Privire istorică asupra reglementării muncii în dreptul roman

22 ian. 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 591

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

GENERALITĂȚI

Pe tot parcursul dezvoltării istorice al societății existența omului nu a putut fi concepută fără realizarea de către acesta a unei anumite activități, adică a unei munci. În acest sens a devenit tot mai stringentă necesitatea reglementării raporturilor de muncă apărute. Apariția unor astfel de reglementări reprezintă importanță atât pentru cel care lucrează, cât și pentru cel care este beneficiarul muncii. Primele reglementări scrise care privesc aspectele legate de muncă și de locațiunea muncii le regăsim în dreptul roman. Astfel, romanii au dezvoltat și reglementat raporturile de muncă în cadrul contractului de locațiune.

O definiție a contractului de locațiune în accepțiunea dreptului privat roman o regăsim la doctrinarii Emil Molcuț și Dan Oancea conform cărora locațiunea (locatio conductio) este contractul prin care, în funcție de scopul urmărit, o parte se obligă să procure folosința unui lucru, serviciile sale sau să execute o anumită lucrare, în schimbul prețului pe care cealaltă parte se obligă să‑l plătească. [1]

Conferința națională de Drept Penal al Afacerilor, ediția a VIII-a, ON-LINE

Din această definiție reiese că locațiunea în dreptul roman era de trei tipuri, și anume: locatio rei (locațiunea unui lucru), locatio operarum (locațiunea de serviciu) și locatio operis faciendi ( locațiunea pentru executarea unei lucrări determinate).

Locatio rei constă în transmiterea folosinței unui lucru (teren sau casă) de către proprietarul său unei persoane, pe care în terminologia actuală o numim, după caz, arendaș sau chiriaș, în schimbul prețului pe care acesta se obligă a‑l plăti. Locatio operarum este contractul prin care un om liber își oferă serviciile sale; așa este cazul lucrătorului care se obligă să muncească într‑o mină pentru patronul său, în schimbul unei sume de bani. Locatio operis faciendi, cel de‑al treilea fel de locațiune, este convenția prin care proprietarul unui teren (clientul) se înțelege cu un întreprinzător, pentru ca aceasta din urmă să execute o anumită lucrare (să‑i construiască o casă). [2]

Părțile în cadrul contractului de locatio la romani se numeau locator și conductor. Locator era acea parte din locatio care avea inițiativa contractului, deci în dependență de cele trei tipuri de locație, locator putea fi: proprietarul casei, sclavului sau imobilului ce se închiria; lucrătorul care își oferea serviciile sau clientul, adică proprietarul unui teren care se înțelege cu o persoană numită antreprenor ca să‑i construiască o casă ori să‑i culeagă recolta. Conductor era acea parte din locatio care lua în chirie un anumit bun imobil sau mobil, patronul care angaja un anumit lucrător sau întreprinzătorul care își asuma obligația să construiască o casă sau să efectueze o altă lucrare.

Potrivit doctrinarilor autohtoni Volcinschi Victor și Cojocari Eugenia, elemente distinctive ale locațiunii în dreptul roman sunt următoarele:

consimțământul părților (consensus) – viza atât bunul ce face obiectul închirierii, cât și prețul închirierii, indiferent de forma contractului de locațiune. Dacă părțile au convenit să‑i confere contractului o formă scrisă, aceasta avea valoare pur probatorie.

bunul închiriat – obiectul (rei) trebuia, înainte de toate, să fi fost susceptibil de apropriațiune, de a face obiectul unui patrimoniu și apoi, trebuia să fie un bun cert, determinat.

prețul (merces) purta nume diferențiate după felul locațiunii: chirie, arendă, salariu. Prețul trebuia să fie certum, verum și in numerata pecunia. [3]

LOCATIO REI (locațiunea unui lucru)

Dintre cele trei tipuri de locatio existente în dreptul privat roman, cel mai vechi tip de locațiune este locatio rei, având ca obiect închirierea unui sclav. Ulterior, odată cu expansiunea imperiului s‑a produs o adevărată criză a locuințelor, fapt care a determinat necesitatea instituirii unor noi tipuri de locațiune sub forma închirierii unei case sau arendării unei moșii.

