Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
1.531 views
„Unui popor potrivnic față de instituțiile proprietății private îi lipsește primul element al libertății.”
Lord Acton
Proprietatea privată are un fundament social, antropologia modernă confirmând faptul că aceasta a apărut la nivele primitive. Ea a evoluat în timp în acord cu evoluția societății omenești, o adevărată revoluție a instituțiilor proprietății producând-o Codul civil francez, la început de secol XIX. Dreptul de proprietate cu cele două forme ale sale – proprietatea publică și proprietatea privată – face parte din categoria drepturilor reale, drepturi cu valoare economică – patrimonială, orice persoană – fizică sau juridică – fiind titulara unui patrimoniu care „include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani”. Dreptul de proprietate privată constituie o adevărată coloană vertebrală a patrimoniului ce cuprinde întreaga avuție a persoanei private. În concepția actuală acest drept nu reprezintă doar un simplu drept real, el fiind considerat baza întregului sistem al drepturilor reale.
Dreptul de proprietate privată în România este un drept cu vocație fundamentală, vocație ce rezultă din prevederile Constituției. Legea fundamentală a țării stipulează că dreptul de proprietate privată este garantat, conținutul și limitele sale fiind stabilite prin lege, cea mai însemnată dintre acestea fiind Codul civil, care este și cel mai important izvor al dreptului civil ca ramură de drept. Codul definește dreptul de proprietate privată ca fiind „dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un lucru în mod exclusiv, absolut și perpetuu în limitele stabilite de lege”, între acestea posesia fiind exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului de către persoana ce îl stăpânește.
„România este un stat de drept, democratic și social”, se afirmă în Constituția României. Această democrație (consacrată în prezent ca formă de guvernare, nu și ca un mod de viață, procesul de democratizare nefiind încheiat) este una de tip liberal, sistem politic caracterizat prin „liberalismul constituțional” reprezentat printr-un mănunchi de drepturi și libertăți între care și proprietatea privată, ocrotită de stat prin lege. Cele două coduri de legi (penal și civil), dar și reglementările din acte normative derogatorii și complementare acestora asigură în zilele noastre protecția juridică a acestui drept fundamental. El este protejat de regulă prin Codul penal în titlul „infracțiuni contra patrimoniului”, fiind cuprinse furtul și tâlhăria, fraude prin sisteme electronice sau nesocotirea încrederii, tulburarea de posesie. Dar există și situații în care legiuitorul a dispus ca apărarea unor drepturi reale protejate de Constituție să se realizeze prin mijloace de drept civil. Astfel de cazuri pot apărea frecvent în cadrul tulburărilor de posesie săvârșite fără violență sau amenințare. În legătură cu acest mod de a apăra proprietatea privată există însă opinii care afirmă că protecția prin mijloace civile în asemenea cazuri nu are mecanisme suficiente și eficiente, opinie pe care o împărtășim și pe care dorim să o argumentăm pornind de la o situație concretă.
Relativ recent mass-media a relatat pe larg faptul că o persoană fără nici un drept, profitând de lipsa temporară de la domiciliu a proprietarului unui apartament, s-a instalat temeinic în respectivul spațiu, ceea ce reprezintă o tulburare de posesie. În mod firesc, proprietarul s-a adresat organelor de ordine ca să fie repus în dreptul său, dar s-a arătat surprins că nu o poate face decât pe calea unui proces. Într-adevăr, actuala reglementare în materie prevede că dacă fapta nu a fost săvârșită cu violență (chiar dacă ocuparea apartamentului s-a făcut prin efracție), cel al cărui drept de posesie a fost tulburat este îndrumat de Codul civil să reintre în posesia apartamentului pe calea unui proces, printr-o „acțiune în revendicare”. Ca acțiune civilă reală aceasta are un loc bine definit în ansamblul mijloacelor de apărare a drepturilor reale pentru că sunt numeroase situațiile în care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar. Aparent lucrurile sunt simple, dar în practică o astfel de faptă tulbură binișor existența unei persoane.
