Profesorul de Drept – primul gardian al valorilor și tradițiilor juridice naționale

A trecut ceva mai mult de un secol de la discursul de recepție al academicianului Andrei Rădulescu în ședința solemnă a Academiei Române, din ziua de 3 iunie 1922, despre Cultura juridică românească în ultimul secol. Regăsim în acest discurs idei mereu actuale, printre care și aceea că fiecare epocă istorică are propria formă de cultură juridică, și aceasta nu presupune în mod obligatoriu „numai opere mari”, ci un ansamblu de concepte, metode și practici aflate într-o dinamică determinată de contextul social și politic^[1]. Sunt forme de manifestare ale culturii juridice naționale atât primele proiecte de lege elaborate în limba română și emanciparea spiritului critic în literatura juridică națională, dar și consolidarea corpurilor profesionale sau dezvoltarea învățământului juridic universitar.

Orice proces de edificare a identității naționale și juridice se dovedește fără substanță în lipsa unor școli de drept care să promoveze romanitatea, europenitatea și modernitatea dreptului românesc. Profesorul cu vocație învață, dar mai cu seamă luminează. El este un transmițător de cunoștințe, dar și un formator de conștiințe juridice, modelând viitorii teoreticieni și practicieni în spiritul valorilor perene ale Dreptului. „Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu arma Luminii!”. Astfel începe prima de lecție de drept ținută în limba română de Christian Flechtenmacher în anul 1836, în aula Academiei Mihăilene, îndemnând pe cei prezenți cu următoarele cuvinte: „Să fiți vrednici de a intra în slujbele patriei și în ramul judecătoresc, să puteți lucra dimpreună prin drepte sfătuiri și deslegări, prin aplicația legilor cu bună ispravă și, prin cât se va putea, să ajutați întru întemeierea dreptății, depărtarea abuzurilor și metehnelor omenești (care nu sînt alte decât despotismul judecătoresc, neștiința, nesilința, nerăbdarea, luarea de mită și hatârurile) și spre mângâierea celor obijduiți”^[2].

În orice epocă, dar mai ales în cele întunecate de necunoaștere sau ignoranță, de opresiune sau autoritarism, profesorul de Drept trebuie să devină un reper al gândirii critice și al libertății de conștiință. Printr-o școală bună se construiește „independența de caracter a adevăratului cetățean” și astfel Dreptul nu va devine un „nămol de legi”, atrage atenția și Titu Maiorescu în discursul său teoretic despre importanța sintezei culturale în societățile moderne.

Doar acceptând astfel rolul învățământului juridic național putem înțelege implicarea numeroșilor tineri studioși, reveniți în țară după absolvirea universităților occidentale, în consolidarea celor două firave facultăți de drept, de la Iași și București, din zorii învățământului universitar românesc. Ocuparea unei catedre universitare reprezenta nu doar asumarea responsabilă a unei misiuni didactice, dar și o formă de sacrificiu hrănită de patriotism și recunoștință pentru sprijinul primit. Mihail Kogălniceanu, ministru al instrucțiunii publice, scria în raportul către Domn cu privire la necesitarea înființării Universității din Iași: „Tinerii noștri stipendiști, pe care țara în tot anul îi trimite la Universități străine, astăzi au început a ne reveni; și profesori, ei plătesc prin cursurile lor sacrificiile ce țara a făcut cu dânșii, odată elevi”^[3]. Deloc întâmplător, tocmai unul dintre acești tineri „stipendiști” a fost desemnat să citească mesajul de mulțumire către Domn, din data de 26 octombrie 1860, bazat pe ideea că instrucțiunea publică este „bază a libertății, independenței, liniștii și prosperității popoarelor”, astfel că „după cum ea este mai mult sau mai puțin răspândită în cercul unui popor, pe atât se și zice că acel popor are conștiință de existența, libertatea și neatârnarea sa”. Când popoarele reclamă o libertate mai mare?, se întreabă în mod retoric Gheorghe Mârzescu. „Când iată se găsesc mai luminate!”, mărturisind credința sa că „fără de lumină nu poate exista libertate”^[4].

Câteva decenii mai târziu, într-un moment în care învățământul juridic național se consolidase, dar părea atacat de viciul imposturii și al superficialității, tot de la profesorii facultăților de drept a venit apelul de mobilizare pentru salvgardarea culturii juridice. În ale sale Priviri asupra necesității și chipului de reorganizare a facultăților de drept (1902) Emanuel Antonescu, care tocmai fusese titularizat profesor de Drept civil la Universitatea din Iași, critica „ușurința cu care se poate voiaja” prin facultatea de drept și numărul de titrați considerat ca fiind un „proletariat botezat intelectual, dar care, judecat după cazurile cele mai numeroase, nu poate revendica nici măcar mândria puțin consolatoare a unei munci cinstite și a unei culturi serioase”^[5]. Reorganizarea studiilor universitare trebuia însoțită și de edificarea unei solide culturi juridice „mai științifică și mai românească”, deoarece „de la rolul de neglijenți traducători, timizi comentatori și îndrăzneți compilatori, la care ne-am mărginit până în prezent – afară de câteva fericite însă și rare excepțiuni -, către acela de liberi observatori, juriști de doctrină și chiar inovatori nu se poate trece fără o cultură solidă și cu caracter pământean începută încă de pe băncile universității”^[6].

Peste puțin timp, un alt tânăr absolvent al Facultății de Drept din Paris care-și îndrepta pașii către ocuparea unei catedre universitare la Universitatea din Iași lansa o serie de provocări și dileme într-un amplu studiu cu un titlu elocvent: Cum trebuie să înțelegem educațiunea juridică (1907). Nicolae Titulescu, autorul studiului, considera mobilitatea Dreptului ca fiind „prima grijă ce trebuie să aibă jurisconsultul, prima direcțiune ce trebuie să dăm educațiunii noastre juridice”^[7]. „Ultima preocupare ce trebuie să călăuzească educația juridică” este raționalizarea dreptului pe temeiul căreia se deosebește simplul absolvent al unei facultăți de drept de jurisconsult, adică cel care „pe lângă educația juridică astfel cum o înțeleg mai poate și raționaliza întreg dreptul, explicându-mi pentru ce o instituție juridică nu putea fi altfel de cum e și arătându-mi cum fatal va trebuie să fie”^[8].

Finalul Marelui Război și deriva extremistă în care au căzut mulți dintre tinerii generației interbelice i-au determinat pe unii profesori de drept să depășească, prin discursul lor, spațiul amfiteatrelor. Era în fapt o formă de asumare a statutului de universitar într-o societate traumatizată și afectată de transformări neașteptate. Implicarea acestor personalități, modele de erudiție și echilibru, a fost cu atât mai necesară cu cât tot de la înălțimea catedrei universitare alți profesori promovau un discurs extremist și instigau la violență. Acesta a fost contextul în care profesorii Ștefan G. Longinescu și Eugen Herovanu și-au publicat textele adresate tinerimii universitare. Apărute în aceeași perioadă, în partea a doua a primului deceniu interbelic, aceste scrieri nu pot fi disociate de contextul tensionat în care tot mai mulți studenți, în special de la Drept, se depărtau în mod violent de spiritul școlii.

Încotro ne duce destinul. Cuvinte pentru tineri (1926) este o carte pe care proceduristul Eugen Herovanu o adresează „cu deosebire tinerimii universitare și educatorilor ei”^[9]. Sunt abordate, pe rând, probleme legate de formarea tinerilor („Primii pași”; „Sufletul adolescentului”; „Pregătirea intelectuală”; „Noviciatul politic”), dar și influența nefastă asupra comportamentului lor public din partea curentelor politice extremiste. Herovanu scrie despre „dezordinea morală în care trăim” și insistă pe rolul educației și pe nevoia tinerilor de a găsi modele: „destinația naturală a tinereții e pregătirea sinceră prin cultură, în direcția pe care o indică legile progresului și în vederea funcțiunilor pe care viața le va designa fiecăruia”^[10].

Tot pentru tineri, de data aceasta către cei care erau deja studenți ai Facultății de Drept, scrie și profesorul Ștefan G. Longinescu. La baza lucrării sale Pregătire pentru învățarea Dreptului (1926) stă ideea că „absolvenții cursurilor secundare, când se înscriu la Facultatea de Drept, n-au aproape nici o pregătire juridică. De aceea, trebuie, ca mai întâi să se arate studenților drumul ce au să-l apuce, ca să poată învăța știința Dreptului. Ținând seama de aceasta, am început întotdeauna lecțiile noastre prin a arăta cum se plămădește și cum evoluează Dreptul în viața socială, care este scopul, sancțiunea și caracterul lui, și prin a da noțiunile elementare trebuitoare pentru înțelegerea și priceperea mai lesne a Științei Dreptului”^[11]. Cu acest obiectiv, cartea cuprinde opiniile profesorului de Drept roman al Universității din București despre viața socială și drept (elemente, evoluție, scop, raportul dintre drept și morală, reguli și sancțiuni).

