Principiul universalității în incriminarea infracțiunilor de genocid, crimelor de război, crimelor împotriva umanității

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Introducere

Apariția și dezvoltarea conflictului militar din Ucraina a pus statele lumii și în primul rând pe cele Europa în fața unor opțiuni de răspuns impuse de realități a căror gestionare erau la finalul anului 2021, în plină pandemie, greu de prevăzut. Vecinătatea României – ca și a altor state est europene – cu Ucraina și evoluția conflictului în apropierea graniței țării noastre a reclamat realizarea, într-un timp scurt, a unui efort decizional concretizat în plan politic-legislativ care să reglementeze răspunsul statului Român la această criză pe coordonate umanitare, economice, militare, de ordine publică.

Ministerul Public Român este implicat în această evoluție din perspectiva gestionării – în parte – a fenomenului infracțional care se manifestă în Ucraina în formele de maximă gravitate a crimelor  internaționale – genocidul, crimele de război și crimele împotriva umanității. Aceste infracțiuni au devenit, pe măsură ce mass-media are acces la teatrul de război ucrainian, locuri comune în conștiința publică națională. Pe de altă parte, mass-media relatează tot mai frecvent activitatea parchetelor din diverse state sau structuri internaționale care cercetează aceste fapte. La 23 mai 2022 primul soldat rus care a fost judecat pentru crime de război a fost condamnat la pedeapsa detenției pe viață de o instanță ucraineană. La 31 mai 2022 6 state ale Europei participau la o echipă comună de anchetă alături de Ucraina^[1] sub coordonarea Eurojust și a Rețelei pentru Genocid^[2]. Efortul internațional de cooperare desfășurat de unele state europene, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Curtea Penală Internațională, pentru cercetarea acestor infracțiuni este de asemenea, din ce în ce mai vizibil.

În raportul intitulat „Key factors for successful investigations and prosecutions of core international crimes” lansat de Eurojust la 23 mai 2022^[3], organismul european de combatere a criminalității menționează: „Statele membre au nevoie să adopte un cadru procedural flexibil care să permită autorităților naționale să acuze pe baza principiului universalității sau a competenței extrateritoriale. Statele membre trebuie să fie apte a cerceta cetățeni străini care săvârșesc infracțiuni în afara teritoriului național. În practică, majoritatea statelor membre aplică o anumită formă de jurisdicție extrateritorială pentru aceste infracțiuni.

Cu toate acestea, ele aplică condiții, cum ar fi: prezența sau reședința unui presupus făptuitor pe teritoriul statului membru, dubla incriminare sau ratificare a Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale (CPI) de către statul în care s-au produs crimele sau statul în care suspectul are naționalitatea sau avizul Ministerului Justiției, Procurorului General sau altui oficial pentru să deschiderea unui dosar. Acolo unde se aplică condiții, ele pot împiedica arestarea suspecților sau deschiderea unui caz în situația săvârșirii crimelor internaționale.

Statele membre ar trebui, de asemenea, să se asigure că cadrul lor procesual penal facilitează utilizarea anchetei structurale^[4]. O anchetă structurală permite autorităților naționale să colecteze informații și adună dovezi înainte ca un suspect să fie identificat. Ea se concentrează pe aspecte generale și structurale ale situației în cauză, în loc de un incident individual sau un anume făptuitor. În primul rând  ea caută adună dovezi privind elementele contextuale ale infracțiunii și structuri sau grupuri de potențiali autori care operează în acest context”^[5].

Rolul prezentului articol este de a analiza succint cadrul legal al reglementărilor interne și internaționale care permit efectuarea de cercetări la nivel național pentru infracțiuni de o gravitate extremă care au o vădită componentă extrateritorială sau internațională. Fără a emite pretenția de a avea un caracter exhaustiv, credem că analiza noastră va potența feedback-ul pe care România ar putea și va trebui să îl aibă în fața acestui fenomen infracțional, din perspectiva reglementării competenței organelor judiciare din țara noastră față de acesta. Evident, este doar o chestiune de timp momentul când un cetățean ucrainean sau cu o altă cetățenie decât cea română se va adresa organelor judiciare din țara noastră cu un denunț sau o plângere pentru crimele comise de armata Rusiei în Ucraina. Întrebarea de la care am pornit este care sunt reglementările naționale și internaționale aplicabile care permit statelor Uniunii Europene, Statelor Unite ale Americii, altor state ale lumii, să cerceteze și să judece infracțiuni care reprezintă atrocități față de care este imposibil să rămâi impasibil.