Doctrinarul rus Omelicenco O. menționează pe bună dreptate că esența acestui tip de contract(locatio rei) constă în aceea că locatorul transmite conductorului obiectul contractului în folosință temporară în schimbul unei sume de bani sau a unor obiecte ce treceau la locator cu drept de proprietate. [4]

Un prim element esențial al contractului de locațiune a unui lucru era consimțământul părților contractante cu privire la lucru dat în chirie și la preț. Cel de‑al doilea element esențial al contractului respectiv era obiectul acestuia. În acest sens, ne alăturăm ideilor expuse în doctrina rusă, conform cărora obiect al contractului locatio rei puteau fi bunurile mobile, care nu se includ în categoria bunurilor consumptibile, precum și bunurile imobile. [5] Totodată, este important de menționat că serviciile sclavilor fac obiectul contractului de locațiune a unui lucru, din cauză că sclavul era considerat a fi drept un bun și nu putea presta serviciile ca parte contractanta, ci doar ca obiect a acestuia.

De asemenea, ca element esențial al contractului de locațiune apărea și prețul. Prețul contractului trebuia să fie cert și să constea dintr‑o anumită sumă de bani. Este adevărat că spre sfârșitul epocii clasice, în anumite cazuri s‑a admis ca prețul locațiunii să constea într‑o parte din recoltă și nu în bani. Avem în vedere locatio partiria, unde colonul partiar se obligă să remită proprietarului o parte din fructe, în schimbul pământului primit în folosință. [6]

Videoconferința regională de insolvență Buzău

Locațiunea în formula sa locatio rei reprezintă un contract sinalagmatic, generând obligații contractuale pentru ambele părți. Una dintre cele mai importante obligațiuni ale locatorului, care rezultă însăși din natura contractului, era transmiterea bunului mobil sau imobil către conductor. Transmiterea bunului se făcea prin intermediul tradițiunii. În urma unei astfel de transmiteri a bunului, conductorul devenea un simplu posesor, neavând mijloace proprii de apărare. În cazul existenței tentativelor de tulburare a posesiunii conductorul urma să se adreseze proprietarului bunului, adică locatorului, în vederea asigurării de către acesta din urmă a protecției drepturilor sale.

Locatorul mai avea și obligația de a‑l garanta pe conductor împotriva evicțiunii. Această obligație a locatorului reiese din dreptul conductorului la libera folosire a bunului. Așadar, atunci când conductorul era lipsit de dreptul la libera folosință a lucrului închiriat el dispunea de dreptul de a intenta o acțiune în despăgubire contra locatorului. Astfel, conductorul avea dreptul la despăgubiri în cazul când locatorul vindea casa închiriată, iar în contractul de vânzare‑cumpărare a imobilului nu s‑a prevăzut respectarea contractului de locațiune.

În ceea ce privește conductorul, cea mai importantă obligație a acestuia era plata prețului convenit pentru lucrul primit spre folosință. Acest preț trebuie plătit numai în măsura în care locatorul a procurat folosința lucrului sau serviciilor sale. Dacă la un moment dat locatorul nu‑și îndeplinește obligațiunea sa, chiar și fără vina lui, prețul nu mai trebuie plătit. Altfel spus riscurile sunt pentru locator. [7] O altă obligație a conductorului în cadrul contractului de locațiune era cea de restituire a lucrului pe care l‑a folosit, de regulă, la expirarea termenului fixat în contract. În acest sens, conductorul purta răspundere, pe toată perioada derulării contractului, atât pentru pieirea bunului, cât și pentru orice alte deteriorări aduse lucrului închiriat.

În ceea ce privește stingerea contractului de locatio rei, urmează a fi analizate două situații distincte, și anume: când părțile contractante au prevăzut un termen pentru desființare contractului de locațiune și când un astfel de termen nu a fost stabilit.

