Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Avându‑și originea în dreptul roman^[1] și fiind formulat în varianta sa consacrată – nullum crimen, nulla poena sine praevia lege poenali – de Feuerbach^[2], principiul legali­tății a avut întotdeauna ca scop împiedicarea arbitrariului^[3] în domeniul dreptului penal.

Din acest punct de vedere, în lumina faptului că dreptul penal este definit în mod substanțial de conținutul ce i se oferă prin interpretare, este firesc ca principiul legalității să joace un rol esențial în împiedicarea arbitrariului în contextul interpretării judiciare.

În același timp, restricțiile ce decurg din exigențele principiului legalității s‑au lovit constant, de‑a lungul timpului, de necesitatea efectivității normelor penale sau de problema realizării unei justiții substanțiale. Din acest motiv, principiul legalității a primit interpretări diferite, mai stricte sau mai flexibile, în funcție de context. Spre exemplu, în domeniul dreptului internațional penal, principiul legalității a fost întotdeauna interpretat mai flexibil decât în sistemele de drept național, în principal din cauza necesității, din perspectiva realizării unei justiții substanțiale, de a reprima anumite fapte extrem de grave pentru ordinea juridică internațională, chiar în absența unor incriminări certe^[4]. Pe de altă parte, în sistemele naționale puternic centralizate, principiul legalității a fost, pe bună dreptate, interpretat mai strict, având în vedere că aceste sisteme dispun de toate resursele pentru a crea a priori izvoare de drept a căror certitudine să permită interpretări cu un grad ridicat de previzibilitate.

În continuare, plecând de la rațiunea esențială a principiului legalității, precum și de la limitările ce derivă din natura limbajului, urmează să creionăm o variantă echilibrată a cerințelor impuse de principiul în discuție, care să aibă aptitudinea de a concilia scopul prevenirii arbitrariului cu necesitatea efectivității normelor penale în contextul interpretării judiciare.

În ceea ce privește rațiunea esențială a principiului legalității, considerăm că aceasta este, după cum afirmam și la începutul acestei secțiuni, protecția persoanei acuzate împotriva arbitrariului. În același timp, dacă reducem principiul legalității la esența sa, vom observa că temelia acestuia este previzibilitatea^[5]. Astfel, legea trebuie să fie scrisă pentru ca posibilitatea aplicării ei să poată fi prevăzută de destinatarii săi. Ea trebuie să fie clară pentru ca sfera sa de aplicabilitate să poată fi anticipată cu un grad rezonabil de certitudine. Totodată, ea trebuie interpretată strict pentru a nu se încălca așteptările legitime ale destinatarilor săi cu privire la sfera sa de aplicabilitate. Nu în ultimul rând, legea penală trebuie să se aplice doar pentru viitor, cu scopul ca destinatarii săi să o poată cunoaște înainte de a acționa.

Astfel, toate exigențele menționate anterior trebuie respectate pentru ca destinatarii legii penale să beneficieze, în acord cu principiul echității, de informațiile necesare pentru a putea decide în cunoștință de cauză dacă i se vor supune sau nu. Prin urmare, abuzul tipic ce trebuie împiedicat prin intermediul principiului legalității constă în condamnarea unei persoane care nu a știut, din motive imputabile statului, că fapta comisă de ea constituie infracțiune. În același timp, dacă nu a știut acest lucru, persoana în cauză nu a avut libertatea de a decide să se supună legii penale. Or, sancționarea sa în aceste condiții contravine flagrant principiului echității și principiului securității juridice prin faptul că așteptările sale legitime de a nu fi sancționată sunt încălcate. Astfel, persoana trebuie să cunoască trăsăturile comportamentului interzis pentru a‑și putea exercita voința liberă în contextul dreptului penal^[6] și pentru a putea fi sancționată în mod legitim dacă decide să încalce legea penală.

Din acest punct de vedere, în doctrină s‑a afirmat că principiul legalității consacră libertatea inerentă a individului: tot ce nu este interzis de lege este permis^[7]. De asemenea, s‑a susținut că, pentru a se asigura individului posibilitatea efectivă de a alege între comportamente interzise și permise, trebuie trasată o linie clară între cele două categorii, în contextul definirii infracțiunilor^[8].

Revenind la cerința previzibilității ca temelie a principiului legalității, se poate observa că exigența în discuție este transpusă automat din planul abstract al modului în care este redactată norma penală în planul concret al interpretării sale. Astfel, nu este suficient ca aplicarea anumitor tehnici de legiferare să producă norme previzibile, dacă interpretarea lor nu respectă aceeași condiție. Atât textele legale, cât și interpretările lor trebuie să fie în mod rezonabil previzibile pentru destinatarii legii penale.

