Probleme de compatibilitate între procedura insolvenţei şi procedura civilă

19 feb. 2019
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 502

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Astfel, de exemplu, considerăm pe deplin justificată sancționarea cu respingerea cererii a acelui debitor care nu depune lista cuprinzând plățile și transferurile patrimoniale efectuate în cele 6 luni anterioare înregistrării cererii introductive, întrucât, în lipsa acestei raportări, nu poate fi verificată incidența acțiunilor revocatorii falimentare, care pot conduce, în caz de admitere, la o creștere uneori substanțială a activului debitorului. Doctrina juridică[12] a evidențiat de o manieră realistă importanța verificării acestor transferuri, care pot oferi o cu totul altă imagine asupra posibilităților efective de îndestulare a creanțelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, o viziune corectă asupra onestității comportamentului de afaceri al debitorului: „Un obiectiv esențial pentru un sistem de insolvență eficient este instituirea unui mecanism de protecție care să asigure nediminuarea valorii bunurilor din averea debitorului prin acțiuni ale diferiților participanți la procedură, în principal ale debitorului și creditorilor”.

Codul administrativ - 2019. Editie tiparita pe hartie alba

De asemenea, este esențială transparența debitorului în a depune declarația prin care arată dacă este membru al unui grup de societăți, cu precizarea acestora, întrucât cele mai atente verificări se fac atât de către practicianul în insolvență, cât și, evident, de către creditori, în privința transferurilor intra‑grup.

Cu alte cuvinte, ceea ce s‑a schimbat este mentalitatea în privința debitorului care poate accesa o procedură de insolvență: doar onestitatea, transparența și corectitudinea sunt cele care conferă unui subiect de drept calificabil, în general, pentru o astfel de procedură, vocația concretă de a beneficia de acest sprijin.

În același sens s‑a pronunțat și jurisprudența[13]: „Soluția este impusă judecătorului de către legiuitor, astfel că nu există nicio posibilitate de apreciere cu privire la relevanța înscrisurilor lipsă ori a celor depuse în privința cererii deschidere a procedurii”.

Am dorit să subliniem rațiunea avută în vedere la momentul introducerii acestei sancțiuni prin Codul insolvenței pentru a avea un argument în plus la momentul la care vom analiza problema admisibilității depunerii actelor lipsă și în considerarea cărora cererea introductivă a fost respinsă de judecătorul‑sindic direct în faza apelului.

În primul rând, apelul este o cale devolutivă de atac în care se reanalizează fondul cauzei, existând posibilitatea reformării soluției, prin provocarea unui control judiciar în privința soluției instanței de fond. Raportat la dispozițiile art. 46 alin. (1) din Codul insolvenței, apelul este singura cale de atac reglementată în materia insolvenței. Doctrina juridică[14] a subliniat necesitatea existenței acestei căi de atac devolutive în sistemul intern al ordinii de drept: „Efectul devolutiv al apelului și importanța acestuia sunt pregnant subliniate în noua reglementare. (…) Are loc o verificare atât asupra motivelor de fapt, cât și de drept, fiind cea mai cuprinzătoare verificare pe care o face instanța de control judiciar”.

La o primă analiză, având în vedere acest caracter devolutiv, ar părea posibil ca, prin intermediul apelului, debitorul să poată depune direct în calea de atac acele acte nedepuse în fața judecătorului‑sindic și care au condus la respingerea acțiunii introductive de instanță. O astfel de soluție ar da prevalență acestui caracter devolutiv al apelului, dar ar ignora faptul că deschiderea procedurii de insolvență se face de către judecătorul‑sindic în considerarea completitudinii acelor acte fără de care o procedură de insolvență transparentă și echitabilă nu se poate desfășura.

Soluția prevalenței caracterului devolutiv al apelului exer­citat față de hotărârile judecătorului‑sindic a fost susținută în doctrina de specialitate[15], argumentându‑se în special în privința posibilității de administrare a unor înscrisuri noi:

„Cât timp apelul are caracter devolutiv inclusiv în ceea ce privește cererile formulate în materia insolvenței, iar dispozițiile Legii nr. 85/2014 nu derogă cât privește regimul probatoriu de la prevederile art. 478 alin. (2) C. pr. civ., nu există niciun motiv pentru a desconsidera, sub aspectul cererii cu judecarea căreia a fost învestită implicit și instanța de apel, puterea probatorie a înscrisurilor depuse și în prezenta cale de atac. În caz contrar, calea de atac ar fi una lipsită de finalitate, cu atât mai mult cu cât apelantul înțelege să cri­tice inclusiv temeinicia sentinței ape­late, iar verificarea îndeplinirii condi­țiilor pentru deschiderea procedurii se poate realiza până la momentul pronunțării în mod definitiv în cauză”.

