Procedura stabilirii taxei judiciare de timbru – o cutumă judecătorească nelegală?

1 thoughts on “Procedura stabilirii taxei judiciare de timbru – o cutumă judecătorească nelegală?”

1. 

   Valentin Buliga says:

   Fundamental este consfințit dreptul la acces la justiție – art.21 din Constituția României, ceea ce înseamnă că Statul Român și-a asumat obligația să presteze pentru cetățenii săi o activitate elaborată printr-un sistem amplu, cel judecătoresc – prin Înalta Curte de Casație și celelalte instanțe judecătorești, potrivit art.126 alin.1 din Constituția României, având ca obiect tocmai înfăptuirea justiției, esențială pentru asigurarea caracterelor afirmate dintru începutul actului fundamental constitutiv – art.1 alin.3 din Constituția României – acelea referitoare la statul de drept și democratic, cu ținerea de seamă și a caracterului social.
   Însă, așa cum se desprinde și din jurisprudența relevantă și deja consistentă CEDO (cauzele Weissman, Iorga,Beian vs.România, s.a.), accesul la justiție nu este socotit absolut, astfel că pentru serviciile prestate de instanțele judecătorești, Statul este îndrituit a impune anumite condiții de formă imperios necesare pentru asigurarea și garantarea exigențelor pretinse pentru aceasta, precum și de a încasa o taxă – denumită taxa judiciară de timbru.
   Se profilează așadar un raport juridic material de drept public, sinalagmatic și comutativ, prin care Statul Român își asumă obligația de a presta de servicii afectate înfăptuirii justiției prin sistemul instanțelor judecătorești în beneficiul cetățeanului, corelativ acestuia revenindu-i obligația de a achita taxa stabilită, în virtutea legii, corespunzătoare serviciilor de acest fel.
   Practic, scopul O.U.G.nr.80/2013, astfel cum se desprinde din considerentele acesteia, dar și prin edictele preliminare – dispozițiunile art.1-3 din O.U.G.nr.80/2013 – nu fac decât să întărească cele mai degrabă reținute, constituind actul normativ prin care acest raport juridic substanțial de drept public este reglementat în concret, subsecvent principiilor fundamentale enunțate.
   Aș surprinde că obligația de achitare a taxelor de judecată are, așadar, o vădită natură legală – art.32 din O.U.G.nr.80/2013, dar și că momentul nașterii este anterior accesului solicitat de cetățeanul justițiabil la serviciile de înfăptuire a justiției, ea datorându-se anticipat, de regulă – art.33 alin.1 din O.U.G.nr.80/2013.
   Așadar, interpretez dispozițiunile art.31 alin.1 din O.U.G.nr.80/2013 în sensul că nu instanța de judecată este cea care impune cetățeanului care a promovat o acțiune judiciară – adică a exhibat manifestarea de voință de a apela la serviciile de înfăptuire a justiției prin mecanismele puse la îndemână – o atare obligație, ci această obligație se naște în virtutea legii, instanța de judecată nefăcând altceva decât să verifice dacă aceasta a fost îndeplinită după pravilă de către reclamant (cetățeanul beneficiar), iar dacă constată neîndeplinirea ei sau îndeplinirea necorespunzătoare să îi dea instrucțiunile necesare, dezvăluindu-i întinderea obligației, a termenelor înlăuntrul cărora să se conformeze, a celorlalte posibilități instituite de legiuitor puse la îndemâna acestuia, dar și a sancțiunilor la care s-ar expune în caz de neconformare – art.33 alin.2 din O.U.G.nr.80/2013.
   Despre o atare verificare nu pot să o socotesc ca fiind decât un act eminamente de administrare judiciară, nicidecum unul jurisdicțional, reținând și că în mod expres legiuitorul a exclus o astfel de măsură de la exerfcițiul oricărei căi de atac – art.465 C.pr.civ.(2010)-rep.
   Revenind, pentru a înlătura eventualele posibile erori, printre posibilitățile puse la îndemâna debitorului obligației este și aceea de a aduce critici referitoare la modul concret cum instanța de judecată a înțeles să facă aplicarea legii – în concret a edictelor cuprinse în O.U.G.nr.80/2013, remediul judiciar fiind acela al cererii de reexaminare și este reglementat prin dispozițiunile art.39 din O.U.G.nr.80/2013, însă în niciun chip nu socotesc că o astfel de posibilitate ar putea fi asimilată – așa cum susține o teză enunțată în studiul din top de autorul acestuia – unei căi de atac și numai pentru că dispozițiunile art. 456 C.pr.civ.(2010)-rep. identifică într-o manieră limitativă care sunt aceste căi de atac, fie ordinare, precum apelul, fie extraordinare, precum recursul, contestația în anulare sau revizuirea.

