Probele administrate anterior disjungerii cauzei în faza de urmărire penală

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Pornind de la o cauză recentă aflată pe rolul completului de cameră preliminară, având ca obiect contestațiile formulate atât de procuror, cât și de inculpat, cu privire la soluționarea cererilor și excepțiilor formulate de inculpați în procedura prevăzută de art. 342 și urm. Cod procedură penală, considerăm utile câteva observații referitoare atât la legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală, cât și la modalitatea de apreciere, și prin urmare la forța probantă a acestora, în situația disjungerii urmată de declinarea cauzei în favoarea unei unități de parchet specializat după calitatea persoanei unuia dintre participanții la aceeași faptă penală.

Înainte de a intra în analiza speței respective, arătăm doar pe scurt că, din perspectivă teoretică, întreg procesul penal este dominat de problematica probelor, întrucât din momentul declanșării procedurilor și până la soluționarea lui definitivă, toate aspectele fondului cauzei sunt elucidate cu ajutorul probelor[1]. Cu alte cuvinte, elementul central al procesului penal este reprezentat de problematica probelor, ceea ce înseamnă că pentru o bună înfăptuire a actului de justiție este esențial ca participanții la procesul penal[2] să facă o corectă interpretare atât a normelor care reglementează strângerea și administrarea probelor[3] (aceasta asigurând componenta de legalitate în această materie), cât a celor care asigură o corectă interpretare a acestora[4] (acestea asigurând componenta de temeinicie a soluției).

Un prim aspect important referitor la administrarea probelor este, în opinia noastră, distincția pe care o face legiuitorul cu privire la noțiunile definite de art. 97 Cod procedură penală, respectiv cea de probă[5], de mijloc de probă[6] și de procedeu probator[7]. Nu vom intra în detalii teoretice[8] privind aceste noțiuni, arătăm doar că prevederile art. 97 Cod procedură penală a fost analizat, din perspectiva respectării standardelor de constituționalitate, instanța de contencios constituțional pronunțându-se în mai multe rânduri cu privire la cele trei noțiuni definite de acest text de lege[9], în sensul că prin probă se înțelege orice element de fapt […]; informațiile furnizate de probe, prin conținutul lor, nu pot fi folosite în procesul penal decât prin modalități expres prevăzute în Codul de procedură penală; conform art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace de probă […]; în continuarea articolelor mai sus analizate, Codul de procedură penală prevede la art. 97 alin. (3) că procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținerea mijlocului de probă; prin urmare, legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni: probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu; cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noțiuni au conținuturi și sensuri distincte: astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalități legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt.

De asemenea, Curtea Constituțională a subliniat diferența dintre mijloacele de probă și procedeele probatorii, noțiuni aflate într-o relație etiologică, reținând, printre altele, cu titlu de exemplu, că declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor și declarațiile experților sunt mijloace de probă obținute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferința.

Așadar, în procesul penal, informațiile furnizate de probe – ca elemente de fapt [art. 97 alin. (1) Cod procedură penală] nu pot fi obținute decât prin modalitățile expres prevăzute de legea procesual penală [art. 97 alin. (2) Cod procedură penală], care la rândul lor, sunt rezultatul procedeelor probatorii, ca modalitate legală de obținere a acestora [art. 97 alin. (3) Cod procedură penală]. În legătură cu distincția dintre mijloace de probă și procedee probatorii, în doctrina de specialitate[10] s-a arătat că deși proba se poate obține în procesul penal (pe lângă mijloacele de probă numite) și prin orice mijloc de probă care nu este interzis de lege (principiul libertății administrării probelor), aceste mijloace de probă pot fi obținute doar prin modalitățile legale prevăzute strict și limitativ de norma procesual penală modalități descrise în Cap. II – XI ale Titlului IV din Partea generală a Codului de procedură penală [spre deosebire de mijloacele de probă, prevăzute de art. 97 alin. (2) Cod procedură penală, care pot fi numite, sau nenumite, procedeele probatorii, prevăzute de art. 97 alin. (3) Cod procedură penală, pot fi doar cele numite de legea procesual penală].