 II. Sisteme de incriminare a crimelor internaționale

1. Dreptul internațional

Perspectiva dreptului internațional este cea care determină în fapt limitele acceptate ale jurisdicțiilor naționale. O prezentăm pe aceasta în primul rând deoarece ea își găsește corespondent în dreptul penal național, sub forma regulilor sau principiilor de maximă generalitate formulate de dreptul internațional:

– teritorialitatea: prevede competența asupra faptelor comise pe teritoriul național sau în spațiile asimilate precum navele sau aeronavele sub pavilion național,

– personalitatea: competența asupra infracțiunilor comise de cetățenii proprii (personalitatea activă) sau asupra cetățenilor proprii (personalitatea pasivă),

– protejarea interesului național: când prin infracțiunea comisă se lezează interesele satului, regulă care reprezintă în fapt o particularizare a personalității pasive,

– universalitatea: când statul este competent a cerceta anumite categorii de infracțiuni indiferent de naționalitatea autorului sau persoanei vătămate, și cel puțin la nivel teoretic fără alte condiții, decât săvârșirea unor infracțiuni a căror gravitate să necesite intervenția energică a Legii penale, indiferent de naționalitatea autorului sau persoanei vătămate, locul comiterii faptelor etc.

Principiul universalității implică o competență extrateritorială și extra personală a statelor, asupra unor infracțiuni care nu au legătură nici cu teritoriul și uneori nici cu cetățenii săi.  El a fost definit în literatura de specialitate ca „aptitudinea statelor de a urmări și judeca fapte comise în străinătate care nu sunt legate de forum prin cetățenia celui investigat sau a victimei, nici prin vătămarea intereselor statului respectiv”^[6]. El privește infracțiunile de o gravitate extremă precum genocidul, crimele de război și crimele împotriva umanității^[7]. Evident, în plan social, o asemenea regulă reprezintă un mecanism de control menit a descuraja și preveni săvârșirea crimelor internaționale prin creșterea șanselor de urmărire și condamnare a autorilor acestora oriunde s-ar afla aceștia.

El s-a concretizat în unele state de o manieră care le permite să efectueze urmărirea penală și judecata la nivel național a crimelor de război, genocidului, crimelor împotriva umanității, comise de cetățenii proprii sau de străini care se află pe teritoriul lor fără alte  condiții, iar în altele cu introducerea unor condiții care reduc mult din conținutul acestui principiu, precum prezența de bună voie a autorului pe teritoriul național.

O asemenea abordare a permis apariția, în prima categorie de state, a unor organe judiciare specializate în cercetarea crimelor internaționale, fie la nivelul structurilor de poliție, fie la cel al Ministerului Public, dar și a unei practici judiciare naționale care poate constitui la nevoie un util reper jurisprudențial. De altfel Strategia Rețelei pentru Genocid a Eurojust prevede „La nivel național și, într-o oarecare măsură, la nivelul UE ar trebui adoptate o serie de măsuri concrete pentru a permite statelor membre să instituie sau să dezvolte și mai mult unitățile specializate (în cercetarea crimelor internaționale)”^[8].

În cea de-a doua categorie de state, aplicarea dreptului procesual comun a condus în general la un număr redus de cauze de acest tip, limitate la cetățenii proprii care au comis asemenea fapte în afara teritoriului național și aproape niciodată a unor cetățeni străini depistați pe teritoriul național sau la incriminarea unor infracțiuni adiacente precum cele de terorism^[9] sau crimă organizată, care au un alt regim sancționator și care, evident, sunt prescriptibile.

O abordare particulară și mult mai largă a principiului universalității găsim în dreptul islamic, unde principiul universalității are un puternic sens teocratic care pornește de la premisa unicei divinități^[10] care oferă omului regulile după care trebuie să trăiască; el nu privește doar reprimarea unor categorii de infracțiuni: „sistemul internațional islamic nu este definit de principiul suveranității și teritorialității, ci sub cel al conceptului unei teritoriu unic al lumii. (…) Sub legea islamică internațională activitățile omenești sunt privite sub o jurisdicție universală, chiar dacă lumea este divizată practic în mai multe state”^[11]. Această viziune este de menționat fiindcă este prezentă în peisajul doctrinar și reprezintă o manifestare a valențelor sacre ale dreptului, autorul neavând cunoștință despre particularizarea sa prin reprimarea crimelor internaționale în spațiul juridic de inspirație islamică pe această bază.

