Producerea riscului asigurat prin poliţa RCA. Deschiderea dosarului de daună

• Legea nr. 132/2017: art. 21 alin. (5) şi (6)
• Legea nr. 132/2017: art. 22 alin. (4)
• Legea nr. 132/2017: art. 23 alin. (5)
• Legea nr. 132/2017: art. 41
• NCC: art. 1371 alin. (1)
• NCC: art. 1385 alin. (1)
• NCC: art. 1386 alin. (3)
• NCC: art. 1387 alin. (1)
• NCC: art. 1390
• NCC: art. 1391 alin. (2)
• NCC: art. 1392
• NCC: art. 2208
• NCC: art. 2213
• NCC: art. 525
• NCPC: art. 249
• NCPC: art. 327
• NCPC: art. 329
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 451 alin. (2)
• NCPC: art. 453 alin. (2)
• NCPC: art. 488 pct. 8
• NCPC: art. 496

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, sub nr. x/2018, la data de 16 aprilie 2018, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu societatea E. S.A., au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 550.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății), reprezentând despăgubiri morale datorate urmare a decesului numitei F., în accidentul din 15 septembrie 2017; obligarea pârâtei la plata unei prestații periodice în suma de 700 euro/lună pentru reclamantul minor A.; obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000 RON, reprezentând cheltuielile efectuate de reclamantul D. în urma decesului lui F.; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au invocat dispozițiile art. 1357, 1381, 1385, 1386, 1390, 1391 pct. 2, 2199 și 2208 C. civ., art. 10, 11 pct. 1 și 2, 21, 22 și 23 pct. 1 și 5 din Legea nr. 132/2017.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1197 din 27 mai 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că la data de 15.09.2017 a avut loc un accident rutier în comuna Frumușani, județul Călărași, în care a fost implicat autoturismul condus de H., din accident rezultând decesul conducătorului auto, al soției acestuia F. și vătămarea corporală a altor trei persoane. Vinovat de producerea accidentului a fost conducătorul autoturismului, fapt reținut ca atare de instanțele de fond și necontestat de părți. Automobilul condus de H. avea poliță de asigurare de răspundere civilă auto RCA la societatea pârâtă. Reclamanții au notificat societatea asiguratoare pentru deschiderea unui dosar de daună, avizând la data de 05.10.2017 producerea riscului asigurat prin polița RCA, pentru care pârâta a deschis dosarul de daună nr. x la data de 15.12.2017. Prin ofertele de despăgubiri nr. x din 17.01.2018, pârâta a acordat despăgubiri într-un cuantum contestat de reclamanți prin prezenta acțiune. La data de 15.12.2017, reclamanții au comunicat coordonatele bancare ale acestora, solicitând ca pârâta să achite integral prejudiciul cauzat.

1. Prin cererea de recurs formulată, reclamanții au apreciat că soluția instanței de apel cât privește obligarea pârâtei la acoperirea prejudiciului material exclusiv în măsura în care acesta a fost dovedit este greșită, fiind încălcate prevederile art. 1385 alin. (1) și art. 1392 C. civ., fiind necesară repararea integrală a cheltuielilor efectuate cu înmormântarea și pomenirile ulterioare, pretinse de reclamantul D., în sumă de 15.000 RON.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată.

În cauză, instanța de fond a reținut doar prejudiciul dovedit cu înscrisurile (chitanțe, bonuri fiscale etc.) depuse la dosar, în cuantum de 2.328,39 RON, întrucât pentru restul pretențiilor materiale solicitate nu au fost prezentate dovezi.

Instanța de apel a considerat, în aplicarea prevederilor art. 1392 C. civ., că în această materie proba prejudiciului este perfect posibilă și rămâne supusă regulilor procedurale instituite de art. 249 C. proc. civ., anume că trebuie probat de cel care îl invocă, fără să se poată opera cu raționamente de evaluare similare cazului prejudiciului moral. Cum mijloacele de probă administrate au dovedit suma stabilită de tribunal, iar reclamanții nu au administrat alte mijloace de probă suplimentare, cererea acestora a fost respinsă.

