Problematica acordării dobânzilor fiscale în urma anulării actelor administrative fiscale

În contextul în care Înalta Curte de Casație și Justiție începe să soluționeze, în mod definitiv, litigii „interminabile” având ca obiect anularea deciziilor de impunere a creanțelor fiscale suplimentare, contribuabilii trebuie să ia în calcul să formuleze cereri pentru recuperarea dobânzilor asupra sumelor indisponibilizate în toți acești ani de organele fiscale.

Misterul regimului juridic al dobânzilor fiscale datorate în urma anulării actelor administrative fiscale – cel mai adesea fiind vorba de decizii de impunere – a fost elucidat prin adoptarea Legii nr. 295/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală („Legea nr. 295/2020”).

În actuala reglementare, prevederile art. 182 alin. (5) din Codul de procedură fiscală clarifică în mod expres momentul la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul în care restituirea își are temeiul în anularea definitivă a unui act administrativ fiscal, anume de la data de 1 ianuarie a anului următor momentului definitivării deciziei de anulare.

Totuși, în practică, s-a pus problema cursului prescripției pentru dobânzile asupra creanțelor fiscale stabilite și plătite de contribuabili înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 295/2020, dar anulate în urma intrării în vigoare a legii, astfel că în continuare vom antama regimul juridic al acestor dobânzi, având în vedere aplicarea legii în timp.

În reglementarea anterioară, art. 182 alin. (2) din Codul de procedură fiscală stabilea totuși dreptul contribuabilului sau al plătitorului de a solicita dobânzi pentru creanțele rezultate din anularea unui act administrativ fiscal, începând cu ziua în care a operat stingerea creanței fiscale individualizate în actul administrativ anulat și până în ziua restituirii. Din perspectiva întinderii dobânzilor, mai exact a dreptului subiectiv civil, lucrurile erau clare și în această configurație legislativă.

În ce privește momentul la care începe să curgă prescripția acestui drept, adică momentul nașterii dreptului material la acțiune, trebuie să avem în vedere prevederile art. 219 din Codul de procedură fiscală care stabilesc începerea termenului de prescripție pentru exercitarea dreptului la restituire ca data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept.

În doctrină^[1], s-a considerat în mod justificat că prevederile art. 219 reprezintă norme de drept material fiscal, iar nu norme de executare silită, astfel că acestea se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului Civil, în temeiul art. 3 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

În continuare, analizând reglementarea prescripției din Codul Civil, observăm că, în cazul drepturilor afectate de o condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la momentul la care s-a îndeplinit condiția (art. 2524 alin. (3) din Codul Civil).

Din reglementarea art. 182 alin. (2), înțelegem că dreptul subiectiv civil se naște din momentul stingerii creanței fiscale individualizate prin actul administrativ, practic momentul la care contribuabilul sau plătitorul este lipsit de contravaloarea acestor sume, deci este prejudiciat prin impunerea fiscală nelegală. Cu toate acestea, dreptul este condiționat de anularea definitivă a actului administrativ, întrucât, în cazul în care actul este menținut de instanța de judecată, contribuabilul nu dobândește dreptul la restituire nici pentru debitul principal, iar cu atât mai mult nici pentru dobânzile asupra acestuia. Ca atare, ne aflăm în prezența unui drept afectat de condiția suspensivă a anulării definitive a actului administrativ fiscal (…).

Materialul integral este disponibil aici.