Cu alte cuvinte, deși mijloacele de probă nu sunt limitativ enumerate de art. 97 alin. (2) Cod procedură penală [în considerarea prevederilor art. 97 alin. (2) lit. f) Cod procedură penală – proba poate fi obținută inclusiv prin orice mijloc de probă care nu este interzis de lege[11]], nu același lucru se poate spune despre procedeele probatorii, adică despre modalitățile în care pot fi obținute mijloacele de probe. Importanța pe care legiuitorul o acordă procedeelor probatorii, cele prin care se obțin mijloacele de probă în procesul penal, rezultă și din faptul că în Titlul IV din Partea generală a Codului de procedură penală, este alocat câte un capitol separat fiecăruia dintre aceste procedee probatorii: Cap. II – Audierea persoanelor; Cap. III – Identificarea persoanelor și a obiectelor; Cap. IV – Metode speciale de supraveghere sau cercetare; Cap. V – Conservarea datelor informatice; Cap. VI – Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri; Cap. VII – Expertiza și constatarea; Cap. VIII – Cercetarea locului faptei și reconstituirea; Cap. IX – Fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane; Cap. X – Mijloace materiale de probă; Cap. XI – Înscrisurile.

Cu privire la etapa procesuală (sau la momentul procesual) în care se obțin mijloacele de probă, ca rezultat al procedeelor probatorii efectuate de organele judiciare competente, considerăm important de menționat că în aprecierea Curții Constituționale[12], în concepția noului Cod de procedură penală, administrarea probelor se realizează, în mod exclusiv, în cursul procesului penal, actele întocmite înainte de începerea procesului penal neputând avea calitatea de mijloc de probă[13].

Putem concluziona așadar că, mijloacele de probă utilizate în dovedirea unor acuzații de natură penală nu pot fi obținute decât prin procedeele probatorii prevăzute de normele procesual penale, și doar într-un cadrul procesual bine stabilit, adică după începerea urmăririi penale, cu respectarea drepturilor procesuale ale participanților la procesul penal, după calitatea pe care aceștia au dobândit-o până la acel moment procesual (o atenție deosebită trebuie acordată din această perspectivă drepturilor procesuale ale persoanelor vătămate, suspectului, inculpatului, martorilor etc.).

Important de menționat în acest context este că deși procedeele probatorii sunt modalitățile legale prin care se obțin mijloacele de probă, și că potrivit doctrinei de specialitate[14], nu există o corelare obligatorie între anumite mijloace de probă și anumite procedee probatorii prin care pot fi obținute acestea, trebuie avut în vedere și că, tot potrivit doctrinei[15], nu se poate obține orice mijloc de probă prin orice procedeu probatoriu. Considerăm importantă această din urmă observație din perspectiva evaluării materialului probator, respectiv al forței probante pe care organul judiciar o va atribui fiecărui mijloc de probă în procesul de evaluare a întreg materialului probator administrat.

Cel de-al doilea aspect important în contextul discuției, cel referitor la modalitatea de apreciere a probelor administrate în procesul penal, are ca temei de drept prevederile art. 103 Cod procedură penală[16], articol având chiar denumirea marginală de aprecierea probelor. Din această perspectivă, sub aspect teoretic, în doctrina de specialitate[17] s-a arătat că valoarea probantă constituie capacitatea probei de a justifica formarea convingerii despre veritatea propoziției probatorii pe care tinde să o dovedească, fiind o proprietate intrinsecă a probei independentă de aprecierea acesteia din urmă.

Deși potrivit prevederilor art. 103 alin. (1) Cod procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, considerăm că aceasta nu înseamnă că în procesul de apreciere al probelor, acestea au aceeași forță probantă, indiferent de momentul procesual în care au fost obținute și mai ales, de procedeul probator care a stat la baza administrării lor.