Dacă părțile contractante au prevăzut un termen, conform regulii generale, contractul înceta a‑și produce efectele la data prestabilită în contract. Ca excepție acțiunea contractului se prelungea pe un termen nedeterminat prin tacita reconductio, în cazul când conductorul utiliza în continuare bunul mobil sau imobil pus la dispoziția sa, iar locatorul incasa plata. În cazul neîndeplinirii obligațiilor de către una dintre părțile contractului situații, locațiunea putea fi desfăcută și prin voința uneia dintre părți. De asemenea, locațiunea mai putea fi reziliată, iar chiriașul evacuat și în cazul în care proprietarul demonstrează că are nevoie de locuință. [8]

În cazul când în cadrul contractului de locatio rei nu era prevăzut un termen pentru care acesta se încheia, părțile puteau renunța la obligațiile sale contractuale în orice moment. Această formă a locațiunii se considera una inechitabilă, mai ales pentru conductor, care fiind la discreția locatorului putea fi evacuat din locuință sau alungat de pe teren în orice moment.

În ceea ce privește decesul uneia dintre părțile contractante, aceasta nu avea ca efect stingerea contractului. Toate drepturile și obligațiile contractuale erau preluate de moștenitorii celor care au încheiat contractul. Astfel, spre exemplu, odată cu moartea chiriașului locațiunea nu se stingea, urmașii acestuia având dreptul de a folosi locuința până la termenul stabilit în contract.

LOCATIO OPERARUM (locațiunea de serviciu)

O altă formă distinctă a contractului de locațiune care merită a fi analizată este locatio operarum. Prin intermediul lui locatio operarum se închiriau serviciile unui om liber.

Din cele menționate reiese că la romani puteau fi închiriate nu doar bunuri, dar și anumite servicii sau o anumită muncă (locatio conductio operarum). Totodată, în acest caz apare întrebarea logică, dacă era oferită munca sclavului, se consideră ca erau închiriate serviciile acestuia sau acest se lua în chirie ca un bun. [9]

Într‑adevăr, spre sfârșitul republicii, când viața economică s‑a dezvoltat și s‑a diversificat extrem de rapid, forța de muncă necesară în cele mai variate domenii era asigurată de milioane de sclavi, care munceau în mine, cariere de piatră, construcții arhitectonice etc. Desigur că nu oricine dispunea de sclavi calificați să muncească în toate domeniile de activitate, dar această dificultate putea fi înlăturată prin închirierea serviciilor sclavului altuia; această operațiune juridică însă nu făcea obiectul unei locațiuni de servicii ci a unei locațiuni a lucrului, căci sclavul era asimilat lucrurilor. [10]

Analiza juridică a contractului de locatio operarum nu poate fi făcută fără a fi analizate cele trei elemente esențiale ale acestui contract: consimțământul, obiectul și prețul.

Consimțământul părților în cadrul contractului de locatio operarum poartă mai mult un caracter formal, aceasta datorându‑se diferenței enorme a situației economice a celui care prestează efectiv muncă și cel care este beneficiarul nemijlocit al acestei munci.

Obiectul acestui tip de contract consta în serviciile pe care omul liber se obliga sa le presteze în favoarea conductorului. Condiția obligatorie pentru obiectul contractului de locatio operarum consta în faptul că doar munca fizică putea fi angajată în această formă. Serviciile prestate de anumite categorii de persoane, cu o anumită calificare și de o anumită condiție socială (avocați, medici, profesori) nu făceau obiectul locațiunii de servicii, ci al contractului de mandat, deoarece la romani munca intelectuală era considerată a fi superioară celei fizice și, drept consecință, nu putea fi valorificată în forme juridice proprii muncii fizice. [11]

De regulă, contractul de locatio operarum se încheia pentru îndeplinirea lucrărilor casnice de zi cu zi, care nu necesitau cunoștințe sau abilități speciale, totodată, fiind importantă în acest sens, îndeplinirea acestor lucrări personal de către cel care apărea nemijlocit ca parte contractantă (locator operarum). [12]

Prețul contractului de locatio operarum nu era de fiecare dată iustum. Aceasta se datora faptului că clasa dominanta, profitând de poziția sa socială, contracta serviciile oamenilor liberi la prețuri mai mici decât valoarea reală a muncii prestate.