2. Dreptul național

Codul penal român particularizează și adaptează aceste reguli la specificul nostru național. Astfel, potrivit art. 8 Cod penal intitulat „Teritorialitatea legii penale”, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României definit ca întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian, cuprinse între frontierele de stat. În egală măsură, prin infracțiune săvârșită pe teritoriul României se înțelege orice infracțiune comisă pe teritoriu sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România [alin. (3)]. De asemenea, infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii. Evident, textul nu este aplicabil infracțiunilor săvârșite în Ucraina.

Articolul 9 Cod penal, intitulat „personalitatea legii penale”, prevede că legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean Român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani [(alin. (1)]. În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită (chiar dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat [(alin. (2)]. Textul își găsește aplicabilitate dacă cetățenii Români sunt implicați în săvârșirea infracțiunilor în discuție pe teritoriul Ucrainei.

Legea penală română se aplică, conform art. 10 Cod penal – „realitatea legii penale” –, infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, contra statului român, contra unui cetățean român ori a unei persoane juridice române, dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis. Textul își găsește aplicabilitate dacă România, cetățenii Români ori persoane juridice Române sunt vătămați de infracțiunile săvârșite pe teritoriul ucrainian, iar fapta nu este cercetată în această țară. El are drept scop asigurarea protecției cetățenilor Români prin intermediul legii penale, atunci când celelalte mijloace – protecția consulară, de ordine publică^[12] etc.

Legea penală română se aplică și altor infracțiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie^[13], care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:

a) s-a săvârșit o infracțiune pe care statul român și-a asumat obligația să o reprime în temeiul unui tratat internațional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă. După cum vom arăta mai jos, această condiție este îndeplinită pentru unele infracțiuni grave – inclusiv cele comise pe teritoriul Ucrainei de la 24 februarie 2022.

b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului și aceasta a fost refuzată – universalitatea legii penale, reglementată de art. 11 Cod penal.

Ipoteza descrisă de art. 11 are drept condiții esențiale în raport de fenomenul infracțional din Ucraina, în primul rând ca România să aibă obligația de a reprima infracțiunea în temeiul unui tratat internațional, iar în al doilea rând ca autorul – străin sau apatrid – să  se afle de bunăvoie pe teritoriul României. Evident, cea de-a doua condiție este imposibil de îndeplinit în condițiile conflictului din Ucraina,  ceea ce face textul absolut inaplicabil raportat la situația din Ucraina.

II.3 Reglementări juridice internaționale la care România este parte care prevăd principiul universalității

Ideea de tragere la răspundere a persoanelor vinovate de crime de război de către instanțe internaționale sau state care nu au o legătură directă cu naționalitatea făptuitorului ori victimei nu este nouă: în art. 227-229 din Tratatul de la Versailles^[14] este stabilită atât competența unor instanțe internaționale cât și a unora naționale pentru judecarea criminalilor de război: „Puterile Aliate și Asociate acuză public pe Willhelm al II-lea de Hohenzollern, fost împărat german, pentru o infracțiune supremă împotriva moralei internaționale și caracterului sacru al tratatelor. Se va constitui un tribunal special pentru a-l judeca pe acuzat, asigurându-i garanțiile esențiale privind dreptul la apărare. Acesta va fi compus din cinci judecători, câte unul numit de fiecare dintre următoarele puteri și anume: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia.

În decizia sa, tribunalul va fi condus de către cele mai înalte motive ale politicii internaționale, în vederea justificării obligațiilor solemne asumate prin angajamentele internaționale și validarea moralității internaționale.

Va fi de datoria lui să stabilească pedeapsa pe care o consideră necesar a fi pronunțată. Puterile Aliate și Asociate vor adresa o resolicitare Guvernului Olandei în vederea predării fostului Împărat pentru ca el să poată fi judecat (art. 227).

Guvernul german recunoaște dreptul Puterilor Aliate și Asociate să aducă în fața tribunalelor militare persoane acuzate de săvârșirea faptelor în încălcarea legilor și obiceiurilor războiului. Dacă vor fi găsite vinovate, aceste persoane va fi condamnat la pedepsele prevăzute de lege (art. 228).

Persoanele vinovate de fapte penale împotriva resortisanților uneia dintre Puterile Aliate și Asociate vor fi aduse în fața tribunalelor militare ale acelei Puteri. Persoanele vinovate de fapte penale împotriva resortisanților a mai mult de una dintre Puterile Aliate și Asociate vor fi aduse în fața tribunalelor militare compuse din membri ai tribunalelor militare ale Puterilor interesate.

În fiecare caz, acuzatul va avea dreptul să-și numească propriul avocat” (art. 229).

Instrumentele juridice internaționale moderne la care România este parte și care obligă statul Român să cerceteze alte infracțiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, dând un înțeles mai larg principiului universalității decât în Codul Penal Român, sunt:

– Protocolul Adițional nr. 1 din 10 iunie 1977 la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale prevede în art. 7 pct. 4: „Nici o condamnare nu va fi pronunțată și nici o pedeapsă nu va fi executată împotriva unei persoane recunoscută vinovată de o infracțiune comisă în legătură cu conflictul armat, dacă aceasta nu are loc în baza unei sentințe prealabile dată de un tribunal imparțial și constituit legal, care să se conformeze principiilor general recunoscute ale unei proceduri judiciare normale cuprinzând următoarele garanții: (…)”, iar la punctul 7 al aceluiași articol: „pentru ca să nu existe nicio îndoială în ceea ce privește urmărirea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război sau de crime împotriva umanității, vor fi aplicate următoarele principii:   

a) persoanele care sunt acuzate de astfel de crime vor fi deferite urmăririi și judecării, în conformitate cu normele de drept internațional aplicabil;

b) oricărei persoane care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în baza Convențiilor sau a prezentului Protocol i se va acorda tratamentul prevăzut de către prezentul articol, indiferent dacă presupusele crime de care este acuzată constituie sau nu încălcări grave la Convenții sau la prezentul Protocol”.

Textul literei c) indică preeminența dreptului internațional față de cel național în reprimarea acestor infracțiuni și totodată obligația statelor părți de a o realiza și la nivel național.

– Convenția din 16 decembrie 1970 pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor^[15]. Documentul prevede în art. 4 că orice stat contractant va lua măsurile necesare pentru a stabili competența sa jurisdicțională în ceea ce privește infracțiunea, precum și orice act de violență îndreptat împotriva pasagerilor sau echipajului și comis de autorul prezumat al infracțiunii în legătură directa cu aceasta, în următoarele cazuri:

a) dacă infracțiunea este săvârșită la bordul unei aeronave înmatriculate în acest stat;

b) dacă aeronava la bordul căreia s-a săvârșit infracțiunea aterizează pe teritoriul sau având încă la bord pe autorul prezumat al infracțiunii;

c) dacă infracțiunea este săvârșită la bordul unei aeronave închiriate fără echipajul unei persoane care își are sediul principal în exploatare sau, în lipsa, reședința sa permanentă în acel stat.

Alineatul 2 prevede că orice stat contractant va lua de asemenea măsurile necesare pentru a stabili competența sa jurisdicțională în ceea ce privește infracțiunea, în cazul în care autorul prezumat al infracțiunii se găsește pe teritoriul sau și când statul respectiv nu-l extrădează conform art. 8 unuia dintre statele menționate în paragraful 1 al prezentului articol.

Din interpretarea literală a literei b din alineatul 1 constatăm că nu este necesar ca autorul prezumat al infracțiunii să se afle de bună voie pe teritoriul național. Articolul 121 din Codul aerian, care pedepsește cu închisoare de la 7 la 18 ani și interzicerea unor drepturi preluarea fără drept a unei aeronave în serviciu, prin orice mijloace, precum și exercitarea fără drept, prin orice mijloace, a controlului asupra aeronavei, care concretizează obligația descrisă în alineatul 1 al articolului 4 din Convenție, nu prevede nicio condiție pentru subiectul activ al infracțiunii și nici pentru locul comiterii infracțiunii, ci doar să se afle pe teritoriul național.