În speța luată în discuție, s-a reținut ca stare de fapt că la data de yy.03.2023, agentul de poliție A, din cadrul Poliției mun. X, l-a oprit în trafic pe numitul B (fost comandant al Poliției mun. X), cu suspiciunea că s-ar afla sub influența băuturilor alcoolice, împrejurare în care, B l-a sunat pe numitul C (actualul adjunct al șefului Poliției mun. X), solicitându-i să-l determine pe A, aflat în subordinea sa, să nu efectueze procedurile legale în vederea testării cu aparatul alcooltest. În urma intervenției lui C, agentul de poliție A, cu complicitatea colegilor săi D, E și F, agenți de poliție din cadrul Poliției mun. X, a efectuat procedura de testare a alcoolemiei lui B, cu respectarea normelor legale în vigoare, rezultatul obținut cu aparatul alcooltest în urma testării fiind zero.

În următoarele zile, existând unele indicii în sensul că agentul de poliție A, cel care l-a oprit în trafic pe B, și-a îndeplinit obligațiile de serviciu cu nerespectarea prevederilor legale, organele abilitate din cadrul Biroului Control Intern – IPJ X, au demarat unele verificări, în limitele competențelor proprii, iar ca urmare a acestor verificări, la data de yy.04.2023, a fost întocmit de către organele de cercetare penală din cadrul IPJ – X, procesul verbal de sesizare din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. 1 Cod penal, fiind constituit dosarul penal nr. xxxx/P/2023 al Parchetului de pe lângă Judecătoria X. Prin ordonanța organelor de cercetare penală din xx.04.2023 s-a dispus în acest dosar începerea urmării penale in rem, pentru infracțiunea menționată. Ulterior, la xx.05.2023, prin ordonanța procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul X, s-a dispus preluarea dosarului nr. xxxx/P/2023 al Parchetului de pe lângă Judecătoria X, motivat de faptul că în cauză ar fi implicați polițiști din cadrul IPJ X.

În urma efectuării actelor de urmărire penală și a administrării probelor în acest dosar aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul X, prin ordonanța procurorului din xx.01.2024, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de suspectul A (pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție [18], raportat la art. 297 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) Cod penal) și față de suspecții D, E și F, pentru comiterea de către fiecare, a aceleiași infracțiuni, sub forma de participație a complicității.

Anterior ordonanței prin care s-a dispus continuarea urmăririi penale față de acești suspecți, la data de yy.01.2024, prin ordonanța procurorului din dosarul nr. xxxx/P/2023 al Parchetului de pe lângă Tribunalul X, s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la presupuse fapte comise de numiții B și C. Prin aceeași ordonanță s-a dispus declinarea cauzei disjunse, în favoarea D.N.A. – S.T. X, fiind format dosarul penal nr. xxxx/P/2023/d1 pe rolul unității de parchet specializat. În acest dosar, la câteva zile de la ordonanța de disjungere și declinare, prin ordonanța din data de zz.01.2024 s-a dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la săvârșirea infracțiunii de instigare la instigare la abuz în serviciu, prev. de art. 47 Cod penal rap. la art. 297 alin. (l) Cod penal, rap. la art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000.

Prin ordonanța din data de xx.02.2024 s-a dispus efectuarea în continuarea a urmăririi penale față de suspecții B și C (acesta din urmă având funcția de adjunct al șefului Poliției mun. X, cu gradul profesional de comisar-șef de poliție) sub aspectul săvârșii infracțiunii de instigare (imediată pentru C și mediată pentru B) la abuz în serviciu, prevăzută de art. 47 Cod penal raportat la art. 297 alin. l Cod penal, raportat la art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000.

În dosarul nr. xxxx/P/2023/d1 al D.N.A – S.T. X, la data de xx.03.2024 a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de inculpatul C, iar la data de yy.03.2024 a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de inculpatul B. La data de xx.04.2024, în același dosar a fost emis rechizitoriul prin care cei doi inculpați au fost trimiși în judecată, cauza fiind înregistrată în dosarul cu nr. yyyy/xx/2024 al Tribunalului X.

Fiind învestit cu această cauză, judecătorul de cameră preliminară din cadrul tribunalului s-a pronunțat potrivit prevederilor art. 346 Cod procedură penală, prin încheierile din xx.11.2024 și la xx.10.2024 încheieri atacate cu contestație atât de către procuror, cât și de către inculpatul C, fiind astfel învestit completul de cameră preliminară din cadrul curții de apel.