Potrivit art. 1385 alin. (1) C. civ., „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”, iar, conform art. 1392 C. civ., „Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătății victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli”. De asemenea, art. 249 C. proc. civ. prevede că „Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”.

Astfel, pentru a fi susceptibil de reparare, prejudiciul material, ca element al răspunderii civile delictuale, este necesar să fie dovedit conform art. 249 C. proc. civ., simpla invocare a unui accident rutier nefiind suficientă pentru a face dovada existenței și, cu atât mai mult, a întinderii unui prejudiciu material, care să atragă repararea lui.

În speță, contrar susținerilor reclamanților, existența unor împrejurări de fapt care i-au împiedicat să probeze sumele reale cheltuite cu înmormântarea defunctei F. ori cu parastasele organizate ulterior, după cum nici justificarea cuantumului solicitat în raport de cel obișnuit al unor asemenea cheltuieli în situații asemănătoare nu prezintă relevanță din punct de vedere juridic, sarcina probei revenindu-le acestora în condițiile legii.

Se constată, că, de altfel, în sensul art. 249 C. proc. civ. legiuitorul a prevăzut, prin art. 26 lit. b) (i) din Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, în vigoare la data producerii accidentului, ca la stabilirea despăgubirilor pe cale amiabilă în cazul … decesului unor persoane se fie avute în vedere cheltuieli directe și indirecte prilejuite de înmormântare, probate cu documente justificative.

Or, în măsura în care în procedura desfășurată amiabil prejudiciul material trebuie probat, cu atât mai mult, în acord cu prevederile art. 249 C. proc. civ., determinarea valorii acestui prejudiciul pe cale judecătorească urmează a se realiza pe baza probelor administrate, în conformitate cu dispozițiile din Legea nr. 132/2017 și Norma nr. 20/2017.

În cauză, soluția instanței de apel sub acest aspect este rezultatul aprecierii probatoriului administrat în cauză, or critica reclamanților nu poate fi circumscrisă unor motive de nelegalitate a deciziei, ci poate reprezenta cel mult o nemulțumire a părții cu privire la relevanța dată de către instanță probelor administrate, astfel încât, pentru motivele ținând de caracterul nedevolutiv al prezentei căi de atac și a imposibilități instanței de recurs de analiza chestiuni ce vizează temeinicia, aceasta critică nu poate fi primită.

În ceea ce privește cererea de acordare a unor cheltuieli pentru întreținerea minorului A. – pentru hrană, îmbrăcăminte, cursuri extrașcolare/meditații, transport, recreere, precum și pentru întreținerea locuinței acestuia, reclamanții au susținut că a fost respinsă fără a fi motivată, critică ce se subsumează dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte observă că instanța de apel a reținut, raportat la dispozițiile art. 1386 alin. (3), art. 1387 alin. (1) și art. 1390 C. civ., că suma de 1388 RON/lună a fost acordată de tribunal în considerarea obligației de întreținere pe care defuncta o avea față de fiul său minor, la data decesului, conform art. 525 C. civ.

Totodată, curtea a apreciat că tocmai această prestație periodică reprezintă suma destinată a servi cheltuielilor de creștere și educare a minorului, dat fiind conținutul obligației de întreținere reglementat legal de art. 499 C. civ., și a considerat că în conținutul obligației de întreținere intră toate cheltuielile aferente necesităților de trai și educație ale minorului; prin urmare, la momentul fixării prestației periodice tribunalul s-a pronunțat cu luarea în considerare a acestui conținut, prestația periodică fiind menită să substituie cheltuielile de întreținere suportate de părintele decedat. De altfel, dispozițiile art. 1390 alin. (3) C. civ. impun ca obligația de plată în sarcina pârâtei a unei prestații periodice să se raporteze și la veniturile defunctei, iar nu numai la nevoile minorului.

Instanța de apel a constatat, de asemenea, că prin sentința primei instanțe s-a fixat prestația periodică începând cu data decesului, deci și pentru perioada pentru care reclamantul D. a arătat că a suportat cheltuielile de creștere și educare ale minorului A., și că dispozițiile legale incidente stabilesc un raport juridic între pârâtă și reclamantul A., iar nu între pârâtă și reclamantul D..

Curtea a mai reținut că situația este identică și în ce privește cheltuielile privind locuința minorului A., pretins suportate de reclamantul D. și solicitate de acesta de la pârâtă, cu mențiunea că, în realitate, prestația periodică acordată reclamantului A. este destinată să acopere toate cheltuielile acestuia, inclusiv cheltuielile cu locuința, de orice natură ar fi ele, acestea fiind integrate cheltuielilor de creștere ale minorului. Așadar, și aceste cheltuieli se cuprind în cheltuielile de întreținere, astfel că nu se poate invoca de către reclamantul D. insuficiența sumei de 1.388 RON lunar pentru a acoperi inclusiv aceste cheltuieli și nici faptul că instanța nu i-a acordat în mod direct lui aceste sume, ci le-a considerat în prestația periodică acordată retroactiv în favoarea lui A..

Plecând de la aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată cu privire la acest capăt de cerere, în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sens în care nu sunt incidente prevederile art. 488 cpt. 6 C. proc. civ.

În cauză, instanța de apel a argumentat, în raport de situația de fapt dedusă judecății, în ce condiții a făcut aplicarea prevederilor art. 1386 alin. (3), art. 1387 alin. (1) și art. 1390 C. civ. și a apreciat asupra naturii juridice a pretențiilor formulate, răspunzând criticilor reclamantului D. cât privește obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor făcute în mod direct de acest reclamant.

Reclamanții au formulat critici și în legătură cu petitul din acțiune referitor la plata penalităților de întârziere, considerând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 2208 C. civ. și pe cele ale art. 21 alin. (5) și (6), art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, întrucât asigurătorul nu a achitat partea de indemnizație necontestată, iar procentul de 0,2% pe zi de întârziere se impunea a fi raportat la debitul recunoscut conform ofertelor transmise.

Acest motiv de recurs, ce urmează a fi analizat din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 21 din Legea nr. 132/2017, în termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părții prejudiciate în scris motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.

Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Conform art. 22 alin. (4) din același act normativ, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății ori de deces rezultate în urma unui accident de vehicule, stabilirea despăgubirii se realizează atât pe cale amiabilă, cât și pe cale judecătorească.

Prin urmare, față de dispozițiile legale invocate, se observă că legiuitorul a stabilit două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația de a plăti despăgubirile – pe cale amiabilă, în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire sau pe cale judecătorească (această din urmă ipoteză fiind incidentă în speță), în termen de 10 zile de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Sancțiunea pentru nerespectarea obligației menționate a asigurătorului RCA se regăsește în cuprinsul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, în sensul că, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul de 10 zile sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii.

Prin urmare, neîndeplinirea corespunzătoare sau în termenele defipte de lege a obligațiilor ce revin asigurătorului RCA învestit cu o cerere de despăgubire formulată de persoana prejudiciată este sancționată prin stabilirea unor daune-interese moratorii evaluate legal, respectiv penalități de întârziere de 0,2% pe zi, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferența de sumă neachitată.

În situația de față, plata unor penalități de întârziere se aplică la sumele ce sunt stabilite definitiv prin mijlocirea instanței de judecată ca fiind datorate, pe baza regulilor C. civ., în raport cu particularitățile concrete ale fiecărui caz, în cadrul procedurii amiabile nefiind determinată, chiar și parțial, vreo sumă care a devenit scadentă de îndată. În cauză, părțile nu au căzut de acord cu privire la niciuna din despăgubirile solicitate de reclamanți, fiind promovat prezentul demers judiciar, care are ca obiect stabilirea prejudiciului material și moral cauzat în urma decesului defunctei F..

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2007, se referă la suma care nu face obiectul litigiului și care trebuie plătită de către asigurătorul RCA înainte ca diferendul să se fi soluționat de către instanța judecătorească. Însă, în cauză, părțile nu au agreat un anumit nivel al despăgubirilor, nici material, nici moral, iar litigiul de față poartă asupra acestor componente ale despăgubirii.

Pentru identitate de rațiune, Înalta Curte reține că nu sunt aplicabile prevederile art. 2208 C. civ., invocate de reclamanți în susținerea reparării prejudiciului ulterior comunicării unei hotărâri judecătorești definitive, care prevăd că „În cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizația de asigurare în condițiile prevăzute în contract. Atunci când există neînțelegere asupra cuantumului indemnizației de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluționării neînțelegerii prin bună învoială sau de către instanța judecătorească”.

Cu referire la diminuarea sumelor plătite cu titlu de onorariu de avocat, reclamanții au apreciat că instanța de apel, în mod abuziv, a cenzurat cuantumul solicitat, fără a observa dovada onorariului și faptul că sumele achitate de fiecare dintre reclamanți au fost stabilite la limita minimă a onorariilor minimale indicate de UNBR. Au susținut, de asemenea, că diminuarea acestor sume nu a fost motivată.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de apel a considerat că suma de 10.000 RON acordată de tribunal nu este justificată în raport de criteriile reglementate de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și ignoră dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a acordat reclamanților integral cheltuielile de judecată suportate cu onorariul avocatului, dovedite cu chitanțele de la dosar fond vol. 3, însă, față de admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, se impunea o reducere a proporției în care cheltuielile de judecată sunt puse în sarcina pârâtei, corespunzător culpei sale procesuale reflectată în soluția pronunțată.

Pe de altă parte, curtea a făcut aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că pricina este de o complexitate medie, cererea de chemare în judecată și apărările pârâtei nepunând în discuție aspecte de drept de o dificultate deosebită, respectiv că litigiul a gravitat în jurul unor aspecte de temeinicie, care au vizat modalitatea de evaluare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral și proba prejudiciului material. A mai reținut instanța de apel că actele procedurale efectuate de avocatul reclamanților relevă că acesta a asigurat apărarea potrivită, raportat la circumstanțele cauzei, însă nu poate fi ignorat faptul că același avocat a reprezentat pe toți reclamanții, iar cererile acestora, ca și poziția lor juridică, au fost în mare parte comune, diferențele existente între situația acestora sau pretențiile lor neatrăgând consecințe importante din perspectiva apărării.

Prin urmare, evaluând apărările reclamanților sub acest aspect din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte reține că, potrivit art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar atunci când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În speță, cum pretențiile deduse judecății nu au fost acordate reclamanților în integralitate, în cuantumul solicitat, reținându-se culpa procesuală a pârâtei și întinderea pecuniară a drepturilor acordate, instanța de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., care stabilesc că măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată este în căderea judecătorului.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că, motivat, utilizând criteriile prevăzute de lege, respectiv valoarea și complexitatea cauzei, activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, în acord cu dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a redus partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, considerând că suma acordată de instanța de fond este vădit disproporționată.

În consecință, din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dispozițiile art. 451 alin. (2) și cele ale art. 453 alin. (2) C. proc. civ. au fost legal aplicate și interpretate de instanța de apel, sens în care nu se impune admiterea recursului declarat de reclamanți.

Înalta Curte reține, totodată, că, potrivit deciziei nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii, s-a apreciat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din același act normativ, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, stabilirea, în raport cu prevederile invocate, a cuantumului cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de reclamanți presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului acestora, precum și o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul.

În cadrul acestei analize, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, împrejurare incompatibilă cu structura actuală a recursului.

Înalta Curte constată, de asemenea, că decizia recurată este motivată în fapt și în drept cât privește soluția pronunțată asupra cheltuielilor de judecată, astfel că nu poate reține incidența art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cu referire la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cât privește cererea de acordare a prejudiciului moral cauzat, reclamanții au criticat soluția curții de apel în considerarea faptului că această instanță în mod netemeinic și nelegal a diminuat sumele acordate la judecata în fond, fără să țină cont de împrejurările concrete ale cauzei, generate de legătura de rudenie cu victima accidentului.