În al doilea rând, considerăm că este concludentă o analiză și în pri­vința conceptului de „înscrisuri neară­tate la prima instanță” în viziunea Codului de procedură civilă. Doctrina juridică[16] a statuat asupra faptului că în apel există procedura refacerii probelor, precum și procedura completării pro­belor. În acest sens, s‑a arătat că „refacerea probelor se dispune de instanța de apel în cazul în care constată, la cererea apelan­tului, potrivit susținerilor din motivele de apel, că o probă administrată de prima instanță se impune a fi invalidată pentru neregularități săvârșite cu ocazia administrării ei (…). Com­pletarea probelor în apel are loc în condițiile unui probatoriu incomplet sau insuficient administrat la prima instanță, în aprecierea instanței de apel”. „Cât timp apelul are caracter devolutiv inclusiv în ceea ce privește cererile formulate în materia insolvenței, iar dispozițiile Legii nr. 85/2014 nu derogă cât privește regimul probatoriu de la prevederile art. 478 alin. (2) C. pr. civ., nu există niciun motiv pentru a desconsidera, sub aspectul cererii cu judecarea căreia a fost învestită implicit și instanța de apel, puterea probatorie a înscrisurilor depuse și în prezenta cale de atac. În caz contrar, calea de atac ar fi una lipsită de finalitate, cu atât mai mult cu cât apelantul înțelege să cri­tice inclusiv temeinicia sentinței ape­late, iar verificarea îndeplinirii condi­țiilor pentru deschiderea procedurii se poate realiza până la momentul pronunțării în mod definitiv în cauză”.

Or, astfel cum rezultă din statuările doctrinare de mai sus, instituția completării probelor în apel cu acele probatorii care, pe de o parte, erau obligatorii conform legii, iar pe de altă parte, au reprezentat un adevărat fine de neprimire în admiterea cererii ar reprezenta o clasică materializare a principiului nemo propriam turpitudinem allegans.

Mai mult decât atât, trebuie avut în vedere scopul instituirii acestei sancțiuni în fața instanței de fond, și anume respingerea cererii, scop care concordă cu principiile accesării unei pro­ceduri de insolvență transparentă, echidistantă și onestă. A transforma calea de atac a apelului într‑un „remediu” pentru eludarea incidenței unei sancțiuni, pe care judecătorul‑sindic, aplicând legea, nu avea cum să o evite, ar însemna un exces în aplicarea caracterului devolutiv al apelului.

Consecințele negative aferente încurajării unui comporta­ment lipsit de transparență din partea debitorului care dorește să‑și deschidă insolvența au fost subliniate în cadrul Raportului privind respectarea standardelor și codurilor, regimul juridic al insolvenței și drepturile creditorilor/debitorului, comunicat de Banca Mondială în evaluarea finală a proiectului de îmbunătățire a legislației insolvenței[17]: „Deși legea impune în sarcina debitorului o obligație generală de a colabora cu și de a oferi administratorilor judiciari/instanței toate informațiile relevante cerute, practica demonstrează că regula nu este respectată în mod corespunzător. Părțile interesate se plâng că debitorii ascund frecvent date despre situația lor financiară precum și documente relevante, iar instanțele sau administratorii judiciari nu dispun de mijloace efective de a obține informații exacte. Sancțiunea penală este, potrivit utilizatorilor sistemului, pentru a încuraja participarea activă a debitorului și a organelor de conducere ale acestuia”.

Sunt importante în acest sens și evoluțiile viziunii asupra materiei insolvenței în dreptul european. În acest sens, Docu­mentul de lucru al serviciilor Comisiei Europene, care conține un rezu­mat al evaluării impactului Propunerii de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind cadrele de restructurare preventivă[18], propune adoptarea unei abordări legislative conforme cu cerința evitării „insolvențelor tactice”. Prin acest nou concept se urmărește evitarea deturnării procedurilor de insolvență de la scopul pentru care au fost edictate, și anume protecția unor debitori „cinstiți”[19].

În favoarea opiniei în sensul că în apel nu este permisă depunerea, pentru prima dată, a înscrisurilor în lipsa cărora în mod corect judecătorul‑sindic a respins cererea de deschidere a procedurii de insolvență, s‑a pronunțat doctrina juridică[20], care a considerat că „în apel nu pot fi depuse actele și nu poate fi înlăturată sancțiunea”.

În cadrul unei întâlniri a reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvențe[21], care a avut loc la Curtea de Apel Craiova, în aprilie 2015, s‑a ridicat și această problemă de drept.

Într‑o primă opinie, s‑a considerat că nedepunerea de către debitor, integral, la dosarul instanței, a actelor enumerate în cadrul dispozițiilor art. 67 alin. (1) lit. a)‑g), k), l) și m) din Codul insolvenței nu poate fi înlăturată prin depunerea acestora în apel, unul dintre argumente fiind acela al posibilității de redepunere a unei cereri complete, ulterior, de către debitor.