În procedura de cameră preliminară ambii inculpați au formulat cereri și excepții, în procedura prevăzută de art. 344 Cod procedură penală.

Neregularitățile invocate de inculpați, au vizat în principal necompetența organelor de cercetare penală care au efectuat actele procesuale și au administrat probele din dosarul penal nr. xxxx/P/2023/d1, al D.N.A. – S.T. X, în contextul în care, acest dosar penal conține atât actele procesuale și mijloacele de probă administrate ulterior datei de zz.01.2024 (la care a fost dispusă începerea urmăririi penale in rem, cu privire la fapta de care sunt acuzați inculpații B și C), cât și copiile actelor procesuale și mijloacele de probă administrate anterior acestei date, în dosarul penal nr. xxxx/P/2023 al Parchetului de pe lângă Tribunalul X.

De asemenea, în procedura de cameră preliminară s-a invocat și nelegalitatea soluției de disjungere a cauzei, în care au fost cercetați inculpații B și C, din cauza în care au fost cercetați și trimiși în judecată ceilalți participanți la presupusa infracțiune (A, D, E și F), practic participanții la aceeași faptă penală fiind cercetați și trimiși în judecată în dosare diferite, la instanțe de grad diferit.

Deși nu poate fi considerată nelegală, considerăm că această dispoziție de disjungere și declinare a cauzei poate ridica serioase probleme de legalitate a actelor efectuate ori a probelor administrate anterior disjungerii, în special atunci când noul dosar este de competența (materială sau după calitatea persoanei) a altui organ judiciar, în contextul în care, se dorește utilizarea mijloacelor de probă, depuse în copie în noul dosar, dar care au fost administrate în dosarul inițial.

În cazul de față, dispozițiile de disjungere și de declinare au avut ca temei legal prevederile art. 63 alin. (1), art. 46 alin. (1), art. 58 alin. (1) și (2), art. 56 alin. (6) Cod procedură penală, raportat la art. 13 alin. (1) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 43/2002.

Potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002, sunt de competența D.N.A. infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000, dacă, indiferent […] de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către […] ofițeri de poliție […]. Prin urmare, raportat la calitatea de adjunct al șefului Poliției mun. X, cu gradul profesional de comisar-șef de poliție, pe care a avut-o inculpatul C, la data la care se presupune că a comis fapta, în mod corect a apreciat procurorul că parchetul specializat are competența de efectuare a urmăririi penale, raportat la calitatea persoanei vizate și la infracțiunea pentru care acesta este cercetat. Din această perspectivă, dispoziția de declinare a efectuării urmării penale, în favoarea D.N.A. – S.T. X este atât legală, cât și temeinică.

Cu toate acestea, apreciem că nu se impunea disjungerea cauzei cu privire la activitatea infracțională ce ar putea fi imputată numitului C, corelativ cu menținerea cauzei în ceea ce-i privește pe autor și pe complici (persoane care nu atrag competența D.N.A. după calitatea persoanei). Considerăm că o soluție temeinică în acest caz ar fi fost declinarea întregii cauze în favoarea parchetului specializat. Considerăm că disjungerea cauzei nu era obligatorie raportat la Decizia nr. 26/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 15.11.2021, în recurs în interesul legii[19], deoarece pe de o parte, prin această decizie nu se interzice cercetarea ori judecarea și a altor persoane care nu atrag competența parchetului specializat, împreună cu cele care atrag această competență, iar pe de altă parte, decizia respectivă se referă la interpretarea prevederilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, privind Direcția Națională Anticorupție, iar în cauză, competența parchetului specializat a fost atrasă potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G.nr. 43/2002.

În cauză, cercetările au fost efectuate sub aspectul comiterii unei singure infracțiuni de abuz în serviciu, de către mai multe persoane, cu diferite forme de participație (A – în calitate de autor, D, E și F – în calitate de complici, precum și B și C – în calitate de instigatori). Deoarece cercetarea și judecarea împreună a tuturor participanților la comiterea unei infracțiuni este prevăzută de norma procesual penală printre cazurile de reunire facultativă[20] (și nu obligatorie), corelativ, înseamnă că disjungerea cauzei, cu privire la unii dintre participanți nu este nelegală, neaflându-ne în cazurile în care reunirea cauzelor este obligatorie[21].

