Principiul relativităţii efectelor contractului. Recurs respins ca nefondat (VCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1619/2019

VCPC: art. 105 alin. (2), art. 243 alin. (1) pct. 1, art. 294 alin. (1), art. 304 pct. 5

Critica formulată de către recurenta-reclamantă, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. din 1865, se referă exclusiv la greșita respingere, în apel, a cererii de introducere în cauză a societății Y. SRL, în calitate de succesor cu titlu particular a intimatei-pârâte SC C. SRL.

Recurenta-reclamantă susține, pe de o parte, că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că societății Y. SRL i-au fost transmise, în baza principiului relativității efectelor contractului, nu doar drepturile și obligațiile intimatei-pârâte SC C. SRL cu privire la imobilul dobândit, ci și drepturile și obligațiile procesuale izvorâte din prezentul litigiu și, pe de altă parte, critică concluzia la care a ajuns instanța de apel, în sensul că introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular reprezintă o modificare a cadrului procesual cu depășirea termenului procedural impus de lege.

În raport cu argumentele prezentate de către instanța de apel, Înalta Curte apreciază, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că soluția atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor procedurale pe care se fundamentează.

Recurenta-reclamantă a solicitat în apel, în baza dispozițiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. din 1865, introducerea în cauză a Y. SRL, dobânditor al dreptului de proprietate asupra unei părți din imobilele aparținând în precedent SC C. SRL, care au format obiectul actelor juridice a căror nulitate se invocă în prezenta cauză.

Sub un prim aspect, referitor la stabilirea temeiului de fapt și de drept al solicitării de preluare a calității de parte litigantă de către societatea indicată de recurentă, Înalta Curte notează că situația expusă în speță nu are o reglementare, ca atare, în dispozițiile procedurale.

Prevederile art. 243 din C. proc. civ. din 1865 vizează exclusiv situația persoanei fizice chemate în judecată și decedate în cursul procesului, astfel că, în lipsa unor dispoziții legale neechivoce, nu poate fi stabilită, cu titlu necesar, o analogie a regimului juridic aplicabil succesorilor în drepturi și obligații ai unei persoane decedate, cu reglementări incidente în cazul dobânditorilor unor bunuri din patrimoniul persoanelor juridice a căror existență încetează prin radierea din Registrul Comerțului.

Cu toate acestea, nu de puține ori, radierea în cursul judecării procesului a societății pârâte a dat naștere unor situații juridice noi, care permit reclamantului să indice persoana cu care înțelege să continue procesul.

Din această perspectivă, în mod corect a stabilit instanța de apel că transmisiunea cu titlu particular invocată de recurenta-reclamantă nu s-a produs ca efect al radierii SC C. SRL, ci a avut loc cu mult timp înainte, la data de 28 august 2015 (când Y. SRL a achiziționat de la intimata-pârâtă o serie de bunuri imobiliare, în baza unui act de vânzare-cumpărare înscris în Cartea Funciară la data de 9 septembrie 2015.)

Prin efectuarea înscrierii în Cartea Funciară, calitatea societății Y. SRL de dobânditor a unor bunuri aparținând SC C. SRL a devenit opozabilă erga omnes – deci și recurentei-reclamante, încă de la data de 9 septembrie 2015.

Or, din conținutul solicitării de introducere în cauză a societății Y. SRL rezultă, așa cum corect a stabilit instanța de apel, că recurenta-reclamantă și-a fundamentat cererea pe împrejurarea radierii intimatei-pârâte SC C. SRL din Registrul Comerțului, situație asimilată de aceasta cu situația „morții” părții din proces avute în vedere de textul art. 243 din C. proc. civ. din 1865.

Acest aspect rezultă și din aceea că, deși achiziția bunurilor a avut loc încă din anul 2015, cererea de introducere în cauză s-a formulat, pentru prima dată, direct în al doilea ciclu procesual, în apel, la termenul din data de 20 noiembrie 2018, la scurt timp după radierea, la data de 11 septembrie 2018, a intimatei-pârâte, prin Sentința civilă nr. 4733 din pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în Dosarul nr. x/2010.

În considerarea elementelor anterior menționate, Înalta Curte apreciază justificate argumentele instanței de apel, în sensul că fundamentul de fapt al cererii de transmitere a calității de parte litigantă către Y. SRL l-a constituit evenimentul radierii societății intimate-pârâte, și nu contractul de vânzare-cumpărare, despre care recurenta-reclamantă avea sau trebuia să aibă cunoștință încă din anul 2015 și în care nu se regăsesc dispoziții privind o posibilă transmitere și, respectiv, asumare de către Y. SRL a drepturilor și obligațiilor procesuale izvorâte din prezentul litigiu, astfel cum în mod eronat susține recurenta-reclamantă.

Sub un al doilea aspect, în legătură cu critica recurentei referitoare la greșită aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, dimpotrivă, ca fiind întemeiate observațiile instanței în sensul că, atât indicarea unui nou pârât de către recurenta-reclamantă, cât și modificarea de către aceasta a obiectului cererii introductive, prin punerea în discuție a situației juridice a unui nou act subsecvent (cel prin care intimata-pârâtă a retransmis societății Y. SRL o fracțiune din dreptul de proprietate dobândit prin actele în discuție în cauză), echivalează cu o modificare nepermisă a cadrului procesual, deoarece din punct de vedere practic, ceea ce se urmărește este, în mod explicit, desființarea actului terțului dobânditor.

Așa cum corect a arătat și instanța de apel, punerea în discuție, la acest moment procesual, a unor noi cereri vizând valabilitatea unui act juridic ce nu a făcut obiectul cererii introductive, în raport cu un dobânditor cu titlu particular de a cărei existență se putea lua cunoștință încă din cursul primului ciclu procesual, este de natură a încălca limitele efectului devolutiv al apelului și de a afecta regula dublului grad de jurisdicție, întrucât astfel de cereri nu sunt implicite sau secundare, ci reprezintă solicitări noi, cu caracter independent.

În consecință, în raport cu aspectele anterior arătate, nu se poate considera că instanța de apel a încălcat, prin hotărârea dată, formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865, astfel încât, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. din 1865 sunt neîntemeiate.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA prin B. împotriva Deciziei civile nr. 2445 din 04 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.