Cea de‑a doua opinie a fost în sensul admisibilității probei cu aceste înscrisuri în apelul declarat împotriva hotărârii de respingere a cererii de deschidere a procedurii formulate de către debitor, invocându‑se dispozițiile procedurii de drept comun, și anume art. 470 alin. (1) lit. d) și art. 470 alin. (4) C. pr. civ. Aceste dispoziții ar permite administrarea direct în apel a probei cu înscrisuri, chiar dacă despre aceste înscrisuri nici măcar nu s‑a făcut referire în fața primei instanțe (prin urmare, proba poate fi administrată și în situația în care debi­torul a fost decăzut de către prima instanță din administrarea probei cu aceste înscrisuri).

Formatorii Institutului Național al Magistraturii au îmbră­țișat prima opinie, cu următoarele argumente: „dispozițiile legii insolvenței consacră o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun privind administrarea probelor în apel, sancți­unea respingerii cererii de deschidere a procedurii formulată de debitor, expres reglementată pentru această ipoteză, urmând a fi menținută în apel”.

De asemenea, un argument în sensul inadmisibilității administrării acestor înscrisuri direct în apel a fost reprezentat de posibilitatea reintroducerii cererii, oricând, de către debitor, în acest sens pronunțându‑se și doctrina de specialitate[22].

3. Concluzii

A fi sau a nu fi compatibil cu procedura insolvenței trebuie analizat avându‑se în vedere faptul că insolvența reprezintă ultima posibilitate de „confruntare juridică” dintre debitor și fiecare dintre creditorii săi. Având în vedere această realitate, trebuie să acceptăm că marea majoritate a acțiunilor sau, lato sensu, a mijloacelor procedurale puse la dispoziție de către dreptul comun în materie trebuie adaptate și aplicate din perspectiva insolvenței. Tocmai de aceea, abordând problema de compatibilitate dintr‑o asemenea perspectivă, putem extrage câteva criterii de selecție și departajare a soluțiilor juridice aplicabile.

În soluționarea problemei de compatibilitate între instituțiile sau principiile procedurii civile și procedura insolvenței, criteriile de interpretare a normelor juridice să îmbrace următoarea prioritizare:

1. integrarea logico‑juridică a instituției procesual civile în cadrul procedurii de insolvență, având în vedere reperele esențiale ale acesteia din urmă. Dacă rațiunea, scopul și principiile procedurii de insolvență se păstrează, rezultă că respectiva instituție de drept procesual civil este compatibilă;

2. analiza ratio legis este tipul de analiză care imprimă logica la nivelul interpretării, pentru că are în vedere rațiunea edictării unui text normativ, a unui concept sau a unei instituții. Aplicarea logicii juridice poate conduce la un rezultat al soluției de compatibilitate;

3. analiza sistematică și metodică. Insolvența este, ea însăși, un sistem integrat și coerent de norme juridice. Soluția de compatibilitate poate fi desprinsă din modul în care o anumită normă procedural civilă se integrează sistematic în ansamblul procedurii de insolvență. De asemenea, metoda utilizată într‑o astfel de analiză poate fi una deductivă sau inductivă.


[12] A. Buta, Anularea actelor frauduloase în procedura insolvenței, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 132.

[13] Trib. Galați, s. com., sent. nr. 287/2015, citată în Gh. Piperea și colectivul, Codul insolvenței. Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 413.

[14] C. Roșu, op. cit., p. 24.

[15] Gh. Piperea și colectivul, op. cit., p. 413.

[16] G. Boroi ș.a., op. cit., pp. 907 și 908.

[17] A se vedea, în acest sens: http://www.worldbank.org/content/dam/Worldbank/document/eca/romania/rosc/Romania%20ICR%20ROSC%20Final‑April%202014%20COMPLET_clean_ro.pdf.

[18] Disponibil la: https://eur‑lex.europa.eu/legal‑content/RO/TXT/ ?uri=CELEX%3A52016SC0358.

[19] Inițial, Proiectul directivei a utilizat termenul de „onest”, folosit și în Codul insolvenței. În prezent, Amendamentul nr. 4 la Propunerea de directivă privind acordarea celei de a doua șanse, Considerentul 17, se referă la termenul de „debitori și antreprenori constuiți”.

[20] N. Țăndăreanu, Codul insolvenței comentat, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 279. Autoarea citează și jurisprudență în acest sens: C. Ap. Craiova, s. a II‑a civ., dec. nr. 289 din 23 aprilie 2015.

[21] Disponibilă la:
http://www.inm‑lex.ro/fisiere/d_1164/Intalnirea%20presedintilor%20sectiilor%20specializate%20(foste%20comerciale)
%20Craiova,%2027‑28%20%20aprilie%202015.pdf
, pp. 41‑43.

[22] Fl. Moțiu, Deschiderea procedurii insolvenței la cererea debitorului. Condiții. Nedepunerea documentelor prevăzute de art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, publicat pe www.juridice.ro. În același sens, a se vedea N. Țăndăreanu, op. cit., p. 279.

Probleme de compatibilitate între procedura insolvenței și procedura civilă was last modified: martie 11th, 2019 by Andreea Deli Diaconescu
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter