Problematica restrângerii dreptului de păstrare a legăturilor personale cu minorul în contextul Covid-19

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Câteva considerații generale asupra subiectului propus cercetării

În contextul situației speciale din România generată de epidemia cu virusul Covid-19, au apărut, în mod firesc, întrebări cu privire la  drepturile al căror exercițiu poate fi restrâns în perioada stării de urgență. Ne-am propus să facem o analiză a dreptului părintelui de păstrare a legăturilor personale cu minorul, urmând a răspunde inclusiv la întrebarea dacă, părintele rezident poate să limiteze „ex officio” exercițiul acestui drept din considerente de sănătate publică și când anume, o eventuală atitudine de împiedicare a exercitării acestui drept poate fi considerată abuzivă.

În primul rând, este relevant să facem distincție, pe de o parte, între  cele două modalități de exercitare a autorității părintești, prin prisma faptului că, fiind vorba despre o decizie importantă cu privire la copilul minor, părintele rezident are un avantaj, pe care l-ar putea folosi în mod injust într-o astfel de situație.

Pe de altă parte, din considerente practice, pentru a cuprinde, pe cât posibil, multitudinea de situații care ar putea apărea, am ales să facem deosebire după cum părintele are sau nu un drept de păstrare a legăturilor personale stabilit printr-o hotărâre judecătorească, urmând a identifica soluții pentru cei pentru al căror drept nu a statuat o instanță de judecată.

Noțiunea de autoritate părintească este definită de art. 487 noul Cod civil și desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care  părinții le au față de copii lor minori. Practic însă, noțiunea de autoritate părintească răspunde la întrebarea „cine ia deciziile importante cu privire la copilul minor?”.

Astfel, se disting câteva situații:

a) părțile exercită împreună autoritatea părintească după divorț;

b) aceasta revine în mod exclusiv părintelui la domiciliul căruia a fost stabilită locuința minorului;

c) situația copilului născut în afara căsătoriei și recunoscut de către tată, iar instanța de judecată nu a fost sesizată cu o acțiune în stabilirea autorității părintești în mod exclusiv, de unde deducem că autoritatea părintească va fi exercitată în comun de către ambii părinți.

Date fiind aceste cazuri, circumstațiate la Starea de Urgență instituită prin Decretul nr.195/2020 al Președintelui României, ne întrebăm dacă dreptul de păstrare a legăturilor personale cu minorul, ar putea fi suspendat, limitat sau afectat?^[1]

Pot fi invocate dispozițiile acestui act normativ cu caracter administrativ de către părintele rezident, în fața celuilalt părinte, care are drept de vizită?

După cum vom remarca, situațiile juridice care se pot naște în sfera raporturilor juridice ce au ca obiect legăturile personale cu minorul, în actualul context epidemiologic, pot genera efecte juridice deosebit de complexe.

2. Dreptul de vizită al părintelui și probabilitatea invocării art. 2 lit. b) din Decretul nr. 195/2020 al Președintelui României

Este relevant să distingem după cum părintele are sau nu un drept de vizită stabilit pe cale judecătorească și să răspundem la întrebarea dacă, părintele care nu a obținut o astfel de hotărâre este lipsit, în fapt, de acest drept? (e.g.: o situație des întâlnită este aceea în care unul dintre părinți nu solicită, cu ocazia divorțului, stabilirea  unui drept de vizită, considerând că se va înțelege cu fostul soț din acest punct de vedere).

Arătăm că, în practică, anterior apariției acestei situații de urgență, restrângerea dreptului de păstrare a legăturilor personale cu minorul a fost justificată nu doar de interesul superior al minorului, ci cumulativ, s-a apreciat cu privire la  culpa preexistentă a părintelui nerezident și din care rezultă un risc cu privire la minor, la care se adaugă condiția ca asemenea măsuri să aibă caracter vremelnic^[2]. Condiția vremelniciei, neprevăzută în mod expres, este dedusă din dispozițiile art. 17 alin. (1) Legea 272/2004 cu privire dreptul copilului de a menține relații personale și contacte directe cu părinții (…), cât și de caracterul relativ al autorității de lucru judecat în materia cauzelor de minori și familie, ceea ce înseamnă că, astfel de hotărâri subzistă atâta timp cât există situația de fapt ce a generat soluția din speță.

Facem precizarea că vom face abstracție de eventualele limitări ale dreptului de circulație care, prin ele însele, vor împiedica desfășurarea normală a dreptului de a avea legături personale cu minorul.

Astfel, exercitând autoritatea părintească în mod exclusiv, un părinte ar putea limita dreptul celuilalt părinte (stabilit sau nu printr-o hotărâre judecătorească) de a vizita minorul, invocând considerente practice, respectiv pentru a reduce riscul îmbolnăvirii.

În situația exercitării autorității părintești în comun, distingem situația în care părinții nu se înțeleg cu privire la exercitarea acestui drept, iar părintele nerezident solicită  desfășurarea programului de vizitare în aceleași condiții ca și până acum, respectiv prin contact direct cu minorul. În acest caz, apreciem totuși că solicitarea acestuia este neîntemeiată, prevalând interesul superior al minorului.

În ambele situații, pentru a vedea dacă restrângerea exercițiului acestui drept este sau nu abuzivă, vom verifica condiția bunei-credințe. În primul caz, justificând decizia de restrângere a dreptului de a vizita minorul pentru a reduce riscul îmbolnăvirii, considerăm că,  pentru a trece testul bunei-credințe, părintele rezident ar trebui să respecte, în primul rând, el însuși, măsurile care se vor impune în această perioadă sau recomandările deja făcute cu privire la autoizolarea la domiciliu și de evitare a interacțiunilor sociale.

Totodată, notăm posibilitatea de a păstra legăturile personale cu minorul prin modalități de comunicare la distanță, variantă alternativă care ar trebui propusă și acceptată, în interesul superior al minorului.  În final,  în situația minorului care, din cauza vârstei sau  a altor motive,  nu este în măsură să folosească mijloace de comunicare la distanță, indicăm o variantă de compromis pentru ca părintele nerezident să aibă minime informații cu privire la copilul său minor, respectiv comunicarea de fotografii, clipuri video, etc, și informații cu privirea la starea medicală a minorului, conform art. 18 alin. (1) lit. f) din Legea 272/2004.

Așadar, trecând testul bunei-credințe și chiar identificând variante alternative pentru a exista un minim contact cu minorul, apreciem că eventualele „plângeri” pe această temă sunt nejustificate, iar acțiunile formulate pe cale de ordonanță președințială se impun a fi respinse.

În final, analizăm situația particulară a părintelui care nu a obținut o hotărâre judecătorească cu privire dreptul său de a avea legături personale cu minorul, arătând că, inexistența unei hotărâri judecătorești nu echivalează cu lipsa dreptului de a avea legături personale și nu înseamnă mai mult decât atât, în sensul că, o instanță de judecată nu a statuat cu privire la conținutul și întinderea dreptului său. De altfel, pentru tată, acest drept s-a născut cu ocazia recunoașterii filiației față de minor, dar este o realitate faptul că, în practică, survin diverse impedimente în exercitarea acestui drept, precum și imposibilitatea executării silite. Notăm că impedimentul nu este absolut, deoarece, deși nu putem vorbi despre o executare silită stricto sensu în lipsa unei hotărâri judecătorești, există totuși variante alternative pentru a obține concursul instituțiilor statutului cu atribuții în domeniul protecției copilului, care pot fi sprijinite, la rândul lor, de către forțele publice. Practic, părintele interesat va putea adresa DGASPC o solicitare în sensul  de a fi sprijinit pentru a vedea minorul, instituție care, la rândul ei, poate solicita concursul Jandarmeriei, în temeiul art. 18 alin. (4) din Legea 272/2004 și art. 1 din Legea 550/2004^[3].

În susținerea tezei conform căreia părintele care nu are o hotărâre judecătorească cu privire la dreptul său de a păstra legătura cu minorul, are în fapt acest drept, doar că întinderea și conținutul acestuia nu sunt stabilite în mod scriptic (acesta având, la modul general, dreptul „de a vedea” minorul), invocăm următoarele argumente:

Un prim argument, este  dat chiar de principiul interesului superior al copilului care trebuie să prevaleze în toate demersurile și deciziile care îl privesc și care presupune, în situația analizată, acceptarea faptului că dreptul există, însă  întinderea lui și conținutul lui nu sunt consemnate scriptic.

În al doilea rând, vorbim despre principiul egalității în drepturi de care se bucură, conform art. 448 NCC, atât copiii născuți din căsătorie, cât și cei născuți în afara acesteia, (pentru identitate de rațiune, vom aplica acest principiu atât în cazul minorului născut în afara căsătoriei și recunoscut de către tată, precum și în situația părintelui care nu a solicitat un drept de vizită cu ocazia divorțului, deoarece în ambele cazuri vorbim despre o filiație stabilită și lipsa unei hotărâri judecătorești cu privire la dreptul de a avea legături personale cu minorul).

Pe de altă parte, arătăm că părintele la care copilul locuiește are obligația de a sprijini menținerea relațiilor personale ale copilului cu celălalt părinte, legea nefăcând distincție după acest drept a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească sau nu, subînțelegându-se că, în situația în care aceasta există, părintele are obligația de a se conforma dispozițiilor din hotărâre și nu din legea specială^[4]. Totuși, este ridicat la rang de principiu dreptul copilului de a păstra relații personale cu părinții, corelativ obligației părintelui de a permite exercitarea acestui drept.