Contractul de locatio operarum putea fi încheiat cu sau fără indicarea termenului acestuia. În cazul în care în contract nu era prevăzut termenul pentru care acesta a fost încheiat, fiecare dintre părțile contractante putea purcede la rezilierea unilaterală a contractului. [13]

Principala obligație a locatorului în baza contractului de locatio operarum era prestarea personală a serviciilor contractate pe toată durata contractului, iar principala obligație a conductorului‑ plata prețului corespunzător postnumerando. În cazul în care locatorul din motive de sănătate sau din alte motive nu putea îndeplini obligațiile asumate, el pierdea și dreptul la remunerație. Dacă totuși locatorul putea presta serviciile contractate (și în tot acest răstimp nu muncea în altă parte), dar din motive independente de voința acestuia conductorul nu beneficia de ele, el își păstră dreptul la remunerație stabilit în contract. [14]

LOCATIO OPERIS FACIENDI(locațiunea pentru executarea unei lucrări determinate)

O altă formă a contractului de locațiune specifică dreptului roman a fost locatio operis faciendi, formă prin care o persoană se obliga să execute o lucrare determinată în interesul altei persoane contra unui preț. Acest tip de contract corespunde astăzi contractului de antrepriză.

Se putea vorbi despre contractul de locațiune în formula de locatio operis faciendi doar în cazul în care contractându‑se confecționarea unui lucru locatorul a asigurat conductorul cu materialul necesar execuției. În cazul în care conductorul executa lucrarea cu propriile materiale, atunci suntem în prezența unui contract de emptio‑venditio și nu a unui contract de locatio operis faciendi, pe motiv că se transferă nu doar munca ci și proprietatea asupra materialelor încorporate.

Locatio operis faciendi este un contract consensual, sinalagmatic și oneros. În cazul acestui tip de locațiune consimțământul nu prezintă aspecte speciale.


* Articolul este extras din volumul Conferinței internaționale „Procesul civil și executarea silită. De la clasic la modern”, Târgu Mureș, Ed. Universul Juridic, 2019.

[1] Molcuț E. și Oancea D. Drept roman, București: casa de editură și presă „Șansa” – S. R. L., 1995, p. 280.

[2] IbIdem, p. 281.

[3] Volcinschi V. și Cojocari E. Drept privat roman, Chișinău: Business‑Elita, 2006, p. 170‑171.

[4] Омельченко О. Римское право: Учебник, издание второе. Москва: ТОН — Остожье, 2000, стр. 101.

[5] Пашаева О. Римское право:Краткий курс лекций, издание второе. Москва: Юрайт, 2013, стр. 119.

[6] Tomulescu C. Drept privat roman, București: Universitatea din București, Facultatea de Drept., 1973, p. 298 apud Molcuț E. și Oancea D. op. cit., p. 282.

[7] Volcinschi V. și Cojocari E. op. cit., p. 171.

[8] Максимов В. и Желонкин С. Римское право: Учебное пособие, . Москва: Юстицинформ, 2019, стр. 142.

[9] Афонасин Е. Казусы римского права: учебное пособие, Новосибирск: РИНЦ НГУ, 2014, стр. 159.

[10] Molcuț E. și Oancea D. op. cit., p. 285.

[11] Mara I. Contractul individual de muncă și convenția civilă de prestări servicii, București: Wolters Kluwer, 2009, p. 15.

[12] Кудинов О. Введение в римское право: учебное пособие, издание третие. Москва: ИТК — Дашков и К, 2012, стр. 185.

[13] Ворникова Ю. et al. Римское право: вопросы и ответы. Санкт‑Петербург:СПбУУЭ, 2012, стр. 19. (Prin formula et al. sunt subsituiți autorii Паю Л., Суханинская А., Файберг К. под редакцией Кабанова А.).

[14] Кудинов О. op. cit., стр. 185.

Privire istorică asupra reglementării muncii în dreptul roman was last modified: ianuarie 22nd, 2020 by Tatiana Mihailov

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter