Privire istorică asupra reglementării muncii în dreptul roman

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În ceea ce privește caracterul sinalagmatic al acestui contract, locatorul avea obligația de a plăti prețul convenit pentru lucrarea efectuată, la rândul său, conductorul se obliga să execute lucrarea promisă.

MANDATUM (contractul de mandat)

Contractul de mandat este un alt tip de contract care făcea posibilă prestarea anumitor tipuri de servicii în epoca romana.

Mandatul a îmbrăcat forma unei convenții abia către sfârșitul republicii, în condițiile dezvoltării economiei și diversificării relațiilor de schimb, când aceeași persoană trebuie să‑și apere interesele în același timp în diferite locuri. Lipsind vreme îndelungată de la domiciliu, romanii recurgeau la serviciile altora în scopul administrării unor bunuri sau valorificării unor drepturi. Firește, cei absenți nu puteau utiliza serviciile sclavilor, întrucât aceștia, chiar dacă dispuneau de calitățile intelectuale necesare, nu aveau capacitatea de a sta în justiție, așadar, sarcina administrării unor bunuri era încredințată oamenilor liberi (chiar dezrobiților). ^[15]

Așadar, mandatul reprezenta convenția prin care o persoană numită mandatar se obligă să presteze un serviciu gratuit în folosul altei persoane numită mandant.

Obiectul contractului de mandat consta într‑un fapt material sau într‑un act juridic pe care mandatarul se obligă a‑l înfăptui. Spre deosebire de dreptul modern unde obiectul contractului de mandat este în exclusivitate un act juridic, dreptului roman îi era specific și încheiere unui contract de mandat și pentru săvârșirea unui fapt material. Explicația acestei deosebiri stă în faptul că dreptul modern include executarea unei lucrări determinate în sfera contractului de locațiune, pe când la romani, în funcție de situația socială a celui ce se obligă, executarea unei asemenea lucrări făcea fie obiectul locațiunii, fie obiectul mandatului. ^[16]

Caracterul gratuit al mandatului era un element esențial pentru acest tip de contract. Gratuitatea a fost pusă pe seama relațiilor speciale existente între mandat și mandatar, de regulă bazate pe încredere reciprocă deosebită. Dacă pentru prestarea unui anumit serviciu se incasa o anumită plată, contractul de mandat se recalifica în contractul de locațiune în formula de locatio operarum.

Ca și orice regulă, cea a gratuității mandatului avea și ea o excepție, admițând pentru unele cazuri ca activitatea mandatarului să fie remunerată. Într‑adevăr categoria de merces ca plată echivalentă pentru serviciul prestat nu este specifică contractului de mandat, dar în cazul în care mandatarul primea pentru serviciul prestat un anumit dar cu valoarea materială ca semn de mulțumire, aceasta se considera acceptabil, și nu influența caracterul special al relațiilor stabilite între mandatar și mandant. Spre deosebire de merces, o astfel de „mulțumire” a primit denumirea de honor, de unde ulterior a provenit termenul de onorariu pentru persoanele care practicau profesiile liberale. ^[17]

Mandatul presupune săvârșirea faptului material sau al actului juridic în interesul mandantului. Dacă faptul este săvârșit în interesul mandatarului nu se formează contractul de mandat, ci o simplă convenție fără consecințe juridice.

Contractul de mandat este unul sinalagmatic imperfect, creând de regulă obligații în sarcina mandatarului, iar ca excepție și în sarcina mandantului.

Contractul de mandat se încheia intuitu personae și se întemeia pe încrederea reciprocă a părților. În acest sens, mandatarul era obligat să execute mandatul cu bună credință, fiind răspunzător dacă nu l‑a executat sau l‑a executat în mod necorespunzător.

Mandatarul trebuia să‑l informeze pe mandant despre modul cum a executat mandatul. În acest sens, semnalăm o importantă deosebire între dreptul roman și dreptul modern. În dreptul modern mandatarul este perceput ca un reprezentant. Prin urmare actele pe care le face acesta se consideră că au fost făcute de mandant, adică de cel reprezentat, și tot acesta suportă efectele actului respectiv. În dreptul roman actul producea efecte numai între părțile contractante. De exemplu, în cazul unui contract de vânzare‑cumpărare, dacă cumpărătorul este mandatar, contractul de vânzare‑cumpărare produce efecte juridice în persoana sa. El este cel care devenea proprietarul casei cumpărate și nu mandantul. Trebuia însă ca ulterior mandatarul să transmită proprietatea casei celui care i‑a dat mandat să o cumpere.

De regulă, contractul de mandat se stingea prin ajungere la termen. Efectele sale juridice puteau înceta și prin voința ambelor părți, ca o expresie a principiului simetriei. Ca excepție, contractul de mandat se putea stinge și prin voința uneia dintre părțile contractante, atunci când încrederea dispărea, fie prin revocarea actului de către mandant, fie prin renunțarea mandatarului. Totodată, este important de menționat faptul că mandatarul nu putea renunța la contract într‑un moment nepotrivit, pe motiv că ar putea produce pe această cale pagube pentru mandant. Mandatul se putea stinge și prin moartea uneia dintre părțile contractante, întrucât contractul respectiv se întemeia pe încrederea reciprocă a părților.

CONCLUZII

Concluzionând, susținem ideea promovată de doctrinarii români conform căreia fizionomia instituțiilor juridice romane, perfecțiunea principiilor de drept formulate, cât și nivelul elevat al tehnicii legislative folosite, au făcut din sistemul dreptului roman un important instrument cognitiv, dar și practico‑aplicativ menit să dea concretețe noilor figuri și expresii juridice, având în vedere, în esență, gradul înalt de abstractizare la care ajunsese jurisprudența romană. ^[18]