Un ultim argument vizează obligația instituțiilor cu atribuții în domeniul drepturilor copilului de a facilita restabilirea și menținerea relațiilor personale ale copilului, legiuitorul nefăcând, iarăși, deosebire după cum există sau nu o hotărâre judecătorească.

Aceste argumente, pot fi privite oarecum diferit în actualul context al pandemiei de Covid-19. După cum se cunoaște, prin Decretul nr. 195/2020 al Președintelui României, a fost instituită Starea de urgență pe teritoriul României pe o perioadă de 30 de zile, începând cu 16 martie 2020 (N.B. data publicării actului normativ în M. Oficial al României). Pe durata acestei stări de urgență, decretul statuează restrângerea unor drepturi personale enumerate în conținutul art. 2, printre care și „dreptul la viață intimă, familială și privată”. Prezenta restrângere a drepturilor personale menționate în norma juridică amintită va avea loc în mod proporțional, cu gradul de realizare al criteriilor prevăzute de articolul 4 alin. (4) din același decret. Aceste criterii au în vedere următoarele:

– intensitatea transmiterii intracomunitare a COVID-19;

– frecvența apariției unor focare într-o zonă geografică;

– numărul de pacienți critici raportat la capacitatea sistemului sanitar;

– capacitatea și continuitatea asigurării serviciilor sociale și de utilități publice pentru populație;

– capacitatea autorităților publice de a menține și asigura măsuri de ordine și siguranță publică;

– măsurile instituite de alte state cu impact asupra populației sau situației economice a României;

– capacitatea de asigurare a măsurilor pentru punere în carantină;

– apariția altor situații de urgență.

În sprijinul clarificării incidenței stării de urgență în domeniul justiției pe teritoriul României, Ministerul Justiției a elaborat un Ghid practic de măsuri^[5]. Potrivit punctului 3.2.5. din conținutul acestui document: „Activitatea de executare silită în materie civilă va continua numai dacă este posibilă respectarea regulilor de disciplină sanitară stabilite prin hotărârile Comitetului Național privind Situațiile Speciale de Urgență, în scopul ocrotirii drepturilor la viață și la integritate fizică ale participanților la executarea silită”. Chiar dacă în continuare, punctul 3.2.6. ilustrează regula potrivit căreia pe durata stării de urgență amintite, vor fi „suspendate termenele de prescripție și termenele de decădere de orice fel”,  credem că, in ipoteza în care interesul minorului o impune, procedura de executare silită poate fi dusă la îndeplinire fără niciun impediment legal.

Așadar, proporționalitatea dintre dreptul părintelui de a păstra legături personale cu minorul și interesul acestuia din urmă este relevată de dispoziția mai sus indicată, în ipoteza în care acel părinte este titularul unui drept statuat în conținutul unei hotărâri judecătorești. De aceea, părintele titular al acestui drept, care este împiedicat de părintele rezident să aibă legături personale cu minorul, poate solicita și obține declanșarea procedurii de executare silită, potrivit art. 910-914 NCPC. În aceste circumstanțe, numai instanța de judecată pe calea unei contestații la executare promovate de către părintele rezident ar putea interveni și stabili dacă părintele titular al dreptului de a avea legături personale cu minorul, a declanșat procedura de executare silită într-o circumstanță socială rezonabilă pentru interesul minorului respectiv.

3. În loc de concluzii

La final, apreciem că, dacă restrângerea dreptului de vizită este justificată în condiții normale de un comportament abuziv^[6] al părintelui nerezident și din care rezultă o situație de risc pentru minor, atunci cu atât mai mult, apare ca fiind justificată restrângerea exercițiul acestui drept în condițiile actualei stări de urgență, invocând  așadar motive de sănătate publică. Totuși, reținem importanța cooperării dintre părinți, iar pentru a evita folosirea ulterioară  de către părintele nerezident, în cadrul unor acțiuni în justiție, a argumentului opoziției nejustificate în această perioadă, este recomandată identificarea unor soluții alternative care să permită cel puțin comunicarea acestuia cu minorul.

Buna credință a ambilor părinți trebuie să prevaleze și să fie în strânsă legătură cu interesul minorului Nu întâmplător, buna-credință este alăturată de către legiuitor unor noțiuni generici, caracteristice științei dreptului cum ar fi: diligența, bunele moravuri, ordinea publică, etc. De aceea, buna-credință așa cum este reglementată de art. 14 NCC, emană niște reguli, prin a căror încălcare, poate atrage răspunderea contractuală sau extracontractuală a persoanei care a fost de rea-credință, ori a acționat într-o manieră neadecvată, contrară principiilor bunei-credințe.