– Convenția din 23 septembrie 1971 pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile^[16] conține o regulă similară, printre cele stabilite pentru exercitarea jurisdicției în vederea efectuării urmăririi penale și judecării infracțiunilor care fac obiectul său, în art. 5, paragr. 1 lit. a)-d). Acesta prevede pentru fiecare stat contractant obligația de a lua măsurile necesare pentru stabilirea competentei sale, în scopul anchetării infracțiunilor, în următoarele cazuri:

a) dacă infracțiunea este săvârșită pe teritoriul acestui stat,

b) dacă infracțiunea este săvârșită împotriva sau la bordul unei aeronave înmatriculate în acest stat,

e) dacă aeronava la bordul căreia s-a comis infracțiunea aterizează pe teritoriul său și autorul prezumat al infracțiunii se afla încă la bord,

d) dacă infracțiunea este săvârșită împotriva sau la bordul unei aeronave închiriate fără echipaj unei persoane care are sediul principal al activității sale sau, în lipsă, reședința sa permanentă în acest stat.

Nici în situația prevăzută la litera d) nu există condiții suplimentare.

– Convenția Internațională din 19 decembrie 1979 contra luării de ostatici^[17] prevede în art. 5 regulile de competență referitoare la cercetarea și judecarea luării de ostatici stabilind în alineatul 1 obligația  statelor părți de a lua măsurile necesare pentru a-si stabili competența de a judeca infracțiunile prevăzute la art. 1, care sunt comise:

a) pe teritoriul sau la bordul unei nave sau al unei aeronave înmatriculate în acel stat,

b) de către unul dintre resortisanții săi sau, dacă acel stat consideră indicat, de către apatrizii care au reședința obișnuită pe teritoriul său,

c) pentru a-l constrânge să îndeplinească un act oarecare sau să se abțină de la un asemenea act,

d) împotriva unui ostatic care este resortisantul acelui stat, când acesta consideră indicat.

De asemenea, alineatul 2 al aceluiași articol  prevede că orice stat parte ia masurile necesare pentru a-si stabili competența de a judeca infracțiunile prevăzute la art. 1 în cazul în care autorul prezumat al infracțiunii se află pe teritoriul său și dacă statul nu-l extrădează unuia dintre statele vizate la paragr. 1 al prezentului articol. Alineatul 2 nu introduce condiții referitoare la modalitatea în care se află pe teritoriul său autorul.

O regulă similară este prevăzută de art. 8 alin. 4 din Convenția din 3 martie 1980 privind protecția fizică a materialelor nucleare^[18], art. 5 alin. 2 din Convenția din 10 decembrie 1984 împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante^[19], art. 4 alin. 2 din Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 20 decembrie 1988^[20] privind promovarea cooperării între părți, astfel încât ele să poată combate cu mai mare eficacitate diversele aspecte ale traficului ilicit cu stupefiante și substanțe psihotrope, care au o amploare internațională.

– Convenția din 10 martie 1988 pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței navigației maritime^[21] prevede în art. 6 alin. (4) aceeași regulă, dar și obligația statului parte de a lua măsurile necesare stabilirii competenței sale urmărind atribuirea jurisdicției asupra infracțiunilor prevăzute în art. 3 când infracțiunea este săvârșită:

a) împotriva sau la bordul unei nave arborând, în momentul producerii infracțiunii, pavilionul acestui stat (principiul personalității), sau

b) pe teritoriul acestui stat, inclusiv marea sa teritorială (principiul teritorialității), sau

c) de către un cetățean al acestui stat (principiul personalității) – alineatul 1.

Alineatul 2 stabilește și o competență facultativă care adaugă la regulile amintite permițând statelor părți posibilitatea să-și stabilească competența asupra oricăreia dintre aceste infracțiuni:

a) când este comisă de o persoană apatridă cu reședința obișnuită în acest stat, sau

b) când, în cursul săvârșirii sale, un cetățean al acestui stat este reținut, amenințat, rănit sau ucis, sau

c) când ea este comisă în scopul constrângerii acestui stat de a săvârși un act oarecare sau să se abțină.

Textul introduce posibilitatea cercetării și judecării apatrizilor, dar și a străinilor ori apatrizilor care săvârșesc infracțiunile în scopul determinării unei acțiuni/inacțiuni a statului respectiv. O regulă similară se regăsește în art. 10 alin. (2) lit. c) din Convenția din 9 decembrie 1994 privind securitatea personalului Națiunilor Unite și a celui asociat^[22].