Cu toate acestea, atingerea previzibilității perfecte în ceea ce privește redactarea normelor penale, și, implicit, în ceea ce privește interpretarea lor, este imposibilă, din cauza naturii limbajului. Acesta nu poate cuprinde realitatea, pentru că are o natură abstractă, spre deosebire de realitate, care este concretă și variată. Din cauza acestei discrepanțe de natură între cele două planuri, limbajul recurge la simboluri pentru a reprezenta obiectele lumii reale. Prin intermediul lor, obiectele în discuție sunt redate în mod trunchiat într‑un plan abstract, fiind absolut necesară interpretarea simbolurilor pentru a se putea realiza asocierea dintre ele și obiectele lumii reale. În acest context, utilizarea termenilor flexibili în cadrul limbajului constituie o tehnică ce facilitează asocierea simbolurilor cu obiectele lumii reale. Din cauza faptului că sfera de aplicabilitate a termenilor flexibili este relativ incertă, interpretul are la dispoziție un spațiu de manevră ce îi permite să jongleze, într‑o anumită măsură, cu semnificația termenilor pentru a putea integra în cuprinsul lor o varietate de elemente factuale, care, prin prisma anumitor caracteristici comune, trebuie integrate în sfera de aplicabilitate a termenilor în discuție. Această caracteristică a limbajului de a fi flexibil îl face să fie și efectiv. Prin flexibilitatea sa, el își îndeplinește scopul de a cuprinde cât mai multe dintre obiectele care trebuie încadrate într‑o anumită categorie, în funcție de anumite caracteristici tipice. Pe de altă parte, dacă limbajul ar fi matematic sau perfect univoc, rigiditatea sa l‑ar face să fie ineficient în îndeplinirea scopului său anterior menționat. Prin urmare, această zonă de incertitudine creată de caracterul flexibil al limbajului conduce la previzibilitatea sa relativă. În acest context, subliniem că această trăsătură a limbajului, valabilă inclusiv în domeniul juridic, trebuie acceptată ca atare. Orice altă concepție, potrivit căreia previzibilitatea perfectă ar fi posibilă, este iluzorie și nu poate da naștere decât unor teorii greșite din punct de vedere științific.

În același timp, dacă s‑ar impune standardul previzibilității perfecte în planul inter­pretării normelor penale, în multe cazuri ar fi imposibilă aplicarea vreunei sancțiuni, având în vedere că în normele penale se regăsesc numeroși termeni flexibili, a căror sferă de aplicabilitate incertă nu poate fi prevăzută în mod absolut. Prin urmare, în domeniul dreptului penal, standardul previzibilității rezonabile trebuie să fie acceptat ca singurul standard posibil, acesta satisfăcând, după cum vom arăta în cele ce urmează, atât scopul împiedicării arbitrariului, cât și necesitatea efectivității normelor penale.

Astfel, deși există situații în care previzibilitatea tragerii la răspundere penală poate fi asigurată în mod absolut, cum ar fi situația infracțiunii de omor, comisă prin acțiune, în care termenul de „ucidere” clarifică pe deplin sfera de aplicabilitate a infracțiunii prin faptul că se referă la un rezultat palpabil, în alte situații, nu se poate garanta decât o previzibilitate a riscului că persoana poate fi trasă la răspundere penală pentru o anumită faptă.

Din acest punct de vedere, considerăm că, în situația în care persoana și‑a asumat un risc substanțial atunci când a comis o faptă, nu se poate afirma că a fost luată prin surprindere în mod abuziv de tragerea sa la răspundere penală. Un astfel de risc asumat demonstrează că persoana a avut la dispoziție informații suficiente care să‑i permită să aleagă dacă săvârșește fapta sau nu în cunoștință de cauză. Cu toate acestea, problema dificil de soluționat constă în stabilirea gradului de certitudine în ceea ce privește riscul tragerii la răspundere penală, care trebuie asigurat pentru a nu se ajunge la o încălcare a securității juridice a persoanei. Astfel, dacă riscul este foarte incert sau nu poate fi prevăzut deloc, avem de‑a face cu o încălcare clară a principiului legalității. Pe de altă parte, în restul situațiilor, nu rămâne decât să se aprecieze de la caz la caz dacă riscul privind tragerea la răspundere penală putea fi în mod rezonabil prevăzut de către persoana acuzată.

În același sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s‑a stabilit că
art. 7 nu impune previzibilitatea tragerii la răspundere penală, ci doar previzibilitatea unui risc real în acest sens^[9]. Principiul în discuție este cunoscut în doctrina anglo‑saxonă ca principiul „gheții subțiri”^[10]: se încearcă atenționarea patinatorilor că o anumită porțiune a gheții de pe lac s‑ar putea sparge, fără a se indica punctele specifice în care acest lucru este cel mai probabil să se întâmple. Cu alte cuvinte, nu este necesar ca persoana să prevadă cu certitudine că va fi pedepsită, ci este suficient să conștientizeze că există riscul aplicării unei pedepse^[11].

În acest sens, în cauza Cantoni c. Franței, pusă în discuție de autorul citat în paragraful anterior, Curtea Europeană a arătat faptul că, atunci când se utilizează categorizarea ca tehnică legislativă, este normal să existe o zonă de penumbră a definițiilor create. Această penumbră de îndoială cu privire la elemente factuale aflate la marginea sferei de aplicabilitate a noțiunilor utilizate nu transformă automat prevederile legale în discuție în unele incompatibile cu art. 7. Rolul jurisdicțional al instanțelor este tocmai de a clarifica aceste îndoieli interpretative. Prin urmare, din cauza zonei de penumbră specifice terme­nilor flexibili, previzibilitatea absolută nu poate fi garantată, fiind înlocuită cu o previzi­bilitate relativă, dar rezonabilă. În conformitate cu acest standard, este suficientă cunoaș­terea unui risc substanțial privind tragerea la răspundere penală din perspectiva respectării art. 7 din Convenție^[12].

În acest context, subliniem că standardul previzibilității rezonabile a fost stabilit ca reper în ceea ce privește respectarea principiului legalității nu doar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ci și în doctrina dreptului internațional.

În acest sens, s‑a afirmat că, dacă se poate interpreta în mod rezonabil că o anumită faptă intră în sfera de aplicabilitate a unei infracțiuni la momentul comiterii acesteia, persoana care a comis fapta este avertizată de o manieră suficientă pentru a se considera că o condamnare a sa nu încalcă principiul legalității^[13]. Această afirmație rămâne valabilă chiar dacă în nicio cauză anterioară nu s‑a decis că respectiva faptă intră sub incidența normei în discuție^[14]. De asemenea, s‑a mai arătat că o astfel de abordare permite o dezvoltare previzibilă a dreptului penal, care nu încalcă principiul legalității^[15]. În același timp, abordarea în discuție armonizează principiul legalității cu faptul că toate definițiile infracțiunilor prezintă un anumit grad de nedeterminare. Nu în ultimul rând, s‑a mai precizat că această abordare nu impune o interpretare strictă sau largă a normelor penale, ci doar una care să respecte standardul previzibilității rezonabile, a cărui flexibilitate nu împiedică dezvoltarea dreptului penal^[16].

Cu privire la conformitatea dintre principiul legalității și dezvoltarea dreptului penal, s‑a pronunțat și Curtea Europeană în hotărârea Marii Camere în cauza Korbely c. Ungariei^[17]. Curtea a reluat în această hotărâre principiile de bază în lumina cărora analizează respectarea art. 7 din Convenție, afirmând că, indiferent cât de clară este o anumită prevedere legală, în orice ramură de drept, inclusiv în dreptul penal, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Întotdeauna vor fi necesare elucidarea anumitor dubii și adaptarea legii la noi circumstanțe. Din acest punct de vedere, Curtea a arătat că, în statele care au ratificat Convenția europeană, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin legiferarea pe cale judiciară constituie o parte necesară și bine consolidată a tradiției juridice. Art. 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor privind răspunderea penală prin interpretări judiciare de la caz la caz, în măsura în care dezvoltarea ce rezultă este conformă cu esența infracțiunii și putea fi în mod rezonabil prevăzută.

În încheierea acestei secțiuni, dorim să subliniem că exigențele principiului legalității nu trebuie interpretate în mod formalist, ci în lumina scopului acestui principiu – protecția persoanelor acuzate împotriva arbitrariului. Din acest punct de vedere, standardul previzi­bilității rezonabile respectă acest scop, având în vedere că anticiparea unui risc substanțial privind tragerea la răspundere penală exclude caracterul inechitabil al unei eventuale condamnări. Pe de altă parte, dacă exigența previzibilității ar fi interpretată prea strict, dincolo de faptul că o astfel de abordare ar contrazice realitatea cu privire la natura flexibilă a limbajului, s‑ar crea o adevărată capcană a legalității, în care legea penală ar ajunge neputincioasă în a‑și îndeplini scopul substanțial de a sancționa fapte care aduc atingere anumitor valori sociale.