   Ceea ce surprinde în mod pertinent și intresant studiul din top, și recunosc că m-a ispitit și înghiontit să fac comentariul de față, este maniera în care se juxtapune acest raport juridic substanțial de drept public peste raportul juridic procesual, adică efectele produse de cel dintâi raport în privința procedurii de judecată a acțiunii inițiate de titularul acesteia în utilizarea în concret a accesului la justiție.
   Cu acest prilej am observat că, în filosofia noii ordini procesuale instituite de legiuitor, procedura de judecată (procesul în sine) presupune în debutul ei un raport exclusiv între reclamant – titularul acțiunii judiciare și instanța de judecată căreia acesta se adresează, prima grijă a celei din urmă fiind aceea de a verifica dacă reclamantul a acoperit toate condițiunile de formă cerute de legiuitor pentru a accesa valid și util procesul de înfăptuire a justiției,
   acesta ar fi înțelesul concret pe care îl dau dispozițiunilor art.200 alin.1 C.pr.cvi.(2010)-rep.
   Or, este de observat că instanța de judecată, cu acest prilej, verifică nu doar îndeplinirea anticipată a obligației reclamantului de achitare a taxelor de judecată, ci mai ales și în prim rând competența, după care satisfacerea rigorilor impuse pentru prezentarea intrinsecă a cererii de chemare în judecată, precum și a formelor extrinseci și abia în cele din urmă satisfacerea obligației de achitare a taxelor de jduecată.
   Orice neregularitate sesizată cu privire la aceste aspecte este socotită de legiuitor a priori ca aptă a conduce la nelegalitatea învestirii acelei instanțe de judecată, însă, pentru drenarea lor, a instituit o întreagă procedură preliminară, constând mai întâi în informarea firească a reclamantului despre respectivele neregularități formale constatate, cu posibilitatea ca înlăuntrul termenelor defipte acestea să fie înlăturate voluntar de reclamant, dar și cu instituirea unor sancțiuni în caz de neconformare voluntară, cu posibilitatea pentru reclamant de a utiliza un remediu judiciar similar celui ce i-a fost pus la îndemână în mod particular în privința obligației de a achita taxele de judecată, adică a cererii de reexaminare, interpretările expuse cu acel prilej socotindu-le valide mutatis mutandis.

   În filosofia legiuitorului la opera de instituire a noii ordini procesuale, apelul a fost conceput ca o cale de atac menită a corecta neglijențe intrinseci (de aplicare a dreptului substanțial) și/sau extrinseci (de aplicarea a formelor cerute pentru judecată) apte a induce dubii în privința rezultatului final al celui dintâi act de înfăptuire a justiției, adică o posibilă extindere a cadrului procesual de primă jurisdicție, de unde și caracterul devolutiv al acestei căi de atac, cadru procesual limitat însă strict la reproșurile participanților la cel dintâi act de judecată, posibilitate de sorginte romană (tantum devolutum quantum iudicatum/tantum devolutum quantul apellatum), astfel cum se desprinde și din dispozițiunile art.476-479 C.pr.civ.(2010).
   Inițial, sarcina de verificare a satisfacerii condițiunilor de accesare a căii de atac și de pregătire a judecății apelului au fost puse de legiuitor pe seama instanței judecătorești a cărei hotărâre a fost expusă unui astfel exercițiu judiciar de control, însă aplicarea întocmai după pravilă a edictelor lui s-a întâlnit cu nevolnicia Executivului, astfel că a fost forțat să aducă unele ajustări menite a face totuși posibilă și funcțională implementarea unei opere legislative de o așa anvergură, pentru a nu trimite în derizoriu utilitatea ei pentru Cetate, dar și eforturile susținute nu doar material pentru a ajunge la o atare finalitate.
   Pentru simplificare, a operat mutatis mutandis angrenajul instituit în considerarea primei judecăți, însă într-o manieră brută, fără a ajusta fin grefa astfel operată, poate și pentru că a socotit că aceste modificări vor avea un destin precar, provizoriu, de unde și unele desincronizări, în mod just și pertinent remarcate de autorul studiului din top.
   Sunt destul de rezervat, văzând nevolnicia consecventă a Executivului, că filosofia legiuitorului la instituirea noii ordini procesuale va cunoaște deplinătatea expresiei ei sau, cel puțin, nu într-un viitor proxim.
   Cu speranța că cele ce precedă vor oferi o perspectivă diferită asupra temei abordate, fără a fi în mod necesar dizidentă, decât în partea în care reexaminarea este socotită o veritabilă cale de atac,jinduind doar cu bună credință la înțelegerea deplină și potrivită cu voința legiuitorului, V.B.

   09/10/2016 at 07:18

Comments are closed.