Cu toate acestea, în ceea ce privește dispoziția de disjungere a cauzei, avem în vedere că, fiind investită cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a prevederilor art. 43 alin. (2) lit. b) Cod procedură penală, instanța de contencios constituțional a statuat prin considerentele deciziei sale[22] că în urma disjungerii cauzelor, potrivit art. 43 alin. (2) lit. b) coroborat cu art. 46 din Codul de procedură penală, fiecare participant la săvârșirea infracțiunii va parcurge toate etapele procesuale prevăzute de dispozițiile Codului de procedură penală, în cadrul cauzei în care are calitatea de parte, beneficiind de toate garanțiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil […]. În mod inerent, în urma disjungerii cauzelor și a aplicării dispozițiilor legale anterior menționate, dosarele penale astfel constituite pot ajunge pe rolul unor organe judiciare diferite, apărând diferențe în privința mijloacelor de probă administrate, precum și a termenelor de administrare a probelor și de parcurgere a etapelor procesului penal.

Așadar, deși procurorul are prerogativa de a stabili strategia după care va efectua sau va supraveghea efectuarea urmăririi penale, sub acest aspect dispoziția de disjungere fiind legală, considerăm că pentru respectarea drepturilor procesuale ale tuturor participanților la comiterea infracțiunii, cu privire la comiterea aceleiași fapte, se impune ca fiecare dintre aceștia să parcurgă toate etapele procesuale (chiar dacă acestea se desfășoară la organe judiciare diferite). Or, etapele procesuale pe care trebuie să le parcurgă fiecare participant la comiterea unei presupuse infracțiuni au legătură directă cu probațiunea administrată în fiecare dintre respectivele cauze.

Singurele mijloace de probă obținute prin procedeele probatorii legale în noul dosar penal format după disjungere, și după începerea urmăririi penale cu privire la presupusa activitate infracțională desfășurată de inculpatul C, sunt declarațiile a șase martori, printre care și ale inculpaților din dosarul inițial (A, D, E și F), declarații luate acestora în această calitate în dosarul disjuns[23]. Toate celelalte mijloace de probă aflate în dosarului de urmărire penală format în urma disjungerii – declarații martori, adrese răspuns, procese-verbale, planșe fotografice, alte înscrisuri, nu au fost obținute ca urmare a unor procedee probatorii efectuate de către organul de urmărire penală competent în prezenta cauză, ci reprezintă doar copii ale mijloacelor probatorii din dosarul penal inițial, dosar din care a fost disjunsă prezenta cauză.

Prin urmare, s-a apreciat de către completul de cameră preliminară că toate aceste mijloace de probă au fost obținute, după sesizarea organului de urmărire penală competent (parchetul specializat după calitatea persoanei inculpatului C), prin efectuarea unor fotocopii ale mijloacelor de probă administrate anterior disjungerii, în dosarul inițial. Or, prin această modalitate de obținere a acestor mijloace probatorii (fotocopierea), acestea nu pot fi avute în vedere, în cauză, decât ca niște înscrisuri și nicidecum ca și mijloacele probatorii de natura celor enumerate de procuror în actul de sesizare (declarații, procese verbale etc.), deoarece nu au fost obținute prin procedeele probatorii specifice (declarațiile nu au fost obținute prin audierea persoanei respective ci prin simpla fotocopiere a declarației dintr-un alt dosar; procesul verbal nu conține constatările personale ale organului de urmărire penală ce l-a întocmit în cauză, ci reprezintă o copie a mijlocului de probă obținut în alt dosar; etc.).