Într-un alt registru, reprezentat de discursul de final al unei cariere didactice îndelungate, profesorul de Drept public Constantin G. Dissescu atrăgea atenția că juriștilor li se cere un comportament social mai riguros („Chemați a fi magistrați, de la cei mai mici până la cei mai mari, avocați apărători în lupta pentru Drept și Profesori de Drept, ei studiază și aplică Dreptul, nu numai pentru alții, dar și pentru ei. Din această cauză aplicarea legilor să știți că ni se aplică mai cu rigoare, ceea ce este un fel de nedreptate”), încheind cu avertismentul că „ambiția politică bolnăvicioasă împinge până la crimă”^[12].

Sunt acestea doar câteva exemple care arată rolul special jucat de profesorii de Drept în spațiul academic și cultural românesc în deceniile de formare a culturii juridice, ca parte a spiritualității și identității naționale. Faptul că în perioada imediat postbelică procesul de epurare, „purificare ideologică” și „comprimare administrativă” din învățământul superior a lovit în primul rând facultățile de drept se explică și prin consistența acestui rol. Înlăturarea „elementelor dușmănoase” a fost însoțită de rigiditate ideologică și de suprimarea oricăror inițiative similare celor din trecut. Clasificările folosite în actele oficiale ale universităților, precum cele din raportul Universității din Iași către Ministerul Învățământului din primăvara anului 1950, sunt elocvente pentru nivelul de agresivitate al procesului de ideologizare: „elementele cele mai de încredere din punct de vedere politic”; „elementele în care nu se poate avea încredere (foști legionari, reacționari, cosmopoliți, excluși din P.M.R., imorali)”; „elementele ce au avut manifestări nesănătoase în anul curent”^[13].

Procesul a continuat cu avizarea ideologică a prelegerilor și, în cele din urmă, cu înlăturarea intempestivă din învățământ și a restului de profesori care erau indezirabili. Remarca tristă din fața Universității din Iași a profesorului de Drept civil Octavian Ionescu din ziua când a luat cunoștință de decizia de excludere („Știi că nu mai sunt profesor aici?!”) arată nu doar o dramă personală, ci și prăbușirea unei lumi^[14]. Aproximativ în aceeași perioadă profesorul Traian Ionașcu, devenit în anul 1948 șeful catedrei de Drept civil a Facultății Juridice din București, amenințat cu îndepărtarea din învățământ, se întreba retoric în memoriul adresat lui Mihail Roller despre cauzele acestei situații: „Faptul că am fost format la școala burgheză? Dar care dintre actualii profesori și conferențiari din învățământul superior au fost formați la altă școală, dacă au absolvit-o înainte de 1949-1950, ceea ce, desigur, este cazul imensei lor majorități?”^[15].

Pe aceste coordonate și realități ale vieții universitare din perioada de debut a regimului comunist trebuie înțeleasă complexitatea procesului de recuperare a unor personalități și, în fond, de salvare a unor destine la începutul deceniului al șaptelea în condițiile promovării oficiale a discursului științific despre existența în diversele sisteme de drept a unor elemente variabile și a unor elemente de durată. Altfel spus a „constantelor dreptului”. Acesta nu era un concept specific limbajului ideologic comunist, dar este semnificativ faptul că a fost analizat doar secvențial în perioada școlii juridice din perioada interbelică, mai degrabă sub denumirea de „permanențe ale dreptului”. În utilizarea lui se impun însă unele nuanțe între sensul acordat de Ion Gheorghe Maurer în Cuvântul înainte din anul 1956 și amplele dezvoltări teoretice ale acestei direcții programatice începând cu anul 1964 în numerele revistei „Studii și cercetări juridice”^[16]. Studiul care deschide această serie, și care rămâne din multe privințe cel mai plin de substanță, aparține lui Traian Ionașcu, noul director al Institutului de Cercetări Juridice, și Eugen Barasch (Despre relativa independență a unor aspecte ale formei în drept – Problema constantelor dreptului în „Studii și cercetări juridice”, nr. 2, 1964). Dacă prima viziune este mai ancorată în imperativul transformării ordinii sociale și economice, constantele fiind în primul rând elemente de tranziție ce țin de dreptul obiectiv, în cea de-a doua perspectivă sistemul de drept nu mai este înțeles doar ca o juxtapunere a unor norme juridice formulate separat, ci într-un sens plenar, care include și gândirea juridică^[17].

Din această perspectivă, discursul teoretic privind „constantele dreptului” în etapa sa matură ar trebui înțeles, în primul rând, ca o formă de recuperare a unor valori culturale și tradiții juridice din perioada anterioară instaurării regimului, inclusiv a acceptării, chiar și parțiale, a viziunii despre drept și învățământul juridic a unor profesori care s-au format în această perioadă. Marginalizați, excluși, cenzurați, profesorii de Drept nu au putut fi ignorați, tocmai prin faptul că ei au rolul central printre factorii de generare și difuzare a culturii juridice naționale.

---