– Statutul din 17 iulie 1998 de la Roma al Curții Penale Internaționale^[23] prevede referitor la competență – în art. 12 – că un stat care devine parte la statut recunoaște prin aceasta competența Curții cu privire la crimele prevăzute la art. 5 – genocid, crime de război, crime împotriva umanității, crima de agresiune. În cazurile prevăzute la art. 13 lit. a) sau c) Curtea poate să își exercite competența dacă unul dintre statele menționate la lit. a) sau b) ale prezentului paragraf sau ambele state sunt părți la prezentul statut ori au recunoscut competența Curții conform paragrafului 3, respectiv:

a) statul pe teritoriul căruia comportamentul în cauză s-a produs sau, în cazul în care crima a fost comisă la bordul unei nave ori aeronave, statul pavilionului ori statul de înmatriculare;

b) statul căruia persoana acuzată de crime îi este resortisant (alin. 2).

Dacă recunoașterea competentei Curții de către un stat care nu este parte la Statut este necesară potrivit dispozițiilor paragrafului 2, acest stat poate, prin declarație depusă la grefier, să consimtă ca față de crima în discuție Curtea să își exercite competența. Statul care a recunoscut competența Curții cooperează cu aceasta fără întârziere și fără excepție, conform cap. IX (alin. 3).

Potrivit art. 13, intitulat „Exercitarea competenței”, Curtea poate să își exercite competența față de crimele prevăzute la art. 5, conform dispozițiilor Statutului:

a) dacă o faptă în care una sau mai multe dintre aceste crime par să fi fost comise este deferită procurorului de către un stat parte, cum este prevăzut la art. 14,

b) dacă o faptă în care una sau mai multe dintre aceste crime par să fi fost comise este deferită procurorului de Consiliul de Securitate care acționează în baza cap. VII al Cartei Națiunilor Unite; sau

c) dacă procurorul a deschis o ancheta cu privire la crima în discuție, în baza art. 15.

Este de menționat aici că sunt numai 123 state părți ale Statutul de la Roma, iar Curtea are o jurisdicție limitată la situațiile care implică infracțiuni săvârșite:

1) de către un resortisant al unui stat parte,

2) pe teritoriul unui stat parte,

3) sau dacă situația respectivă a fost sesizată în mod special Tribunalului de către Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite,

4) în condițiile când un stat a acceptat în mod expres exercitarea competenței de către Curte cu privire la o anumită acestea,

5) după data intrării în vigoare a Statutului, 01.07.2002.

Restul infracțiunilor sunt de competența instanțelor și parchetelor naționale.

Având în vedere această complementaritate Strategia recomandă adaptarea sistemelor naționale de justiție penală ale statelor membre la obligațiile lor în temeiul tratatelor internaționale și al dreptului internațional cutumiar, considerând că „fără actualizarea legislației naționale, cercetările și urmăririle penale sunt mai puțin eficiente, iar cooperarea între statele membre este, de asemenea, împiedicată. De exemplu, un stat membru ar putea solicita cooperarea mutuală pentru crime împotriva umanității, în timp ce statul membru căruia i se adresează solicitarea nu ar putea executa cererea din cauza lipsei acestor crime în Codul său penal. În schimb, insuficienta transpunere poate duce la inițierea unor procese pentru crime cu grad mai scăzut de gravitate, cum ar fi crima. Prin urmare, procesele pot, la rândul lor, să fie restricționate de obstacole cum ar fi termenele de prescripție sau lipsa de competență extrateritorială”^[24].

Reguli similare, dar care nu au acuratețea celor din Statutul de la Roma, se regăsesc în art. 1 alin. (1), (3) din Statutul Tribunalului Special pentru Sierra Leone^[25].

– Statutul Mecanismului Internațional Rezidual al Tribunalelor Penale pentru Rwanda si fosta Iugoslavie^[26],  reglementat în anexa 1 din rezoluția 1966/2010 a Consiliului de Securitate al O.N.U. prevede de asemenea o procedură prin care Mecanismul art. 1 alin. 2 din Statut, Mecanismul poate solicita în mod oficial instanțelor naționale să-și decline competența în conformitate cu Statutul și cu Regulile de procedură și de probă ale Mecanismului (art. 5) în favoarea sa, dar și una prin care Mecanismul are în același timp competența și obligația de a  depune toate eforturile pentru a trimite cauzele care implică persoane prevăzute de paragraful 3 al art. 1 din Statut – alte persoane care au comis crime internaționale – autorităților unui stat, precum și competența de a sesiza cazurile care implică persoane reglementate de paragraful 4 al art. 1 din statut – persoanele care afectează îndeplinirea actului de justiție sau depun mărturie mincinoasă.