Critica nu poate fi primită prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În analiza acestei critici, urmează a se avea în vedere, sub un prim aspect, faptul că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac. Se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, în măsura în care acestea există.

În privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, instanța supremă a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată viața familială, profesională și socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă, nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, întinderea daunei morale neputând fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar.

La aceste considerente ar trebui adăugat și exigența unei limite naturale: daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, să nu devină astfel spoliatoare și nelegitime, căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, „prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligația să-l aprecieze în raport de gravitatea și importanța sa și fără a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese”.

În speță, instanța de apel a avut în vedere că despăgubirea nu poate fi privită ca o reparație propriu-zisă a suferinței încercate de reclamanți, ci doar ca o satisfacție acordată acestora pentru această suferință, motiv pentru care se impune raportarea la particularitățile de cuantificare a despăgubirilor decurgând din natura intimă a prejudiciului. A reținut că stabilirea propriu-zisă a cuantumului despăgubirilor trebuie făcută pe baza unor criterii, raportate la împrejurările concrete ale cauzei, anume intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de persoana păgubită, legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul asigurat în timpul vieții de cel decedat, vârsta persoanei care solicită despăgubirea sau orice alte elemente care caracterizează speța, la care se adaugă principiul echității, care impune o limitare rezonabilă a despăgubirilor, de natură a păstra un echilibru între scopul de compensație a suferinței cauzată și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză.

Evaluând în acest context criticile părților referitoare la sumele stabilite de tribunal prin sentința apelată, instanța de apel a apreciat acestea nu asigură un just echilibru de natură a nu deturna funcția unor astfel de despăgubiri. Astfel, a considerat că suma de 60.000 euro acordată reclamantului A. se impune a fi redusă la suma de 40.000 euro, întrucât această valoare răspunde criteriilor de cuantificare menționate. Curtea a reținut că legătura afectivă dintre acest reclamant și defuncta F. se prezumă a fi puternică, defuncta fiind mama reclamantului, și a ținut cont de vârsta reclamantului, destul de mare pentru a conștientiza pierderea suferită, dar nici atât de mare încât să se poată identifica o capacitate deplină de a gestiona o asemenea pierdere. În plus, a constatat că suma de 40.000 de euro reprezintă o sumă importantă raportat la nivelul economic actual, care reprezintă, fără îndoială, capacitatea de acumulare a unei persoane pe o durată foarte lungă de timp.

De asemenea, curtea a stabilit drept despăgubire pentru reclamanții D. și C., frații defunctei, suma de 15.000 euro, pe care a considerat-o echitabilă în raport de gradul de rudenie avut cu defuncta, vârsta reclamanților, faptul că aceștia au propriile lor familii, situație care, fără a semnifica îndepărtarea de familia de origine, înseamnă, totuși, o perspectivă de viață construită într-un alt cadru familial. A păstrat soluția primei instanțe de acordare către reclamanta B., mama defunctei, a sumei de 40.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin decesul fiicei sale, dată fiind suferința majoră a unei mame într-o asemenea situație, faptul că reclamanta considera întemeiat că va avea sprijinul fiicei sale pe măsură ce înainta în vârstă, dar raportat la nivelul de dezvoltare economică actual.

Prin urmare, în speță, instanța de apel a avut în vedere la pronunțarea deciziei recurate o serie de criterii, cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială.

În consecință, față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a apelat la criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în legislația și jurisprudența din România, în considerarea principiului echității și a principiilor jurisprudențiale.

De altfel, principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte, iar, din această perspectivă, se observă că decizia atacată respectă acest principiu.

2. Pârâta a invocat prin cererea de recurs că hotărârea atacată nu respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. coroborat cu art. 6 par. 1 CEDO, pe aspectul daunelor morale acordate, câtă vreme argumentele impuneau raportarea la jurisprudență, legea neoferind criterii obiective (conform art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014, daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România). Or, fără raportare la jurisprudență, nu pot fi cunoscute motivele reale pentru care curtea a considerat că sumele acordate sunt corespunzătoare și reflectă criteriile statuate pe cale jurisprudențială. Această critică vizează, conform susținerilor pârâtei, și soluționarea cererii de acordare a unei prestații periodice pentru reclamantul A..

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că accidentul rutier soldat cu decesul numitei F. a avut loc la data de 15.09.2017, în speță fiind astfel incidente dispozițiile Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, în vigoare din 12.07.2017.

La data de 01.08.2017 a intrat în vigoare Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, act normativ care a abrogat Norma ASF nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, cu modificările și completările ulterioare. Conform art. 44 din acest ultim act normativ, la data intrării în vigoare a prezentei norme se abrogă Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, trimiterile la dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014 pe care pârâta le face nu pot fi avute în vedere de instanța de recurs față de prevederile legale incidente în cauză.

Dacă în reglementarea anterioară, conform susținerilor pârâtei, la stabilirea despăgubirilor în cazul decesului unor persoane era necesar a se avea în vedere și jurisprudența din România, drept element pentru evaluarea daunele morale, noile dispozițiile legale, aplicabile litigiului pendinte, nu mai fac referire la un astfel de criteriu, caz în care nu subzistă argumentul pârâtei ce vizează nemotivarea hotărârii instanței de apel din această perspectivă, de natură a atrage incidența art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Pentru același raționament, Înalta Curte va înlătura și critica privind nemotivarea cererii de acordare a unei prestații periodice către reclamantul A..

Printr-o alt motiv de recurs invocat, fondat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâta a arătat că la dimensionarea daunelor morale acordate instanța de apel nu a avut în vedere textele de lege din materia asigurărilor, practica și jurisprudența în materie, dar și circumstanțele de fapt, cu referire la art. 1391 alin. (2) C. civ., art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 și art. 26 alin. (1) lit. b) din Norma CSA nr. 20/2017. A susținut că instanța de apel a nesocotit jurisprudența CEDO și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care cuantumul daunelor morale acordate este nerezonabil, ceea ce echivalează cu îmbogățirea fără justă cauză, iar despăgubirea este artificial amplificată pe considerentul că este suportată de asigurător, aspect de natură a încălca principiul nediscriminării în materie de reparație având în vedere calitatea persoanei care face plata. Nu au fost avute în vedere criteriile obiective reținute în jurisprudență, respectiv necesitatea acoperii în mod just, dar echitabil și echilibrat a prejudiciului, valoarea daunelor acordate altor persoane în situații similare, distribuirea echitabilă a daunelor plătite în cadrul asigurărilor RCA, consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială, după cum nici principiile ce se degajă din jurisprudența CEDO în materie de daune morale, respectiv statuarea în echitate asupra despăgubirilor acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte și proporționalitatea daunei cu despăgubirea acordată. A considerat că normele emise în materie de asigurări, reprezintă norme cu caracter special față de dispozițiile C. civ. în privința despăgubirilor acordate de asigurător cu titlu de despăgubiri persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, situație în care acordarea rentei către minor, în temeiul dispozițiilor C. civ., este greșită; nici art. 50 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014 nu prevede renta printre despăgubirile ce urmează a fi plătite de asigurător în caz de deces.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată.

Înalta Curte constată că, în ce privește dispozițiile art. 1391 alin. (2) C. civ., instanța de apel a reținut că acestea nu pot fi interpretate ca scutind de proba existenței prejudiciului pe persoanele enumerate în text ca având dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial, ci ca o prezumție legală în sensul existenței unui asemenea prejudiciu al acestor persoane. Totodată, a considerat că nu poate primi susținerile pârâtei din apel, conform cărora ar trebui să primească semnificație în cauză faptul că reclamanții nu au indicat anumite criterii de determinare a sumelor solicitate și nu au produs dovezi referitoare la evaluări psihologice, tratamente, internări sau alte proceduri de remediere psihologică și emoțională.

Potrivit art. 1391 alin. (2) C. civ., instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu.

Înalta Curte observă că instanța de apel a apreciat în concret și corect asupra posibilității de a acorda despăgubiri morale pentru prejudiciul încercat, aplicând criteriile enunțate cu prilejul cercetării criticilor din recursul declarat de reclamanți, constatând că legiuitorul a avut în vedere un nivel comun, obișnuit al relațiilor sociale, în care legăturile de rudenie implică și legături emoționale și de sprijin, nefiind, totuși, excluse excepțiile.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că instanța de judecată nu a fost învestită să cerceteze gradul de vinovăție al victimei și autorului accidentului, în aplicarea art. 1371 alin. (1) C. civ., în vederea stabilirii valoarea prejudiciului.

Mai reține că, deși datorită legăturii de rudenie dintre reclamanți și victimă, prejudiciul moral produs prin moartea acesteia este prezumat de art. 1391 alin. (2) C. civ., această prezumție nu a fost răsturnată de pârâtă, astfel că în privința persoanelor vătămate condițiile angajării răspunderii civile delictuale în ceea ce privește obligația de reparare a prejudiciului moral sunt îndeplinite.

Pârâta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, în sensul că nu au fost avute în vedere probe cu caracter medical, medico-legal, psihologic și statistic.

Această apărare este însă înlăturată de considerentele reținute de instanța de apel, care a constatat că, date fiind dificultățile de probă în situații de acest gen, ceea ce face judecătorul la momentul la care stabilește existența prejudiciului este să prezume existența acestuia, în condițiile art. 327 și art. 329 C. proc. civ., plecând de la faptele cunoscute că anumite acțiuni sunt prin natura lor, de principiu, prejudiciatoare pentru o persoană considerată obișnuită. Astfel, a considerat că existența prejudiciului moral este dedusă din natura vătămării suferite și prin raportare la anumite împrejurări obiective și subiective (natura relațiilor personale în discuție, circumstanțele personale etc.), pe care le-a cenzurat. În opinia curții, și în cazul administrării altor probe, în afara prezumției, reținerea unei instanțe de judecată nu poate fi, în final, decât tot una relativă, aproximativă, raportată atât la situațiile concrete dovedite ca atare în cauză prin mijloacele de probă administrate, dar și la anumite elemente obiective, abstracte, extrase dintr-o normalitate prezumată, dintr-o medie a celor mai multe cazuri de același fel, normalitate extrasă statistic în considerarea art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017.

Astfel, față de aceste argumente, corect s-a apreciat că instanța de apel nu poate primi susținerile pârâtei conform cărora ar trebui să primească semnificație în cauză faptul că reclamanții nu au produs dovezi referitoare la evaluări psihologice, tratamente, internări sau alte proceduri de remediere psihologică și emoțională.

Cât privește încălcarea art. 26 alin. (1) lit. b) din Norma CSA nr. 20/2017 la stabilirea prestației periodice în favoarea minorului A., având în vedere că, printre cheltuielile ce pot fi suportate de asigurător, nu se regăsește această prestație, iar, pe de altă parte, pentru că normele emise în materie de asigurări reprezintă norme cu caracter special față de dispozițiile C. civ. în privința despăgubirilor acordate de asigurător persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, Înalta Curte apreciază că aceste critici nu sunt fondate.

Astfel, reține că suma de 1.388 RON/lună a fost acordată de tribunal în considerarea obligației de întreținere pe care defuncta o avea față de fiul său minor, la data decesului, conform art. 525 C. civ., cu trimitere la dispozițiile art. 1386 alin. (3), art. 1387 alin. (1) și art. 1390 C. civ.

Posibilitatea completării normei speciale în materia asigurărilor cu dreptul comun, reprezentat de C. civ., este expres prevăzută în art. 41 din Legea nr. 132/2017, iar împrejurarea că potrivit art. 2213 din C. civ., asigurările obligatorii sunt reglementate prin legi speciale, nu constituie, de principiu, un impediment pentru completarea cadrului legal în materia analizată cu dispozițiile dreptului comun.

În consecință, Înalta Curte reține că nu sunt fondate criticile prin care s-a susținut că asigurătorul de răspundere civilă delictuală nu poate fi obligat la plata de despăgubiri în temeiul dispozițiilor C. civ., întrucât completarea în materie a normei speciale cu dreptul comun nu ar fi posibilă.

