fi probat în termeni cuantificabili.

De aceea, în materia răspunderii civile delictuale pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputația, proba directă a prejudiciului moral suportat este imposibil de pretins, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea permite judecătorului să utilizeze prezumții, astfel cum a procedat, în mod legal, instanța de apel.

În consecință, prezumția legală implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârșirea faptelor ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurentul pârât nu a reușit să o răstoarne, decurge din cele două premise – caracterul ilicit al faptelor imputate acesteia și principiul reparării prejudiciului moral.

Asupra argumentelor privind cuantumul despăgubirilor, instanța de recurs constată că acestea nu pot fi circumscrise unor motive de nelegalitate, cenzurabile în recurs, câtă vreme recurentul nu critică maniera în care au fost comensurate daunele stabilite de instanța de apel și pe care a fost obligată să le plătească, ci este nemulțumit de cuantumul disproporționat al acestora, care însă intră în puterea de apreciere a instanței de prim control judiciar.

În ceea ce privește condiția vinovăției, în mod corect s-a constatat că recurentul-pârât B. răspunde pentru fapta proprie, în calitate de autor al articolelor incriminate, fiind răspunzător de conținutul respectivelor articole.

Cât privește legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, în mod corect, instanța de apel a considerat că, față de drepturile atinse, aceasta rezultă ex re, din chiar faptele săvârșite de pârât.

Pe planul interpretării și aplicării dispozițiilor convenționale, instanța de recurs reține următoarele:

Prioritar, se poate observa că recurentul-pârât, după ce face o expunere a unor decizii decurgând din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, nu aduce critici concrete manierei de interpretare si aplicare a acestei jurisprudențe de către instanța de apel, ci reia argumentația privind necesitatea îndeplinirii cumulative a cerințelor răspunderii civile delictuale, conform normelor interne.

În acest context, instanța de recurs apreciază că examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin fapta imputată, recurentul-pârât s-a plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10, care garantează dreptul la libertate de exprimare, cu consecința încălcării dreptului la viață privată al reclamantului, garantat de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În acest punct, instanța de recurs apreciază că acest articolul 8 este aplicabil în cauza dedusă judecății, pentru considerentele ce vor succede.

Plecând de la premisa că noțiunea de viață privată este o noțiune autonomă, ce nu poate fi supusă unei definiri exhaustive, s-a afirmat că aceasta are un conținut care variază, în funcție de epoca la care se raportează, de societatea în care individul trăiește și chiar de apartenența acestuia la un anumit grup social.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispozițiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudența sa, că viața privată are două componente structurale – viață privată intimă, raportată la sfera intimă a individului și viață privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi.

În ceea ce privește dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, așa cum s-a arătat și supra, este unanim admis că acesta nu este unul absolut, paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane.

Instanța europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricțiile libertății de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 al Convenției decât dacă sunt respectate cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2, respectiv:

– să fie prevăzute de lege (noțiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calități, respectiv să fie accesibilă și previzibilă;

– să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenției;

– să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea în acest sens Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României).

Acestor condiții, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, văzută ca balans între măsura dispusă de stat și scopul legitim invocat.

Testul de necesitate și proporționalitate impune ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă motivele invocate de stat, prin autoritățile sale, sunt suficiente și pertinente pentru a justifica măsura dispusă.

În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieții private mergând până la relațiile interpersonale ale indivizilor implicați (a se vedea în acest sens cauzele Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, si Petrina împotriva României, paragraful 35, hotărârea din 14 octombrie 2008).

Or, în cauza dedusă judecății, ingerința statului în libertatea de exprimare a pârâtului a constat în admiterea acțiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamant și obligarea acestuia la plata unor despăgubiri civile în cuantum de 15.000 de RON.

Această ingerință a fost prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă – dispozițiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală; a urmărit un scop legitim – protecția drepturilor invocate de reclamant, și a fost necesară într-o societate democratică, întrucât numai prin intermediul acestei ingerințe echilibrul dintre cele două drepturi aflate în conflict juridic poate fi restabilit, iar protecția drepturilor afirmate de către reclamant poate fi una efectivă.

Tot astfel, ingerința este una proporțională cu scopul legitim, stabilirea unui cuantum de 15.000 de RON al despăgubirilor morale fiind rezultatul unei aprecieri rezonabile și echitabile, de natură să ofere o anumită satisfacție compensatorie reclamantului, pentru prejudiciul moral suferit, fără a duce în derizoriu faptele săvârșite și prejudiciul produs.

În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deși libertatea de exprimare este esențială într-o societate democratică, rațiunile care stau la baza oricărui demers public care ar putea afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

În ceea ce privește critica privind obligarea recurentului la publicarea dispozitivului hotărârii, se constată caracterul nefondat al acesteia în contextul în care instanțele de fond au constatat întrunite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale în persoana recurentului-pârât, iar art. 253 alin. (3) din C. proc. civ. recunoaște ca mijloc de apărare a persoanelor care au suferit o încălcare a drepturilor sale nepatrimoniale obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Sursa informației: www.scj.ro.