După confirmarea unui rechizitoriu și înainte de începerea judecății, indiferent dacă acuzatul se află sau nu în custodia Mecanismului, Președintele poate desemna o Cameră de primă instanță care va stabili dacă dosarul trebuie înaintat autorităților unui stat:

– pe teritoriul căruia a fost comisă infracțiunea sau

– în care a fost arestat învinuitul sau

– care are jurisdicție și este dispus și pregătit în mod adecvat să accepte un astfel de dosar, astfel încât autoritățile respective să îl trimită imediat instanței competente pentru judecată. Nu sunt necesare alte condiții pentru ca judecata să se desfășoare în aceste state, iar posibilitatea de a judeca o persoană arestată pe teritoriul său ori una care nu are nici măcar această legătură cu statul care judecă reprezintă expresia voinței pe care statul respectiv îl are pentru reprimarea acestor infracțiuni.

III. Concluzii și propuneri de lege ferenda

Natura și gravitatea crimelor internaționale, mai ales amploarea fără precedent pe care o cunoaște acest fenomen pe fondul războiului din Ucraina aduce în atenția noastră necesitatea adaptării organelor judiciare din România la dimensiunile acestuia, mai ales în condițiile existenței unui număr uriaș de persoane cu cetățenie ucraineană care tranzitează România sau se stabilesc la noi și care pot fi cel puțin persoane vătămate sau martori ale infracțiunilor internaționale.

În anul 2022 România a făcut deja un pas important în cercetarea crimelor internaționale fără ca autorul să fie prezent pe teritoriul României și fără ca autorul ori victima să aibă o legătură legală cu țara noastră: art. 5 din Legea nr. 44/2022 privind cooperarea judiciară dintre România și Curtea Penală Internațională^[27] reglementează procedura de rezolvare a cererii de arestare provizorie formulată de Curtea Penală Internațională, art. 6 procedura soluționării cererii de predare formulată de către Curtea Penală Internațională, potrivit Statutului, în vederea efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse privative de libertate, art. 9 reglementează cererea de identificare a unor persoane sau bunuri, art. 10 obținerea de probe, inclusiv de declarații și transmiterea de probe, inclusiv expertize și rapoarte, art. 11 audierea persoanelor care fac obiectul unei anchete sau urmăriri penale, art. 14 procedura de soluționare a cererii adresată autorităților române de a face cercetări la fața locului, în special exhumarea și examinarea de cadavre în gropi comune, art. 12 efectuarea de percheziții etc.

Toate procedurile și probele vizează persoane bănuite, cercetate sau judecate pentru comiterea unor crime internaționale de competența Curții. Dispozițiile legale care reglementează aceste proceduri nu prevăd însă nici una din condițiile enunțate de art. 10 Cod penal cu privire la persoanele respective. Legea nr. 44/2022 marchează din această perspectivă în opinia noastră o extindere și o reinterpretare a principiului universalității.

Din perspectiva imperativului cercetării unor infracțiuni de o gravitate extremă, dacă avem în vedere și existența convențiilor internaționale la care țara noastră este parte menționate mai sus, așa cum sunt crimele internaționale săvârșite în acest moment în Ucraina, credem că pasul următor nu poate fi decât modificarea Codului penal prin adoptarea unei variante de text care să excludă în mod explicit orice condiții pentru cercetarea și judecarea de către parchetele și instanțele naționale a crimelor de război, crimelor împotriva umanității și a genocidului săvârșite de cetățenii străini sau apatrizi indiferent de loc sau de persoana vătămată.

Propunem ca tehnică legislativă modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, prin introducerea la art. 10 Cod penal a alineatului 4, având următorul conținut:

„(4) Legea penală Română se aplică infracțiunilor prevăzute de articolele 5-8 din Statutul Curții Penale Internaționale săvârșite de cetățenii străini sau apatrizi”.

Sigur că este atributul Statului Român să definească opțiunea de politică penală pe care societatea trebuie să o aibă față de fenomenul infracțional. Rolul specialiștilor juriști este să analizeze contextul social în care se aplică legea penală, să evidențieze acele nevoi pe care le văd față de aplicarea Legii penale și să propună și unele soluții, pe baza tradițiilor noastre juridice și tendințelor contemporane ale Dreptului.