În continuare, în acord cu doctrina recentă în materie[24], considerăm că folosirea în procesul penal, cu titlu de înscrisuri, a copiilor din alte dosare penale (sau civile), poate fi utilă soluționării cauzei atunci când ar fi imposibil de obținut mijlocul de probă respectiv prin intermediul procedeelor probatorii în cauza respectivă (sau când de exemplu, inculpatul solicită administrarea probelor cu astfel de înscrisuri în apărare). Cu toate acestea, forța probantă a acestor înscrisuri nu este aceeași cu cea a mijloacelor de probă obținute prin procedeele probatorii în respectiva cauză (de exemplu, un înscris reprezentând o copie a unei declarații de martor luată într-un alt dosar, nu va avea aceeași forță probantă ca și declarația aceluiași martor luată în cauză, de către organul judiciar competent, prin procedeul probator al audierii persoanei).

Deși între cele două cauze există un ridicat grad de conexitate (fiind vorba despre aceeași faptă de natură penală, comisă de mai multe persoane cu diferite forme de participație), considerăm totuși că urmare a disjungerii și începerii urmăririi penale in rem în cauza nou formată, aceasta a dobândit, cel puțin formal, un caracter autonom față de cauza inițială. Or, din această perspectivă, potrivit Deciziei nr. 119/2020 a Curții Constituționale, anterior menționate, trebuie parcurse pentru fiecare dintre inculpați toate fazele procesului penal, tocmai pentru garantarea drepturilor procesuale ale acestora. Din această perspectivă, considerăm că mijloacele probatorii obținute anterior începerii urmăririi penale cu privire la fapta care constituie acuzația penală în cauză, trebuie mai atent analizate și privite poate chiar cu o oarecare rezervă, atunci când se apreciază asupra capacității lor de a susține acuzația penală adusă inculpaților. Aceste înscrisuri depuse la dosar în copie (înscrisuri întocmite în dosarul inițial, anterior începerii urmăririi penale in rem în dosarul nou format, după disjungere), vor putea fi avute în vedere în cauza disjunsă având forța probantă a mijloacelor de probă prevăzute de art. 198 alin. (1) Cod procedură penală.

Chiar dacă depunerea acestor înscrisuri la dosarul de urmărire penală nu are un caracter nelegal, cu consecința excluderii lor, în considerarea prevederilor art. 346 alin. (5) Cod procedură penală[25], acestea vor putea fi avute în vedere în susținerea acuzațiilor aduse inculpaților doar ca simple înscrisuri (nu ca declarații luate unor persoane audiate în cauză, sau ca procesele verbale încheiate de către organul de cercetare penală în cauză, etc.) și doar în măsura în care, mijloacele de probă originale, aflate în dosarul inițial, în care au fost trimiși în judecată autorul și complicii infracțiunii, nu vor fi excluse în procedura de cameră preliminară de la instanța competentă (dosarul inițial aflându-se în acest caz pe rolul judecătoriei). Considerăm așadar că judecătorul de cameră preliminară din cadrul tribunalului (instanță competentă în primă instanță să judece cauza disjunsă), nu are competența de a se pronunța cu privire la legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în sensul prevederilor art. 342 Cod procedură penală, în dosarul inițial, ci doar la cele administrate și efectuate în dosarul nou format în urma disjungerii. Cu alte cuvinte, mijloacelor de probă obținute în dosarul inițial și depuse în copie în dosarul nou format, vor fi avute în vedere și analizate în dosarul disjuns, atât sub aspectul legalității administrării lor (de către judecătorul de cameră preliminară), cât și ca valoare probatorie (de către instanță), doar ca simple înscrisuri, anterioare sesizării organului de urmărire penală.

Concluzionând cu privire la aceste înscrisuri, raportat la opțiunea procurorului de a dispune disjungerea cauzei pentru presupusa activitate infracțională a instigatorilor, urmată de declinarea acesteia în favoarea parchetului specializat (în loc să dispună declinarea întregii cauze), considerăm că acestea își vor redobândi forța probantă a mijloacelor de probă obținute de organele judiciare competente prin procedeele probatorii folosite în dosarul inițial, doar în situația reunirii celor două cauze pe rolul instanței competente, potrivit prevederilor art. 43 alin. (2) lit. b) Cod procedură penală. Nu în ultimul rând, apreciem că reunirea celor două cauze se impune și pentru buna înfăptuire a actului de justiție, în sensul evitării pronunțării unor soluții divergente referitoare la participanții la comiterea aceleiași fapte de natură penală, de către instanțe diferite.

---