Chiar dacă justiția este un serviciu public gratuit, respectivul demers judiciar nu este scutit de un efort financiar – onorarii avocat și executor judecătoresc, eventuale expertize, cheltuieli cu remedierea unor stricăciuni ș.a. Ca să nu mai vorbim de faptul că cel al cărui drept a fost afectat trebuie să se prezinte în instanță pentru a fi audiat de un judecător – ceea ce constituie un stres pentru cel neobișnuit cu procedurile judiciare – dar să fie și alături, pe cât posibil, de apărătorul ce îl reprezintă. S-a creat astfel o situație conflictuală dedusă spre soluționare judecății civile în care o persoană care trăiește și se comportă în deplin respect față de lege s-a trezit, fără voința sa, în fața unei adevărate „aventuri judiciare”, fiind constrâns la aceasta de comportamentul antisocial al unui individ. Dar nu numai atât. Comportamentul potrivnic legii a afectat una din valorile esențiale ale dreptului, a afectat securitatea juridică a proprietarului (cetățeanului), concept insuficient avut în vedere atunci când se judecă. Uneori cei care pronunță dreptul scapă din vedere că sunt datori să impună soluții care promovează unitatea dintre litera și spiritul legii. Se face abstracție de către unii slujitori ai legii de faptul că valorile ce ghidează dreptul au și o importantă componentă socială, actul de justiție trebuind să aibă nu numai motivare legală, ci și credibilitate, să îl protejeze în mod real pe cel ale cărui drepturi au fost încălcate. Profesorii Ceterchi și Craiovan, referindu-se la valorile dreptului afirmă că securitatea juridică a cetățeanului trebuie să fie rezultatul protecției juridice a valorilor sociale, a atributelor persoanei umane. De securitatea juridică, mai afirmă ei, trebuie să se bucure cei care respectă legea, având dreptul de a beneficia de relații sociale în care cei ce nu respectă legea să fie sancționați pe măsură. La rândul său, reputatul Paul Roubier consideră securitatea juridică ca fiind „scutul juridic împotriva anarhiei”.
În susținerea demersului nostru vom face o succintă paralelă și cu infracțiunea ce aduce atingere domiciliului, cuprinsă în Codul penal în titlul consacrat „infracțiunilor contra persoanei”, atât violarea de domiciliu, cât și tulburarea de posesie fiind drepturi fundamentale. Analiza comparativă a reglementării celor două infracțiuni evidențiază numeroase similitudini, deosebirea esențială fiind cea care trimite, așa cum afirmam, la tulburarea de posesie fără violență sau amenințare în zona de reglementare a Codului civil. Acest mod de reglementare nu face decât să încurajeze nerespectarea uneia din valorile esențiale ale dreptului și restrângerea rolului statului în ceea ce privește exercitarea în numele legii a monopolului constrângerii fizice legitime, putând da naștere unor episoade de justiție privată generatoare de violență. Totodată, este ignorată una din cerințele esențiale ale justiției europene care promovează constant ideea că „victimele trebuie să obțină compensații prin proceduri corecte, pe cât posibil în mod rapid și necostisitoare. Ori, este cunoscut faptul că atât la noi, cât și în majoritatea statelor europene înfăptuirea justiției – a celei civile în mod special – presupune „complexitate, lentoare și costuri ridicate”. Cauzele în această materie nu sunt puține, tulburarea de posesie putând rezulta și din alte situații cum ar fi, de pildă, blocarea cu rea credință a unui drept de servitute de către proprietarul fondului aservit.
Teoria generală a dreptului a statuat faptul că prima misiune a acestuia este cea de a promova un sistem de relații sociale menite să asigure statornicirea ordinii și autorității. Uneori legiuitorul, din motive de politică penală, scoate anumite fapte din sfera acestuia considerând că ele ar avea un grad de pericol social mai redus. În ceea ce ne privește, considerăm că drepturile și libertățile fundamentale nu trebuie să beneficieze de un asemenea tratament pentru că o tulburare de posesie ce are ca obiect un bun imobil de folosință îndelungată și de valoare ridicată pentru care cel afectat a muncit o bună parte a vieții sale este scoasă din sfera penalului, în timp ce, de pildă, un banal furt de alimente pentru consum propriu, produs fără violență sau constrângere, este pedepsit cu minimum șase luni de închisoare sau cu amendă. Drepturile și libertățile fundamentale au fost înscrise în Constituție pentru a se bucura de o protecție solidă, anumite componente ale dreptului de proprietate privată trebuind să se înscrie pe deplin într-un asemenea regim de protecție. În consecință, credem că afirmația din titlul prezentului demers publicistic este în deplin acord cu realitatea faptelor.
În general, legiuitorul pentru a proteja anumite valori procedează la înăsprirea pedepselor, soluție care are și ea rostul și eficiența ei. Dar nu întotdeauna diminuarea fenomenului delincvenței și apărarea drepturilor cetățeanului se realizează prin sporirea durității pedepselor. Pentru un anumit gen de infracțiuni pot fi utilizate și alte metode care nu scot fapta din sfera penalului, dar evită un proces îndelungat și costisitor, descurajând comportamentul potrivnic legii ce grevează asupra patrimoniului cetățeanului și nu numai. De ceva timp este tot mai prezent în dezbaterile din spațiul european conceptul de „justiție restaurativă”. De circa un deceniu discuțiile au depășit caracterul exploratoriu căpătând concretețe. În Franța, de pildă, în Codul de procedură penală justiția restaurativă a intrat deja cu elemente ce vizează individualizarea pedepselor și întărirea eficacității sancțiunilor penale, iar Uniunea Europeană încurajează însușirea acestui concept de către profesioniști. Valoarea de căpătâi a justiției restaurative constă în reparația daunelor create de infracțiune, orice demers trebuind să aibă la bază această valoare. Mark Umbreit apreciază că: „Justiția restaurativă este un răspuns față de infracțiune centrat pe victimă, care oferă oportunități pentru toți aceia ce sunt cel mai afectați de infracțiune”. Spre deosebire de justiția penală tradițională cu caracter retributiv, justiția restaurativă se fundamentează pe un sistem de norme și principii menite să asigure un tratament adecvat victimei dar și făptuitorului. Ea se focalizează asupra reparării prejudiciilor aduse victimei, agresorul asumându-și explicit răspunderea pentru fapta comisă. Este necesar ca infracțiunea să fie percepută ca un prejudiciu de natură patrimonială (sau nepatrimonială), repararea daunelor făcându-se cu acordul părților implicate. Desigur, agresorul poate avea o anumită opoziție față de obligațiile de natură reparatorie. El este însă nevoit, de cele mai multe ori, să accepte repararea daunelor pentru a evita aplicarea unor măsuri de retorsiune ce pot fi luate pe calea justiției penale. Ne oprim aici cu discuția pe această temă care nu este o simplă problemă de drept penal, ci necesită și implicarea unor științe auxiliare științelor juridice precum criminologia, sociologia juridică, dreptul comparat. Reputatul criminolog John Braithwaite afirmă că justiția restaurativă poate reforma sistemul justiției penale. Cei care trebuie să se exprime asupra acestei opțiuni sunt însă specialiștii, care vor trebui să convingă politicienii, modificarea politicii penale a unui stat fiind o opțiune politică. În ceea ce ne privește credem că prin inserția unor elemente de justiție restaurativă în legislația penală românească se pot aduce unele contribuții directe la creșterea celerității soluționării unor cauze penale și a nivelului de satisfacție al victimelor.
În final, întorcându-ne la tema demersului nostru, dorim să subliniem că preocuparea pentru protecția proprietății private și a securității juridice a cetățeanului trebuie să sporească din partea legiuitorului și a sistemului judiciar, pentru că „justiția nu numai că trebuie înfăptuită, dar este necesar ca acest lucru să se și perceapă”, astăzi în România gradul de favorabilitate al sistemului judiciar în rândul opiniei publice fiind, în bună măsură cu drept temei, scăzut. Cu atât mai mult cu cât sunt vehiculate și idei care susțin că proprietatea privată este un concept depășit. Cei care vehiculează respectivele idei nu disprețuiesc însă beneficiile pe care posesia unor proprietăți le-o conferă. Nu este locul să facem acum o analiză a substratului acestor idei. Este însă o realitate certă, confirmată de practica socială, că proprietatea privată a stat dintotdeauna la baza dezvoltării societății omenești și suntem siguri că așa va fi și în viitor.