Examinând, în continuare, criticile prin care s-a susținut că aplicarea în cauză a dreptului comun este exclusă întrucât contravine reglementării cu caracter special, respectiv art. 26 alin. (1) lit. b) din Norma CSA nr. 20/2017, Înalta Curte reține că nu pot fi primite având în vedere că, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, normele din reglementarea cu caracter special vor fi aplicate cu prioritate atunci când vin în concurs cu reglementarea cuprinsă în dreptul comun. Însă, în speță, se constată că, în ceea ce privește prejudiciul produs terțului îndreptățit la întreținere din partea persoanei decedate într-un accident de vehicul, reglementarea cu caracter special nu conține o reglementare proprie.

Prin urmare, devin aplicabile dispozițiile art. 1381 alin. (1) și 1385 C. civ. care dispun în sensul că orice prejudiciu dă dreptul la reparație, respectiv că repararea prejudiciului trebuie să fie una integrală, dacă prin lege nu se prevede altfel, fiind supus reparării și prejudiciul viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

De asemenea, sunt incidente și dispozițiile art. 1390 alin. (1) C. civ., care dispun în sensul că:

„despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptățiți, potrivit legii, la întreținere din partea celui decedat”.

Aceste prevederi legale reglementează, așadar, dreptul la reparație al persoanelor care erau beneficiarii unei obligații legale de întreținere în raport cu victima accidentului și se coroborează cu art. 1385 alin. (2) și (3) C. civ.

În ceea ce privește dispozițiile art. 525 C. civ., reținute de instanța de apel ca temei al obligației de întreținere care incumbă părintelui unui minor, Înalta Curte reține că art. 487 C. civ. reglementează conținutul autorității părintești, care include atât drepturile, cât și îndatoririle care revin părinților, în categoria îndatoririlor fiind inclusă și obligația de întreținere, care se acordă în condițiile art. 524 – 528 din același act normativ.

A mai susținut pârâta că este nerezonabil cuantumul daunelor morale acordate, ceea ce echivalează cu îmbogățirea fără justă cauză, iar despăgubirea este artificial amplificată pe considerentul că este suportată de asigurător, aspect de natură a încălca principiul nediscriminării în materie de reparație având în vedere calitatea persoanei care face plata. De asemenea, a invocat faptul că nu au fost avute în vedere criteriile obiective reținute în jurisprudență, respectiv necesitatea acoperii în mod just, dar echitabil și echilibrat a prejudiciului, valoarea daunelor acordate altor persoane în situații similare, distribuirea echitabilă a daunelor plătite în cadrul asigurărilor RCA, consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială, după cum nici principiile ce se degajă din jurisprudența CEDO în materie de daune morale, respectiv statuarea în echitate asupra despăgubirilor acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte și proporționalitatea daunei cu despăgubirea acordată.

În speță, contrar susținerilor pârâtei, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamanți ca urmare a accidentului rutier pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, precum și la criteriul echității și principiul proporționalității cu dauna suferită, a căror aplicare este de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a terțelor persoane păgubite.

Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare deduse judecății, au fost expuse în raționamentul logico – juridic al soluției pronunțate în ce privește determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți.

Deși pârâta reia, în memoriul de recurs, criteriile ce pot fi utilizate, potrivit recomandărilor interne și internaționale, în evaluarea despăgubirilor, precum și principiile stabilite de CEDO, și anume principiul echității, principiul nediscriminării, principiul îmbogățirii fără just temei, aceasta nu formulează critici de nelegalitate referitoare la nerespectarea, de către instanța de apel, a unuia sau mai multor criterii astfel enunțate, de natură a constitui obiect al controlului judiciar în recurs.

În privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și stabilirea unei sume majorate acordată cu titlu de daune morale în raport de probele care relevă impactul și consecințele pe care le-au suferit reclamanții pe plan fizic, social și emoțional, Înalta Curte reține că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care excedează cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții D., B., C. și A. și de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 2035 din 17 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.